Prin această colonie, alcătuită din 6 barăci aşezate în mijlocul satului, atât de bine izolate încât nu ştiai unde te găseşti, cu o capacitate de 500 —600 persoane, au trecut câteva mii de deţinuţi cu pedepse mari şi pedepsiţi trimişi de la Canal. Munca se efectua la Orizontul Sf. Gheorghe, deoarece la Sf. Tereza, din cauza căldurii de 42 de grade, nu se mai putea lucra.

Comandant era un ţigan, poreclit Danciu, o brută ca de altfel toţi cei ce conduceau munca forţată.

6 iunie 1953. De trei zile sunt în concediu medical. Urcând o suitoare, o piatră s-a prăvălit peste mine. Am făcut un gest instinctiv de apărare cu mâna stângă. Piatra a lovit rădăcina degetului arătător şi mi-a produs o tăietură în os. Am fost pansat la punctul sanitar. La orice mişcare simţeam o durere ascuţită.

Imediat după evadare, s-au luat câteva măsuri drastice. S-a pus sârmă ghimpată între barăci. Nu avem voie să vizităm alte barăci. Adio, viaţă liberă din lagăr! La ieşirea din mină se fac mereu percheziţii care sunt însoţite de maltratări.

Săptămâna Patimilor are în închisoare un alt ecou decât în libertate. Acolo unde nu este suferinţă, lumea este copleşită de pregătirile materiale pentru praznic. Aici, în împărăţia durerii, totul se concentrează pe trăirea semnificaţiei religioase.

Drumul pe galerie, spre adâncuri, se parcurge cântându-se imnuri religioase. Răsună bolţile subterane de cântările: “Cu noi este Dumnezeu”, “Sfinte Dumnezeule” şi altele.

Ocnaşii care merg în şir, purtând lămpile ce scânteiază în joc de lumini şi umbre de-alungul galeriilor învăluite în beznă, par nişte pelerini ce merg spre un tărâm plin de taine. Aşa treceau, odinioară, creştinii primelor prigoane, prin labirintul tainic al catacombelor. Ocnaşii de astăzi sunt cei mai buni fraţi cu prigoniţii şi martirii de atunci, căci şi sufletele lor se înalţă spre cer din adâncul catacombelor.

Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. Numai cei timoraţi încearcă să-şi realizeze norma.

Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne apropiem de corfă. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului:

Nașterea DomnuluiSe apropie Crăciunul. Peste Munţii Gutinului ninge ca în poveşti. Se aşterne un strat de zăpadă aşa cum nu am mai văzut. Din acest punct de vedere, iarna 1953/’54 va intra în istorie ca un record de înzăpezire. Comunicarea între barăci se face pe nişte cărări străjuite de nămeţi. Barăcile sunt îmbrăcate în haină albă, iar pe hornuri, fumul se înalţă spre cer ca o coloană a infinitului.

Peisajul este ca dintr-o poezie de Coşbuc. Totul aminteşte de Crăciunul din copilărie. Prin barăci, pe galerie, pretutindeni se colindă. O undă de nostalgie şi tristeţe colindă prin sufletele noastre. Oare câte Crăciunuri vom mai sărbători în ocnă sau în temniţă?

Comemorări
Citatul zilei
  • "Nicio nenorocire nu este de nereparat atât timp cât credinţa e în picioare." Pr. Arsenie Papacioc

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori