vezi galerie foto (12 foto)
Pr. Constantin Galeriu
  • 23 Noiembrie 1918
  • Răcătău, Bacău
  • preot
  • 1 ani
  • Ploiești, Peninsula (Valea Neagră), Văcărești
  • 10 August 2003
  • Biserica Sfântul Silvestru, București
    • Rugăciunea Tatăl nostru. Cartea celor Nouă Fericiri
    • Să fim oameni ai dragostei (CD audio)
    • Tâlcuiri la mari praznice de peste an
    • 10 predici de Părintele Galeriu la 10 ani de la mutarea sa la cer
    • Cruce și înviere în credința și viața ortodoxă
    • Taina zilei a 8-a

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Părintele Galeriu va rămâne toată viaţa lui - cea mai amplă cu putinţă - cel mai neaoş român universal. Fire iscoditoare, dar şi de o pace robustă, ca pentru veşnicie, a cercat cu degetul lui gânditor „toată lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea tainei”. Era primul om pe care-l întâlneam dincolo de panică - blestemul nedezlegat al oricăror vremuri sau oameni mici. Îmbrăcat modest, dar impecabil, se îndrepta totdeauna, indiferent cât de mărunte ar fi fost scopurile de la capătul drumului, spre sărbătoare; de fapt, Părintele Galeriu nu a încetat niciodată şi nu a obosit să fie sărbătoare.

Dacă în literatura pâcloasă a Irlandei avem „Omul Joi" sau „Omul Marţi", Părintele Galeriu, în spaţiul Ortodoxiei rămâne Omul Duminică. Deşi mic la vedere, s-a impus întotdeauna ca un uriaş, dominând suveran şi ocrotitor spaţiul în care celebra; căci viaţa i-a fost neostenită celebrare şi sfântă jubilaţie. Când l-am intâlnit prima oară, prin anii `70, Bucureştiul era deja o lume stinsă, o lume împăcată la mic; teroarea stalinistă rămăsese în urmă la pragul unui deceniu, cea nouă, ceauşistă, mijea blând deocamdată, precum corniţele sub pielea încă mirosind a lapte, a viitorului monstru. Cerbicea îndârjită cândva a spiritualităţii româneşti de odinioară, prin striviri ucigaşe sau prin mângâieri parşive fusese domolită şi supusă jugului „celei mai drepte" şi inutile societăţi omeneşti, nivelarea tuturor imboldurilor, precum frizura de pe capul unui boxeur sau a unui activist de partid. Orice ideal, orice pasiune trebuia să, zboare la mică înălţime spre a nu trezi suspiciuni „la vârf”. Marea gândire devenise cea mai riscantă contrabandă de lux şi se vehicula în cele mai ingenioase şi atipice ambalaje. Frica de securitate devenise o natură definitiv acceptată şi omul nu mai încerca să o îndepărteze cumva, ci se recrea totul în condiţiile date. Aici s-a remarcat pentru totdeauna geniul Părintelui Galeriu. Cea mai monstruoasă realitate nu reuşea cu nimic asupra lui; dimpotrivă, chiar îl stimula. Avea o viclenie adorabilă cu care adormea orice suspiciune, crea un alt fel de linişte şi apoi însămânţa cuvinte mari, sănătoase, robuste, seminţele vieţii veşnice în brazda răzbunată sub inteligenţa şi frumuseţea lui nepereche. Asemeni marelui Moise, el avea cheia cu care descătuşa izvoarele din burta stâncilor perfide. 

Pe tren, în case mari sau mici, în şcoală sau pe câmp, în amiezi sufocante sau în adumbriri de vecernii, la nuntă sau la înmormântare - Părintele celebra egal şi imperturbabil - sărbătorea bucuriei de a fi.

Lui i-am mărturisit cele mai grele păcate; cumplite foarte! N-am să uit niciodată clipa iertării lui; aproape că aş fi preferat să nu mă ierte. A fost o secundă în care am simţit că pentru a-mi putea ierta păcatele de moarte, pentru a mă învia cu putere înfricoşătoare, a murit el, într-un spasm care a scuturat adâncurile; m-a iertat (m-a înviat) în sine însuşi. Atunci am inţeles taina de foc a duhovniciei. Şi este singura de care încă nu am îndrăznit să mă apropii. Vreau să spun că eu, preotul, încă nu am iertat pe nimeni, chiar dacă, „în exerciţiul funcţiunii" (ex opere operato), am dezlegat mii. De fapt, Părintele mă iubea atât de mult şi de aceea a murit în locul meu, în actul iertării, al ispăşirii. „Căci iubirea ca moartea e de tare şi marea nu o poate stinge".

Părintele este un cumulard; toate darurile, la stadiul lor absolut, s-au adăpostit la umbra lui năzdrăvană. Cărturar coborâtor din vâna unuia din cele mai isteţe neamuri de pe pământ, cu o memorie şi o clarviziune specifică universului eminescian, cu umor şi ironie învăluite într-un cer de iubire spre a nu răni pe nimeni, niciodată, ludic şi intransigent deodată, impetuos şi domol ca un abis, ferm ca sfinxul şi îngăduitor ca Dumnezeu, în spaţiul spiritualităţii 1ui şi-au aflat adăpost şi loc de zburdat, tot felul de jivine; toţi şi toate îi caută, pacea lui cea mare, într-o indistincţie adorabilă, acuzată uneori chiar de confuzie. Eu ştiu, însă, foarte bine că Părintele rămâne pururi la „locul cel prea înalt", dincolo de resentimente sau de influenţări exterioare. El, asemenea celorlalţi mari duhovnici ai neamului, este ţintuit de-a pururi pe crucea înaltă a iertării, un împărţitor de rai, oricărui tâlhar pocăit. Mulţi, în felurite chipuri, au încercat să-l smulgă din pământul iubirii mele, dar n-au reuşit; el rămâne sacerdotul imperial al tinereţii mele, pururi în exil. Anvergura aripilor sale ocrotitoare era atât de largă încât, deşi ocrotit şi supravegheat cu ochi de vultur ioaneic, erai mai liber în universul lui decât într-o libertate a nimănui, pe care am râvnit-o mereu şi iată că, acum când, în sfârşit, ne-a năpădit zăludă, o blestemăm mai avan decât robia. Căci, între a fi robul lui Dumnezeu sau libertul Babilonului, „alegerea e de partea Lui" (Dostoievski).

Multe din valorile umane şi divine căzute în gulag, au fost reabilitate în fiinţa Părintelui; cu deosebire, una: scrisura. Nici Dumnezeu, când a creat lumea, nu a transpirat cât Părintele când scrie o pagină. L-am văzut zăbovind şi ezitând, cu boabe mari de rouă sărată, pe fruntea încruntată, asupra unei fraze timp de aproape o oră. De aceea, eu am văzut aievea adevărul greu al dictonului latin timeo hominem unius libri; el a fost acel om, iar cartea pe care a scris-o este cu adevărat Una. Este vorba de teza pentru titlul de Doctor; altfel nu ar fi scris-o nici pe aceasta. El, asemeni Mântuitorului, asemeni lui Pavel, ştie că „litera ucide; numai Duhul dă viaţă”.

L-am văzut atunci, în sala senatului teologic, susţinându-şi doctoratul în faţa unui şir de Everesturi profesorale, cu un Stăniloae şi cu un Antonie Plămădeală în mijloc. Mi s-a părut atunci că ştiinţa şi înţelepciunea lui „nu erau din lumea aceasta". Examinatorii înşişi, îl priveau în extaz aşa cum desfăşura în faţa lor „o teologie a uluirii" (Sf. Grigore de Nyssa). Atunci m-a potopit pentru totdeauna frica de doctorat; şi nu mi-am revenit nici astăzi. Teologia românească doctorală trebuia să se oprească acolo; şi s-a oprit! Epigonatul ce a urmat, diareea de doctoraşi ce a potopit sfârşitul de secol nu a însemnat nimic altceva decât „defăimarea doctoratului".

L-am urmărit în ultimii ani, în săli uriaşe dar neîncăpătoare, conferenţiind pe diferite teme; deşi sunt prăfuit de teologie ca o bibliotecă antică - stau înmărmurit de puterea lui „de a le face noi toate”. În gura lui, cuvântul stă, după Dumnezeu, ca la Dumnezeu. Sunt sigur că, undeva în eshatonul cel mai de pe urmă, Dumnezeu nu va găsi unul mai potrivit decât Părintele Galeriu, pentru discursul de inaugurare al noii Creaţii. Îl voi asculta cu aceeaşi bucurie fremătândă ca totdeauna.

(Pr. Ioan Buga - Unde a fost Biserica, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, București, 2001, pp. 46-49)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu." Dumitru Bordeianu

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori