vezi galerie foto (10 foto)
Pr. Constantin Sârbu
"M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!"
  • 10 Ianuarie 1905
  • Cav adinești, Galați
  • preot
  • 10 ani
  • Jilava, Dej, Gherla, Poarta Albă, Salcia
  • 23 Octombrie 1975
  • București, Biserica Sapienției
    • Lacrimă și Har - Preotul martir Constantin Sârbu
    • Un mare mărturisitor creștin. Preotul Constantin Sârbu

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Tânjeam și eu, ca mulţi alţii, căutând cu înfrigurare un slujitor al altarului din care și prin care să strălucească lumina lui Dumnezeu. Cunoșteam multe biserici frumoase, măreţe - având slujitori înveșmântaţi în haine scumpe, strălucitoare, unii înzestraţi cu voci frumoase și cultivate, alţii cu darul de a vorbi frumos și elevat - cu mult fast, multă paradă, puse parcă anume să nu te poţi apropia de ele.

Și astfel, într-o zi, mărturisind această dorinţă, cineva m-a îndrumat spre Biserica Sapienţei, unde este nou venit cunoscutul preot ce a înălţat biserica din Bariera Vergului. Era vorba de preotul Constantin Sârbu, revenit după o detenţie de 8 ani în pușcăriile comuniste, plus 2 ani de domiciliu obligatoriu pentru marele lui păcat de a fi fost preot, om și bun român.

Am căutat și am găsit Biserica Sapienţei. Era o biserică modestă, mai greu de găsit. M-a întâmpinat o grădiniţă plină de trandafiri, ce te cucerea prin frumuseţe. Câţiva pomi bine îngrijiţi, câteva bănci și o troiţă (cruce mare de lemn sau piatră) la care ardea o candelă parcă pentru a-ţi aminti că cei în cinstea cărora fusese ridicată, eroii neamului, sunt prezenţi permanent. Pe soclu (baza crucii) odihnea o vază cu flori proaspete. Curtea curată te îmbia să pășești cu încredere. Biserica - o căsuţă mică, albă, spoită (văruită cu stratsubţire) proaspăt cu var. Această bisericuţă fusese capela familiei Creţulescu, alături fiind locuinţa, astăzi azil pentru nevăzători. O placă de marmură albă, cu migală cioplită, stătea, lămuritoare, deasupra ușii. Totul era simplu, modest.

Am intrat în biserică. În pridvorul curat și ordonat, o măsuţă la care se vindeau lumânări și prescuri. De pe pereţii proaspăt zugrăviţi te întâmpinau sfinţii. Tot interiorul era învăluit în liniște adâncă, curăţenie impresionantă și ordine. Totul modest, dar de un gust ce te cucerea.

Catapeteasma, tavanul și două scene - Nașterea și Învierea - de pe pereţii de sud șide nord, erau pictate de Gheorghe Tătărăscu. Pictura acestuia, deși în ulei, nu era deloc grea, ci ușoară și suavă, plină de delicateţe și rafinament. Candelabrul de alamă lucea de parcă ar fi fost de aur. Nu era aprins, și totuși era atâta lumină, lumină ce părea că vine din tavan, din pereţi, din catapeteasmă, de peste tot.

La ușa altarului te întâmpina cu zâmbet, cu ochi blânzi dar pătrunzători, dintr-un chip ce exprima tristeţe și durere, dar plin de lumină, dându-ţi certitudinea că poţi avea încredere, Preotul Constantin Sârbu.

Lume era puţină. Sfânta Liturghie s-a săvârșit într-o atmosferă de sfinţenie. Te desprindeai de pământ și pluteai în această lumină ce parcă pleca de la altar, de la sfintele icoane împărătești, de la preot. Tu nu mai erai tu, ci erai una cu toţi cei prezenţi. La sfârșitul slujbei, Părintele, în mijlocul bisericii, a ţinut predica. Dar nu era predică, ci plâns și suspin pentru tot ce se petrecea în lume și mai ales în neamul nostru. Fără teamă, fără sfială, arăta și judeca toată năpasta, toată neomenia căzută asupra acestui neam bun, drept și credincios, ce acum orbecăia în cel mai cumplit întuneric. Toată predica era brodată pe textul pericopei evanghelice. Te cutremurai!

Am căutat să aflu cine este și de unde vine acest preot ce îmbrăca imaginea unei călăuze prin care vorbește Duhul Sfânt. Pentru prima dată se modifica esenţial în mine imaginea slujitorului lui Dumnezeu și a comunităţii din jurul lui, o comunitate foarte liniștită, cu toată fiinţa îndreptată spre Dumnezeu. Constatarea mea în legătură cu cine am de-a face a fost ca o străfulgerare. Era un vas ales al lui Dumnezeu, căruia îi datorez multă înţelegere a vieţii și a morţii, a căii de la moarte la viaţă și mai ales îi datorez învăţătura referitoare la felul cum poate fi și cum trebuie străbătută această cale.

Sigur că oricine îţi poate vorbi de o cale, de piedicile de pe cale, de modalităţile de înlăturare a acestora, dar nu toţi pot avea acel dar de a te face să te simţi alături de ei pe acest drum. Acesta a fost unul din multele și valoroasele lui daruri. Nu a fost nevoie de prea multe cuvinte între noi. Am învăţat că un cuvânt, un gest, pot crea o relaţie mult mai valoroasă dacă în spatele acelui cuvânt sau gest sesizezi întreaga dăruire a celuilalt. Pe un asemenea fond este foarte simplu ca mesajul său frumos să spargă carapacea închistării, a oboselii, a nepăsării.

Acesta era preotul Constantin Sârbu, născut la 10 ianuarie 1905 într-un sat de lângă Galaţi. Părinţii săi, ţărani mijlocași, nici săraci-săraci dar nici avuţi, își duceau zilele muncind și chibzuindu-se. Când Constantin, primul copil, a avut vârsta de 1 an, mama și fratele mai mic pleacă spre cele veșnice.

Micul Constantin este luat și crescut de bunica lui, Ioana. Tatăl, în urma unui accident cu traumatism cranian, nu mai este în stare să aibă grijă nici de el, darămite de copil. Constantin și tatăl său rămân sub oblăduirea (grija) bunicii, pe care copilul o crede că-i este mamă și pe care o va venera până la sfârșitul zilelor. Când, la vârsta de 6 ani, află adevărul, este descumpănit, neîncrezător și cere explicaţii bunicii. Aceasta îi explică, cu mult tact și cu înţelepciune, că mama lui trăiește, dar în cer, la Dumnezeu, de unde îl veghează și îl ajută. Cu și mai multă înţelepciune, în prima zi de sărbătoare când merg la biserică, bunica îl duce în faţa icoanei Maicii Domnului, spunându-i: „Aceasta este Mama ta cea mai adevărată, Ea îţi va purta de grijă, Ei să te rogi!”.

După moartea bunicului, familia, cu cei doi membri ai ei, se mută într-o mahala a Galaţiului, în căsuţa cumpărată de bunica. Aici, copilul crește în nevoi și lipsuri, firav dar harnic și bun, supus și ascultător. Este tovarășul de viaţă al bunicii și singura ei bucurie. Se întreţineau din agoniseala ogorului și din laptele vândut.

Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare, dublată de bun-simţ și înţelepciune, Constantin străbate prin viaţă ca un fulger. La școală este primul, iubit de învăţători și colegi. Termină cursul primar ca premiant, își petrece vacanţa ajutând-o pe bunica la treburi gospodărești, iar în zilele fierbinţi merge cu băieţii de vârsta lui pe lacul Brateș, unde înotau și prindeau pește, spre marea bucurie a bunicii.

La vârsta de aproape 12 ani, în toamnă, este înscris la Școala de cântăreţi bisericești. Avea înclinaţie spre muzică, avea voce și ureche muzicală. Se evidenţiază și aici, dar sărăcia își spune cuvântul și, cum nu avea cu ce plăti taxa, este retras după primul trimestru.

Și așa, în căsuţa săracă din mahalaua Galaţiului, un copil de 12 ani și o bunică își duc zilele de sărăcie pe o iarnă tristă și mohorâtă care nu promitea nimic bun sau frumos pentru locatari. E frig! Soba în care ardeau coceni de porumb sau câte o buturugă nu dovedea să încălzească odaia sărăcăcioasă, cu un pat pe care-și duceau viaţa mai tot timpul cei doi. Bunica torcea lână sau bumbac, ce i se oferea, asta fiindu-i sursă de venit. Pentru ca atmosfera să fie cât mai plăcută și copilul să nu simtă în toată grozăvia nevoile, bunica îl îndeamnă să cânte împreună cu ea psalmi și rugăciuni. Așa se scurge o iarnă în casa din care era hărăzită (destinat) să plece o călăuză pentru sufletele dornice de adevăr și lumină.

Odată cu venirea primăverii, se naște în sufletele celor doi nădejdea de mai bine. Bunica hotărăște să prezinte pe băiat celuilalt fiu al ei, preot într-un sat aproape de Galaţi, rugându-l să-l ia cântăreţ în biserica lui, ca astfel băiatul să nu fie înstrăinat de cele sfinte și să-și facă un rost.

Greu înţelege cel avut pe cel sărac, dar nu pregetă să-i stoarcă ultima picătură de vlagă! Constantin nepotul este obligat să pască vitele, să cureţe grajdul și să facă toate treburile de argat (slugă la câmp). Argat fără simbrie (fără plată)! Și astfel Constantin își petrece 2 ani din viaţă fără a cârti, fără a protesta, deși sufletul lui tânjea după carte, după rugăciuni, după frumos.

Bunica, văzând situaţia, cu multă durere în suflet și cu revoltă, ia băiatul la Galaţi și roagă pe fostul învăţător să o ajute, pregătind băiatul pentru admitere la Seminarul Teologic. Meditatorul trebuia plătit. Bunica vinde viţeaua din ocol și se achită de obligaţii. Constantin reușește primul, dar având vârsta depășită, se cere și se obţine dispensă (scutire legală). Sfătuit și ajutat de profesori, în fiecare an școlar pregătește și materia anului următor, ca elev particular al Seminarului din Roman. În 4 ani termină cursurile Seminarului, după care se înscrie la Facultatea de Teologie din București.

Ca elev, organizează și conduce corul Seminarului, ajută pe elevii mai slabi, astfel procurându-și cele necesare. Ca student, sărac fiind, greu găsește un loc în cămin. Este preocupat de a acumula cât mai multe cunoștinţe.

Astfel, merge în toate bisericile din București pentru a găsi ceea ce dorea. Se oprește la Biserica Zlătari, unde preot era Toma Chiricuţă. Aici află atmosfera adevăratei comuniuni cu Dumnezeu, însușindu-și tot ce era mai frumos și mai valoros în comportarea preotului Chiricuţă. Rămâne aici până la terminarea facultăţii. Este remarcat și i se cere să organizeze corul bisericii, format din credincioși. Aici va cunoaște pe domnișoara Maria Constantinescu, cu care se va căsători. Ca absolvent al Facultăţii de Teologie, se angajează cântăreţ la Biserica Lucaci, unde rămâne 2 ani. Viaţă de lipsuri și de mizerie.

Se căsătorește și primește postul de director al Școlii de cântăreţi bisericești de pe lângă Episcopia Huși. Este preoţit de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii la Mănăstirea Adam. Aici se găsește icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, hramul mănăstirii. Și povestește Părintele: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare și rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin și ocrotire, de unde până atunci eram timid și temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.

Întors la Huși, este încadrat preot la Episcopie, unde slujește împreună cu alţi preoţi. Este mereu preocupat să-și rânduiască viaţa de preot potrivit dorinţei Domnului Iisus. Slujește pe Dumnezeu cu dăruire, încredinţat că viaţa preotului trebuie să fie în slujba celor mulţi, celor lipsiţi de ajutor moral și material, să fie o permanentă renunţare la sine însuși. „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuţi” este călăuza vieţii lui. Și cum știe și cunoaște în toată grozăvia ce înseamnă a-ţi fi foame și a nu avea cu ce să o astâmperi, a-ţi fi frig și a nu avea cu ce să te încălzești, a fi sărac, a fi umilit și respins d ecei puși în fruntea bucatelor, caută ca prin fapte să sprijine pe cei obidiţi (amărâţi, zdorbiţi de durere), bătuţi de soartă, marginalizaţi.

Cu sprijinul comitetului de enoriași, la Crăciun și la Paști se împart pachete cu alimente, ţinându-se seama de tradiţie și de obiceiuri. Se formează echipe de credincioși care duc alimente, iarna și lemne de foc și chiar bani, unde este nevoie. Preotul Sârbu și soţia sa organizează și conduc totul. Nu sunt uitaţi bolnavii, bătrânii, orfanii și văduvele. Totul se face prin Biserică, cu rugăciuni de ajutor și mulţumire.

Apoi, profund impresionat de mulţimea bătrânilor fără un ajutor, fără un adăpost sigur sau cu povara și batjocura celor ce trebuiau să le poartede grijă, tot împreună cu credincioșii, dar prin grija, îndemnul și rugăciunile lui, ridică din temelie, și înzestrează cu tot ce era necesar, un azil de bătrâni care s-a dărâmat la cutremurul din 1940.

Este investit Protoiereu, funcţie care-l obligă să viziteze, să îndrume, să rezolve litigiile și reclamaţiile ivite în parohiile din subordine.

Astfel, este obligat să cerceteze și să scoată la lumină acuzaţia adusă unui preot. Informându-se prin credincioși, află că preotul este corect, cinstit, demn și bun gospodar, deci acuzat pe nedrept și, mai mult, află că învinuirea se datora faptului că făcea altă politică decât episcopul. Rezolvarea problemei nu a fost pe plac stăpânirii și Părintele Sârbu a cerut să fie eliberat din această funcţie, neputând fi adept al necinstei și al nedreptăţii. Cunoscând bine rostul adevărat al preotului, hotărăște să plece de la Episcopia Huși. Se adresează soţiei lui cu cuvintele: „Dacă mai rămân aici, îmi pierd sufletul!”.

Anunţându-se în București concurs pentru ocuparea unui post de paroh la o parohie nou înfiinţată (în Parcul Călărași din Bariera Vergului), se prezintă și din cei 3 candidaţi este admis preotul Sârbu. Este paroh, dar nu are biserică, nu are veșminte, este sărac însă plin de credinţă și de iubire.

Primul lucru pe care-l face este să viziteze casă cu casă pe toţi enoriașii, să oprească la fiecare, să le cunoască nevoile, grijile, ocupaţiile, ideile legate de iubirea aproapelui. Era cartier muncitoresc, cei mai mulţilocuitori lucrând la Uzinele Malaxa, majoritatea fiind veniţi de la sat cu credinţa și cu obiceiurile lor.

Era în plin război, anii 1941-1942. Majoritatea familiilor aveau pe câte cineva plecat pe front. Era multă grijă și multă teamă pentru ziua de mâine. Singura speranţă, singura lumină, singurul adevăr era Dumnezeu. Era imperioasă nevoie de o călăuză, de un slujitor al altarului care să lumineze, să ajute, să încurajeze această turmă, arătându-i calea.

În acest cartier erau Așezămintele Reginei mame Elena, cu un spital condus de doctorul Gomoiu, care funcţionează și astăzi ca spital pentru copii. Alături era Așezământul Materna, condus de un comitet de doamne, unde erau ocrotite fetele-mame cu copiii lor și copiii orfani sau abandonaţi.

Să fii slujitor al altarului fără a avea unde sluji, fără a avea unde aduna creștinii, fără a avea unde consolida legătura sufletească între preot și credincioși, era greu și de neînţeles pentru preotul Constantin Sârbu. Cu ajutorul conducerii Așezămintelor Reginei mame Elena și al doctorului Gomoiu, obţine la subsolul administraţiei spitalului o cameră în care, cu ajutorul enoriașilor și al comitetului de doamne de la Materna, orânduiește un Paraclis, unde oficiază toate slujbele religioase și îi adună pe credincioși pentru a se consulta și a hotărî împreună ce au de făcut.

Se hotărăște construirea unei biserici. Drum greu și lung, presărat numai de suferinţe. Ajutat de comitetul de doamne, face toate demersurile pentru a obţine terenul necesar construcţiei. I se repartizează un spaţiu din grădina spitalului, în spatele magaziilor și bucătăriei, cu ieșire directă într-o stradă laterală, astăzi teatru de vară. Părintele refuză acest teren. Locașul lui Dumnezeu trebuia să fie la loc deschis, de unde să fie văzut de toată lumea, așa cum se cuvine. Prin urmare, Părintele insistă pentru un spaţiu corespunzător, vis-a-vis de Materna, dar nu i se admite.

Fără a dezarma, convins că ceea ce cere este drept, caută și obţine audienţă la Mareșalul Antonescu. Audienţa a durat mai mult de o oră, timp folosit de Părintele nu numai pentru a obţine terenul necesar, sprijin și ajutor, dar și pentru a expune felul cum concepea el rostul Bisericii creștine românești și al preotului. Biserica trebuia să fie nu numai lăcaș de închinare în care preotul să slujească. Biserica trebuia să fie pilonul în jurul căruia să se deruleze toată activitatea creștin-socială, preotul și soţia fiind îndrumători și coordonatori. La biserică să fie sală de conferinţe religioase, dezbătându-se probleme sociale și de credinţă. Să fie cinematograf și teatru cu subiecte religioase, care pot fi înţelese de toată lumea și prin care creștinii să fie îndrumaţi spre bine, adevăr, dreptate. Să fie bibliotecă, să fie ateliere în care fetele să înveţe să lucreze și să gătească pentru a fi bune gospodine și soţii. Să fie o mașină-platformă cu care să poată fi transportaţi gratuit la cimitir cei din familii fără posibilităţi. Să fie un comitet care să viziteze pe cei suferinzi, pe cei bolnavi, pe cei neajutoraţi, ajutându-i pe fiecare după nevoie. Biserica să organizeze excursii cu credincioșii la toate lăcașurile sfinte din ţară. Întreaga activitate să se deruleze sub conducerea preotului, care să fie prezent la orice chemare. La școala apropiată de biserică, preotul să fie prezent și în prezenţa lui să se intre la ore, după ce s-a cerut ajutor de la Dumnezeu. În zilele de sărbătoare copiii să fie la biserică, unde să li se explice, pe înţelesul lor, textele evanghelice. Să fie ajutaţi și încurajaţi cei săraci sau cu probleme în familie.

Copiii și adulţii lipsiţi de posibilitatea unei mese calde și consistente să o găsească la biserică. Totul să se facă numai cu ajutorul donaţiilor de la creștini și prin organizarea de spectacole și conferinţe.

Impresionat de expunerea acestui preot modest, Mareșalul Antonescu promite să acorde tot sprijinul pentru obţinerea și amenajarea terenului, dorind a fi, împreună cu soţia sa, ctitori ai acestui sfânt lăcaș. Se fac actele de donaţie și după foarte puţin timp se anunţă punerea pietrei de temelie, pe care o va face Mareșalul Antonescu cu soţia.

Potrivit relatării Părintelui Constantin Sârbu, într-o singură noapte, cea de dinaintea punerii pietrei de temelie, s-a curăţat terenul, s-a trasat profilul bisericii, s-au sădit pomi și, ca în poveste, dimineaţa totul era gata. În prezenţa Mareșalului Antonescu și a doamnei s-a început săparea fundaţiei. Ca model arhitectonic - cu unele modificări, pentru a se încadra corespunzător în spaţiu și decor - arhitectul construcţiei a propus Biserica Domnească din Câmpulung. La colţul unde urma să se înalţe zidul altarului a fost îngropat un tub de sticlă îmbrăcat în metal, în care a fost închis și sigilat actul de zidire al acestei biserici, cu data și numele ctitorilor: Mareșalul Ion Antonescu, Maria Antonescu și preot paroh Constantin Sârbu. Era în anul 1942.

Biserica a fost ridicată între 1942-1949 și târnosită (inaugurată,sfinţită) la 17 aprilie 1949. Lucrarea a fost definitivată mai târziu, în 1960, iar pictura efectuată între 1971-1976. La 3 octombrie 1976 biserica a fost sfinţită de Episcopul Roman cu un sobor de preoţi și a primit hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin și Elena, în cinstea Reginei mame Elena. Deocamdată, cu fonduri adunate din donaţii și din munca neobosită a comitetului parohial, se lucrează intens la fundaţie și subsol, astfel încât în decurs de 12 luni subsolul și planșeul parterului sunt terminate. Tot cartierul și chiar oameni străini vin și lucrează voluntar. Odată terminat subsolul, se amenajează altarul, se sfinţește, și aici se oficiază toate slujbele religioase. Tot aici se ţin conferinţe și se proiectează filme cu subiect religios. Se apelează la formaţii corale, teatre și societăţi de binefacere pentru a aduna fonduri.

Deși subsolul era mare, adesea se dovedea neîncăpător. Venea lume nu numai din cartier, ci din tot orașul și din împrejurimi. Biserica Vergului și preotul Constantin Sârbu erau cunoscuţi și solicitaţi. Nimeni nu era refuzat sau amânat. Astfel, o femeie din alt cartier, a cărei fiică studentă fusese părăsită de soţ cu un copil de 6-7 luni, apelează la ajutorul Părintelui.

Nu numai că nu este refuzată, dar timp de 6 săptămâni preotul vine săptămânal și face rugăciuni împreună cu ai casei, ajutându-i cu alimente și bani. Acesta era modul de a proceda al Părintelui Constantin Sârbu.

Zidurile bisericii se înălţau când mai repede, când mai încet.

Soţia, profesoară, este permanent alături de Părintele. Prin biserică, sub îndrumarea comitetului de ajutorare, ia fiinţă un atelier de lucru, unde fetele din familii sărace sau cu probleme puteau primi îndrumare, iar cele care aveau nevoie de ajutor primeau materiale pentru lucru la domiciliu. Obiectele se vindeau, banii erau depuși pe numele fetei respective, iar la vârsta căsătoriei, prin biserică sau cu ajutorul bisericii, era ales soţul. Biserica organiza cununia.

Banii adunaţi constituiau zestrea, întreaga comunitate asista la ceremonie și fiecare contribuia cu ce putea. Familia nou constituită era tot timpul sub îndrumarea Bisericii.

Odată terminată zidirea, Biserica se târnosește (inaugurează, sfinţește) la 17 aprilie 1949.

Nu după mult timp, soţia Părintelui părăsește această viaţă, într-o zi de 6 august. Părintele, în plină desfășurare a Sfintei Liturghii, este anunţat.

Continuă slujba ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. La sfârșit anunţă pe toţi credincioșii și, împreună cu ei, conduce la locul de veci pe cea care l-a însoţit în viaţă, în muncă, în luptă și în suferinţă. Pierdea un suflet mare care l-a înţeles, l-a sprijinit și l-a ajutat.

Părintele rămâne cu cele două fetiţe, cu terminarea bisericii și cu multe și grele probleme financiare și de familie. Caută să ducă la capăt munca începută și gândește, amintindu-și legenda Mănăstirii Curtea de Argeș, că plecarea soţiei este jertfa ce trebuia pusă la temelia construcţiei acestui sfânt lăcaș. Păstrează copiii lângă el, se ocupă îndeaproape de educaţia lor și duce mai departe viaţa de familie.

Greutăţi sunt multe, era război, nu mai erau bani pentru materiale. Părintele convoacă comitetul parohial, enoriașii și pe toţi cei ce puteau da o mână de ajutor. Expune situaţia, dar nimeni nu se oferă să ajute.

Atunci Părintele se ridică și donează 100.000 de lei, toţi banii familiei. Acest gest a mobilizat întreaga asistenţă și astfel s-a ieșit din impas.

Se lucrează în general cu muncă voluntară. Ca ajutor la lucru îi sunt trimiși prizonieri de război ruși. Părintele, cu gândul la ai noștri, care vor fi fiind în aceeași situaţie, le amenajează, împreună cu credincioșii și cu comitetul parohial, loc de cazare, baie și bucătărie. Zilnic, o gospodină le prepară, din alimentele dăruite de credincioși, o masă caldă, suficientă și consistentă. Cum Părintele vorbea puţin limba rusă, se înţelege cu acești oameni care, ca și ai noștri, trebuiau să sufere departe de ţara lor și de cei dragi. Pentru a le mai îndulci suferinţa, li s-a cumpărat un acordeon, iar în zilele de sărbătoare le aranja mici excursii, prin bunăvoinţa și înţelegerea creștinilor acestei parohii.

Pentru ca într-adevăr comunitatea să fie ca o familie, la Crăciunse face pom în biserică și toţi, la îndemnul Părintelui, aduc darurile pentru copiii lor. Muncitorii de la Uzinele Malaxa se ocupă să organizeze sosirea pompoasă a lui Moș Crăciun, care vine adus de undeva de sus. Se pun pachete cu alimente și îmbrăcăminte pentru cei lipsiţi, iar echipe de creștini merg cu lemne de foc și cu daruri la cei care nu pot lua parte la sărbătoarea Crăciunului.

La școala din apropierea bisericii, astăzi liceul Emil Racoviţă, Părintele Constantin Sârbu împreună cu elevii și cadrele didactice rostesc în fiecare dimineaţă rugăciunea și apoi se intră la clase. Echipe de elevi sunt folosite în biserică pentru curăţat icoanele și praful și fiecare primește la sfârșit o pungă de bomboane. Părintele stă de vorbă cu acești copii, aflând grijile, preocupările și dorinţele lor, călăuzindu-i spre fapte bune, smerenie și bună-cuviinţă.

A urmat anul 1944, an de lungă și apăsătoare năpastă pentru neamul românesc. Viaţa duhovnicească devine grea. Securitatea este permanent prezentă. Părintele Sârbu, conștient de tot ce se urzea împotriva și pentru distrugerea sa, are totuși, în continuare, aceeași comportare de preot luminat și bun român. Predicile sunt incendiare. Se rostește adevărul, se ţine trează credinţa în zile mai bune, oamenii sunt încurajaţi și se simt la adăpost sub streașina Bisericii.

Într-o zi, biserica și Părintele sunt luaţi cu asalt de lume parcă înfricoșată, dar și foarte curioasă. Pe sticla ușii de la intrare apăruse întipărită Maica Domnului. Părintele Sârbu, singur, vede nu pe Maica Domnului, ci Drumul Golgotei (poate ca o închipuire a suferinţelor ce-l așteptau). Această apariţie îl neliniștește, dar toate rugăminţile adresate mulţimii de a se retrage sunt zadarnice. Apariţia nu putea fi ștearsă cu nimic. A fost înlocuită sticla, dar a reapărut aceeași scenă. Părintele este dus la Miliţie să dea explicaţii.

Binele uneori se răsplătește cu bine. Cineva apelează la un fost prizonier de război care lucrase la biserică și care acum era încadrat la Uzinele 23 August. La intervenţia lui, Părintele este eliberat, dar zilele lui de libertate sunt numărate. Este privit drept „dușman al regimului” și instigator.

Arestat la 10 ianuarie 1954, ziua sa de naștere, este dus la Ministerul de Interne. Ancheta durează un an. Este torturat, cerându-i-se să recunoască faptul că a ajutat cu bani-aur Mișcarea Legionară. Neobţinând niciun rezultat, chiar prin folosirea celor mai sofisticate metode de a distruge nu numai trupul, dar mai ales sufletul, Securitatea îl condamnă la 8 ani închisoare pentru „ajutor dat unei organizaţii dușmane poporului”.

Este dus la Jilava, apoi la Poarta Albă, după aceea în Insula Marea Brăilei; ulterior este transferat la Gherla, apoi la Aiud. În Insula Brăilei lucrează la stuf, fiind sprijinul și sufletul deţinuţilor. În zilele când nu sunt scoși la lucru, săvârșește Sfânta Liturghie și bucăţica lui de pâine, când o are, o face firimituri, o sfinţește și o împarte la toţi, binecuvântându-i. Nu primește scrisori, nu primește pachete, nu știe nimic de cei de acasă multă vreme. Aici se moare frecvent. Chiar se urmărește acest lucru și este prilej de mulţumire pentru cei care conduc și supraveghează. Viaţa și omul nu au pentru ei nici o valoare.

După un an, Părintele este transferat la Gherla și apoi la Aiud, unde are aceeași comportare de înaltă ţinută morală. Într-o zi, prin sistemul de comunicare specific închisorilor, se află că în celula vecină este izolat un avocat care le cere ajutor. I se transmite ca Părintele Sârbu împreună cu ceilalţi se roagă pentru el și să aibă încredere. După câteva zile nu au mai avut nici un semn de la vecin, nu au știut ce s-a mai întâmplat. Au trecut mulţi ani, Părintele Sârbu slujea la Biserica Sapienţei, când a fost solicitat de o doamnă să ia parte la cununia fiicei sale, la Biserica Albă. Erau mai mulţi preoţi.

Părintele n-a fost invitat în altar și a rămas cu nuntașii în biserică până la începerea slujbei. În acest timp a fost recunoscut de avocatul ce fusese cândva izolat în celula de la Aiud. Acesta a aflat unde locuiește Părintele și a venit pentru a-i mulţumi, căci datorită rugăciunilor sale fusese scos de la izolare și transferat la altă închisoare.

În numeroșii ani de detenţie, purtat prin multe închisori, cunoscând mulţi foști demnitari, Părintele a aflat de la ei că Mareșalul Antonescu, impresionat de discuţiile avute cu ani în urmă cu Părintele, dăduse dispoziţie ca atunci când se va pune în ţară problema Bisericii, să fie invitat preotul Sârbu.

Închisoarea, cu toţi anii ei lungi și grei, a însemnat pentru Părintele curăţire. Nu s-a plâns, nu a acuzat niciodată pe nimeni. Totdeauna spunea: „Eu singur am fost vinovat pentru cele ce mi s-au întâmplat”.

Eliberat la 10 ianuarie 1962, primește 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satul Viișoara. Aici, singur într-o casă rămasă de la niște bănăţeni, duce o viaţă de sărăcie, lipsuri și boală. Este vizitat de familie și de credincioșii din parohia Vergului. Femeia care vindea cândva lumânări la biserică vine să-l vadă și, mișcată de îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă, scoate cojocul de pe ea și i-l dăruiește. Părintele nu a uitat gestul ei și când această femeie, mama Mitana, a ajuns mai târziu în mare suferinţă, în imposibilitate de a merge, Părintele a internat-o într-un spital de specialitate, procurându-i tot ce avea nevoie și a ajutat-o până la sfârșitul vieţii, slujind și la înmormântarea ei.

Revenit în 1964 în București, Părintele este chemat la Securitate de nenumărate ori și i se cere să fie informator, promiţându-i-se orice parohie vrea. Dacă refuză - i se spune - va fi muritor de foame sau iarăși încarcerat.

Revoltat și indignat, Părintele refuză. Nu-l impresionează nici promisiunile, nici ameninţările.

Ieșit din închisoare, Părintele nu a fost nici o clipă cuprins de gândul că e un om sfârșit, că nu mai este apt să lupte și să renască. Caută deci și obţine audienţă la Patriarhul Iustinian. Audienţa durează 2 ore. Părintele expune toată situaţia, toată activitatea lui din trecut și cum o vede în viitor.

Fiind foarte bolnav și singur, solicită o parohie în București. I se oferă Biserica Sapienţei și o altă biserică de la periferie. Optează pentru Biserica Sapienţei.

Singur, bolnav, flămând, în zdrenţe, cu încălţămintea ruptă, dar plin de încredere, Părintele poposește, la 1 iunie 1965, în curtea Bisericii Sapienţei. Parohia se mărginea la câteva blocuri, dintre care două erau instituţii.

Biserica, fostă capelă a familiei Creţulescu, monument istoric, era o paragină.

Pridvorul actual nu exista, înăuntru se intra împingând ușa cu umărul.

Catapeteasma era susţinută cu stâlpi ca să nu se prăbușească. Ploaia își lăsase cartea de vizită pe tavan și pe pereţi, cercevelele (lemnăria în formă de curce din mijlocul geamului) de la ferestre erau putrezite în bună parte, pe jos molozul era așa cum fusese la terminarea capelei, pereţii exteriori erau năpădiţi de igrasie (umezeală persistentă) și viţă sălbatică, iar în spatele bisericii - gunoaie, bălării și o cotineaţă pentru păsări. Peste tot jale și ruină, posibilităţi materiale zero, dar speranţă și credinţă nelimitate.

Îngândurat, Părintele stătea pe o buturugă în curte și aștepta parcă un semn, un ajutor, ceva. Și iată că apare la poartă o femeie necunoscută.

Părintele o întâmpină, spunându-i: „Ești Matilda, te așteptam!”. Femeia venea din Bucureștii Noi, adusă în urma unor rugăciuni fierbinţi, prin care cerea să fie îndrumată spre o biserică și un preot adevărat. Așa, Matilda Mircea din Bucureștii Noi a ajuns la Biserica Sapienţei, unde va lucra zi de zi alături de Părintele și îi va rămâne credincioasă până la sfârșitul zilelor.

Acum că avea un sprijin, un suflet creștin lângă el, Părintele putea porni la munca de refacere a bisericii. Prin Matilda, el ajunge în Bucureștii Noi, de unde „oameni cu suflete mari”, așa cum îi numea Părintele, zidari, lemnari, fierari, gospodari, femei, intelectuali vin să lucreze cu multă dăruire.

Vin și ajută și creștinii din Bariera Vergului. Se apelează la toţi cei care puteau ajuta cu bani, materiale sau mână de lucru. Se apelează la Mănăstirea Cernica, unde era stareţ preotul Roman, de unde se primește material lemnos și cărămidă. Se cumpără ciment. Se începe lucrul la construcţie, reparându-se zidurile, se reface acoperișul cu tablă nouă, se fixează crucea, se înlocuiește lemnăria degradată, se mută catapeteasma cu un metru mai spre altar, pentru a mări spaţiul din biserică, se curăţă icoanele și candelabrul, se construiește din temelie pridvorul. Se reface pictura în biserică și se pictează pridvorul.

Se lucrează de zor. Părintele apelează la toţi cei ce simţeau creștinește și românește. Este permanent între oameni, explică, îndrumă, încurajează și răsplătește. Biserica e șantier creștin. Acum încep să curgă ajutoare de tot felul, dar cum timpurile erau tulburi și oamenii se temeau și de umbra lor, fiecare caută să nu fie văzut când face sau aduce ceva. Astfel, se aduc covoare pentru biserică - este chemată Matilda și îi sunt încredinţate într-un gang. Se găsesc pachete cu bani aruncate în altar sau în casa parohială când ușa era deschisă, fără a se cunoaște donatorul. Așa s-a putut pava curtea, reface canalizarea și sistemul de încălzire. Se repară casa parohială, se repară și fostul coteţ de păsări care se transformă în biblliotecă. Se amenajează grădina, plantându-se trandafiri, se reface și se curăţă troiţa, se amplasează bănci încurte.

În interior se pardosește biserica cu marmură, iar altarul cu parchet. Se instalează ventilator electric, se cumpără scaune, mese pliante și 3 cazane din oţel inoxidabil pentru aghiazmă. Se amenajează un vestiar în afara bisericii, pentru a evita aglomeraţia de haine și bagaje înăuntru. Toate sunt făcute cu rost și rânduială, pentru o cât mai bună desfășurare a slujbelor.

Părintele se dovedește un foarte bun organizator. Săptămânal întocmește listă cu cei care să vină la stropitul florilor, la spălarea curţii și la curăţenia în biserică.

Rugăciunile Părintelui, însoţite de cele ale credincioșilor, aduc mereu valuri de oameni și ajutoare masive care, bine folosite, fac din Biserica Sapienţei o bijuterie.

Paralel cu restaurarea lăcașului, se insistă foarte mult pentru trezirea, educarea și călăuzirea sufletelor spre mântuire. Părintele este stâlpul, făclia care susţine și conduce prin exemplul personal. Este neobosit. La fiecare solicitare răspunde fără întârziere, deși starea sănătăţii lui e șubredă. Într-o zi, mergând pentru un tratament la Spitalul Brâncovenesc, după un examen radiologic de coloană vertebrală, medicii, uimiţi, se adună în jurul lui și-l roagă să le explice care este secretul că în starea în care se află mai poate merge pe picioare, ba și să activeze. Cu un zâmbet de copil nevinovat, Părintele le răspunde: „Sufletul e totul, domnilor medici, unde nu este suflet nu este nimic!”.

În fiecare zi de sărbătoare și în duminici, Părintele săvârșește Sfânta Liturghie, iar miercurea și vinerea după-amiază face rugăciuni, urmate de cuvânt de învăţătură. Slujbele seamănă mai mult cu niște întâlniri de familie, în care toţi formează un singur trup și suflet. Părintele explică permanent și dă sfaturi. Nu se dă înapoi să întrerupă slujba pentru a face oobservaţie, un comentariu, acolo și atunci când i se pare că e necesar. De pildă, atunci când simţea că nu suntem atenţi la rugăciune, zicea: „Adunaţi-vă, că mă trageţi la pământ, nu mă pot înălţa! Sunteţi împrăștiaţi! Coborâţi în voi și veţi găsi pe Dumnezeu!”.

Înţelepţii, profeţii Îl văd pe Dumnezeu prin rugăciune, care le înalţă sufletul de pe pământ la cer. La fel i se întâmpla și Părintelui Sârbu. Ne spunea: „Când sunt la altar, în faţa Sfintei Mese și mă rog cu lacrimi și cu putere, simt că mă înalţ, plutesc, nu mai sunt eu”.

Nu se poate uita nici felul în care întrerupea slujba pentru a dojeni pe cineva că este mai grijuliu să aprindă o lumânare decât să asculte și să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu. Uneori cel dojenit nu înţelegea, dar cei ce înţelegeau sensul mustrării aveau de câștigat. Aceasta pentru că mesajul general, propovăduit nu numai în cuvânt, ci și în faptă, era: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!”. Nu că aprinderea unei lumânări nu ar fi importantă, dar el ne încredinţa că astfel de acte sunt secundare, ajutătoare.

Există o ierarhizare a valorii actelor religioase, iar pe scara acestei ierarhizări, aprinderea unei lumânări este mult mai puţin importantă decât ascultarea și însușirea învăţăturii Mântuitorului. Părintele ne explica importanţa fiecărui moment din Liturghie, ne învăţa când trebuie și când nu să îngenunchem.

Veghea tot timpul cu strășnicie să-i meargă bine corabiei și nu îngăduia boală la nici unul din pasagerii ei.

Era o adevărată bucurie să-l asculţi și să-l vezi mișcându-se pe Părintele. Ţinea totul sub control cu o prezenţă de spirit excepţională.

Prevenea și înlătura tot ceea ce ar fi deranjat bunul mers al slujbei. Se lipea de sufletul tău ca o drojdie care te ajută să crești. Și nu o spun ca o exagerare -așa cum se întâmplă când vrei să idealizezi amintirea cuiva - dar din biserica sa nu am ieșit niciodată plictisită sau obosită. Dincolo de cuvinte, se simţe 6marea și profunda lui iubire pentru cei din jur, ori asta era de ajuns. Omul nu are nevoie de nimic altceva mai mult decât de iubire. Organismul spiritual, dacă nu este și el hrănit, se ofilește și moare. De organismul fizic avem cu toţii grijă să-l hrănim cât mai bine, dar de unde să luăm hrană pentru suflet, când lumea este așa de aridă? Iată de ce Biserica Sapienţei a fost ca o oază plină de iubire în mijlocul deșertului lumesc, oază unde găseam totdeauna hrană de pâine duhovnicească ce ne ajuta să supravieţuim.

Cu toate că era mereu în mijlocul nostru, Părintele era un singuratic. Nu avea prieteni și nici timp pentru ei. Ca toate sufletele mari, cunoștea singurătatea pe care o naște adevărata măreţie morală.

Un doctor scoate din om și înlătură tot ce este rău și ameninţă viaţa, îngrijind bolnavul până la vindecare, cercetându-l și supraveghindu-l.

Așa făcea și Părintele Constantin Sârbu cu cei din jurul său.

Fiind rugat, de pildă, să intervină în cazul unei doamne care nu mai voia să audă de preoţi, Părintele, fără cruţare, după ce i-a ascultat motivaţia, i-a spus: „Sunteţi nebună, doamnă! Trebuie să ne rugăm pentru luminarea minţii și a sufletului dumneavoastră”. Nu numai că doamna nu s-a supărat, dar a rămas credincioasă preotului și bisericii noastre până la adormirea Părintelui.

Altădată, o doamnă, al cărei fiu student se trezise tată fără a fi căsătorit, l-a rugat pe Părintele să o ajute cu rugăciuni, ea dorind avortarea copilului. Părintele, înţelegând situaţia, a respins-o cu cuvintele: „Pleacă din faţa mea, ai pe satana!”.

Într-o altă împrejurare a fost solicitat pentru sfinţirea unei mese de pomenire la un credincios din parohia Vergului. Masă mare, aranjată sub pomi în curte, cu toate bunătăţile pământului și cu băuturi multe și variate.

Părintele, însoţit de Matilda, a privit masa cu tot ce era aranjat și, adresându-se gazdei, i-a spus: „Iartă-mă, eu nu pot binecuvânta aceasta masă, care e de petrecere, nu de pomenire. Cheamă alt preot!”. Și a plecat.

Altădată, fiind împreună cu mulţi preoţi din București la înscăunarea unui episcop, după ce mai toţi cei prezenţi au adus urările cuvenite și laudele de rigoare, s-a ridicat și Părintele Sârbu și, adresându-se celui sărbătorit, în loc de orice urare sau laudă, i-a spus: „Nu scaun înalt și perne multe, Prea Sfinţite! Coborâţi în popor, cercetaţi-i suferinţa și nevoile, ajutaţi-l să se regăsească și să găsească drumul cel drept și luminos. Acestea sunt misiunea și rostul Sfinţiei Voastre!”.

Părintele știa precis ce avea de făcut. Știa că omul de pe stradă venea la el cu sufletul rănit și gol, neputincios și dezamăgit. De aceea îl pansa, îi insufla putere și încredere, îi îndrepta atenţia spre Dumnezeu și, prin rugăciune, îl încredinţa Lui. Era de fapt modul cel mai potrivit prin care el slujea pe Dumnezeu, aducându-I la picioare făptura Sa bolnavă și deznădăjduită, insuflându-i forţă și nădejde, cu puterea harului.

Pe lângă după-amiezile de miercuri și vineri, când ţinea cuvânt de învăţătură și de explicare a Sfintei Scripturi, joia după-amiază, în faţa unei table negre ca la școală, cu creta în mână, Părintele îi învăţa pe cei doritori muzică bisericească. Voia cor instruit de credincioși. De altfel, în timpul studenţiei frecventase timp de 2 ani și cursurile de dirijor la Conservatorul din București.

În zilele de sărbătoare și duminica venea în biserică la ora 6 (dimineaţa), pentru a pregăti toate cele necesare Sfintei Liturghii și pentru a putea pomeni și scoate părticele pentru vii și morţi. La Utrenie slujea solemn, urmărind neîncetat strana și venind adesea să cânte el însuși cele rânduite, aceasta întrucât cel care trebuia să se ocupe de cântare adeseori lipsea sau venea beat. Totuși, Părintele nu l-a reclamat, n-a cerut schimbarea lui, ba chiar l-a rugat să nu mai vină, trimiţându-i salariul acasă.

Părintele ţinea foarte mult la ordinea din timpul slujbei. Credincioșii care intrau în biserică veneau mai întâi să aducă darul la altar, dar numai dacă erau împăcaţi cu fraţii lor. La altar erau primiţi cu multă încredere, nimeni nu era lăsat să aștepte la ușă. Părintele ne știa pe fiecare ce posibilităţi materiale avem, ce bucurii și necazuri avem. Cunoscând aceste lucruri, acolo unde știa că e multă nevoie, primea darul oferit și după aceea întreba: „Mi l-ai dat mie, da?”. Și te ruga să primești înapoi darul dat. La fel proceda cu copiii, care la sfârșitul slujbei primeau toţi bomboane.

Încă de la început, Părintele ne-a explicat amănunţit Sfânta Liturghie - cu momentele cele mai importante, cu atitudinea pe care trebuie să o aibă credincioșii - și apoi a impus disciplină. Astfel, darurile la altar trebuiau înfăţișate până la un anumit moment al slujbei, după care preotul se preocupa numai de rugăciunile rânduite. Fiecare stătea la locul său, nu se mișca nimeni, nu vorbea nimeni, toţi ochii și toate sufletele erau spre altar. Prin mijlocul bisericii era un culoar pe care nimeni, sub nici un motiv, nu avea voie să-l ocupe. Copiii stăteau liniștiţi în faţă sau lângă părinţi. După citirea Sfintei Evanghelii, se punea cordon între pridvor și naos și nimeni nu mai trecea spre altar. Părintele ne-a explicat că rugăciunea în biserică este divino-umană și numai dacă ne integrăm în atmosfera de rugăciune putem fi siguri că rugăciunea noastră, nedespărţită de a celorlalţi, se înalţă, este primită și sufletele noastre se umplu de bucurie, pace și nădejde. Răspunsurile la slujbă erau date de un cor alcătuit din credincioși, sub îndrumarea Părintelui. Se cânta spre slava lui Dumnezeu, nu pentru bani sau pentru ca un glas sau altul să fie remarcat.

Totdeauna era lume multă de nu mai încăpea în biserică. Vara, când ferestrele erau deschise, oamenii ascultau de afară. Pe cei ce nu veneau cu gândul de a se ruga, Părintele îi recunoștea imediat și-i ruga să plece, spunându-le: „Mai mult folosiţi dacă vă plimbaţi”.

La predică, în mijlocul bisericii, pe un mic piedestal învelit cu un covoraș, rostea cuvântul tămăduitor timp de 40 de minute. Fiecare cuvânt era o chemare la adevăr, la pace și niciodată Părintele nu uita să amintească celor de faţă cât de vitregit (persecutat, nedreptăţit) este acest neam românesc și că izbăvirea nu poate veni decât prin credinţă și iubire, deci prin Dumnezeu.

După terminarea predicii, toţi treceam prin faţa Părintelui pentru miruit și el avea pentru fiecare un cuvânt de încurajare, un zâmbet, o vorbă caldă. Înălţaţi duhovnicește, plecam la casele noastre, căutând ca prin toate faptele și vorbele noastre să arătăm practic că suntem creștini.

Noi plecam la ale noastre, dar pentru Părintele ziua nu se sfârșea.

Avea de răspuns întrebărilor celor care abia îl așteptau pentru a-i împărtăși temerile, grijile și necazurile lor. Răspunsul venea pe loc sau, în funcţie de situaţie, urma să se mai discute, să se cerceteze mai bine. Cu vorbă blândă dar hotărâtă, Părintele sfătuia, arăta unde e greșeala și ce este de făcut. Dar, pentru toţi și pentru toate, era verdictul: „Să ne rugăm!”. Problemele noastre grele erau mult cercetate și Părintele se întreba: „Hristos cum ar fi procedat în asemenea situaţie...?” (Ce ar face Hristos dacă ar fi în locul tău?).

După discuţia cu oamenii și după puţină odihnă, Părintele pornea să viziteze unul sau mai mulţi bolnavi, în spital sau la ei acasă. Le ducea daruri și cărţi de rugăciune. Întors acasă singur, își încheia ziua citind și rugându-se pentru noi și pentru toată făptura lui Dumnezeu. Astfel se termina o zi de sărbătoare sau de duminică pentru preotul Constantin Sârbu.

Dacă se întâmpla ca vreun credincios să fie absent la una sau cel mult două Sfinte Litrughii, Părintele îl căuta la telefon, trimitea pe cineva sau chiar mergea personal, dacă era cazul și niciodată nu mergea cu mâna goală.

Dacă vreun credincios era bolnav și se întâmpla să nu găsească sau să nu-și poată plăti medicamentul, Părintele îndată spunea aceasta în biserică și ruga să se facă tot posibilul ca respectivul să fie ajutat. Răspunsul venea fără întârziere. De asemenea, se făcea apel la cei ce aveau posibilitatea să intervină pentru internări în spitale, pentru consultaţii și tratamente.

Pretutindeni Părintele era prezent, încurajând și rezolvând situaţiile.

Iubirea de aproapele era o permanenţă a vieţii preotului Constantin Sârbu.

Astfel, a fost anunţat odată, de un student de la Facultatea de Teologie din Sibiu, că o doamnă bine-cunoscută a încercat să se sinucidă, dar suprinsă la timp, a fost salvată, starea ei rămânând însă îngrijorătoare.

Părintele a plecat cu prima cursă de avion. A zăbovit în familia respectivă mai multe zile și s-a convins că era vorba de o boală psihică. A încurajat, a sfătuit, a invitat-o pe doamnă la București, a făcut rugăciuni speciale. Doamna trăiește și astăzi și cu multă recunoștinţă, de câte ori poate, vine la parastasele Părintelui.

Într-o altă familie, cei trei băieţi, în acord cu soţiile lor, și-au internat mama bătrână într-un azil departe de București. Cum această bătrână îl cunoștea pe Părintele Sârbu, i-a cerut ajutorul. Părintele, ca să aibă sorţi de izbândă, a pregătit o masă plină cu de toate și i-a invitat pe cei trei băieţi. Cu mult tact a ajuns să-i convingă să-și aducă mama înapoi și să o găzduiască într-o cameră la via unuia dintre ei, într-o suburbie a Bucureștiului. Părintele i-a dus acolo bătrânei multe din cele necesare și a cercetat-o permanent. Așa împlinea el cuvântul Mântuitorului care fericește pe „făcătorii de pace”.

Tot din dragoste pentru aproapele, Părintele a luat pe lângă el vreo 5-6 băieţi de 6-8 ani care îl vizitau permanent și pe care el îi îndruma.

Pentru a le da sentimentul că sunt de ajutor, Părintele îi punea să adune frunzele moarte din curtea bisericii și florile căzute pe pământ. Erau răsplătiţi cu dulciuri și ajutoare pentru părinţii lor, căci toţi proveneau din familii dezorganizate, cu posibilităţi materiale foarte reduse.

Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului, zice Scriptura(Iacov 5, 16). Acest lucru s-a adeverit și cu Părintele Sârbu. O doamnă ameninţată cu orbirea a venit cu multă credinţă la Biserica Sapienţei.

Rugăciunile Părintelui, adăugate la cele ale doamnei, au făcut ca în ziua de Joia Mare, înainte de a începe slujba celor 12 Evanghelii, doamna, care se ruga cu lacrimi, să se ridice în picioare și să strige: „Văd, Părinte!”.

Părintele Sârbu nu dispreţuia și nu se îndepărta de nici o altă confesiune. Argumenta și cu multă însufleţire își susţinea punctul de vedere.

Odată a adus la dreapta-credinţă o adventistă, dar numai după ce a stat mult de vorbă cu ea și s-a convins că poate fi reprimită în Biserică. Nu admitea și era necruţător cu practicile vrăjitorești.

Părintele ţinea mult la pomenirea și cinstirea, după cuviinţă, celor adormiţi. Cu deosebit respect pentru sufletele plecate, ne atrăgea atenţia să nu facem greșeala de a nu le pomeni la ziua lor. Părintele însuși mergea în fiecare toamnă în satul său natal și făcea parastas la mormintele părinţilor, moșilor și strămoșilor. Pentru ca omul să nu fie reţinut din pricina lipsei de bani, insista să nu ne sfiim să punem pomelnice fără bani pe măsuţa de la altar, că nu banii au valoare. După terminarea slujbei de pomenire - slujbă la care toţi trebuia să luăm parte și să nu ne rugăm numai pentru ai noștri - cu ofrandele adunate se pornea către un azil, de obicei la Ciolpani, acolo unde bieţii oameni nu mai erau priviţi decât ca niște gunoaie ale societăţii. Se împărţeau alimente, haine și Părintele dădea fiecăruia câte o sumă de bani.

Dar se mergea la azile și în afara zilelor de pomenire a morţilor ori la sărbătorile mari. Dacă cei din azilele vizitate lucrau ceva - plase, șerveţele, fețe de masă, mici sculpturi în lemn - toate acestea erau luate la biserică și vândute credincioșilor, iar banii erau duși înapoi la azil.

Nu numai în azile, ci și în biserică erau credincioși care primeau regulat, fără să știe nimeni, alimente, haine și bani pentru nevoile lor. Și a avut grijă Părintele ca acest obicei să se perpetueze prin cei rămași și după plecarea lui din această lume.

Alături de casa parohială de la Sapienţei, era grădina azilului de nevăzători. O cameră din casa parohială avea fereastra spre această grădină.

Vara, la fereastra deschisă veneau locuitorii azilului, iar Părintele îi primea cu mult drag și le împărţea ce avea mai bun.

Se ajutau, de asemenea, preoţi, biserici, călugări, mănăstiri.

Părintele nu ţinea seama de rigorile canonice și de legile societăţii. Ceea ce-l interesa era să câștige și să aducă la picioarele lui Iisus sufletele rătăcite și bolnave. Astfel, un domn care nici nu voia să audă de Biserică, spovedanie și împărtășanie a fost invitat, prin grija soţiei sale credincioase, la o discuţie cu Părintele. Stând de vorbă, Părintele a aflat tot ce-l frământa pe acest suflet rătăcit. Când să plece, respectivul l-a rugat pe Părintele să-l spovedească pentru a se putea împărtăși. Răspunsul: „Ești spovedit, vino să te împărtășești!”.

Altădată, a fost problema unei doamne care voia să se căsătorească, dar erau impedimente de ordin material în privinţa căsătoriei civile, căci pierdea pensia de urmaș. Părintele a făcut în mare secret cununia religioasă, pentru ca aceste suflete să fie unite în faţa lui Dumnezeu.

Astfel, cu înţelepciune, discernământ și dragoste, Părintele câștiga sufletele oamenilor și le călăuzea. Biserica Sapienţei devenise neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioși veniţi din toate colţurile Bucureștiului și chiar din provincie. Dar totodată devenise și un ghimpe în ochii Securităţii, în mintea celor ce-L alungaseră pe Dumnezeu și se așezaseră ei în locul Lui, instaurând frica, mizeria, sărăcia, minciuna. Biserica Sapienţei era un pilon în această luptă mută pentru păstrarea neîntinată a sufletului și a identităţii neamului românesc creștin. De aceea era păzită cu strășnicie. Cel puţin doi securiști erau prezenţi la toate slujbele. De altfel, Părintele îi recunoștea mereu.

Lumina din Biserica Sapienţei trebuia stinsă. Trebuia bătut păstorul, ca să se risipească oile. Dar cum se putea proceda fără a se face vâlvă? Lumea nu trebuia să cunoască adevărul și, astfel, s-a procedat cum nu se putea mai ticălos. Securitatea știa că Părintele suferea, încă din închisoare, de ulcer duodenal și l-a obligat să se interneze în spital pentru operaţie, deși nu era nevoie. A fost ameninţat că dacă nu se internează, va fi arestat. I s-a dat dreptul să-și aleagă spitalul, dar medicul operator urma să fie numit și adus de Securitate.

După multă chibzuială și multă grijă, i s-a admis să se interneze la serviciul chirurgie de la Spitalul Poștei, unde lucra un nepot de frate al soţiei Părintelui.

În ziua de 14 octombrie 1975, de Sfânta Parascheva, Părintele a slujit ultima Sfântă Liturghie. La sfârșitul slujbei ne-a anunţat că este obligat să se interneze pentru operaţie și nu se știe dacă se mai întoarce. A rugat lumea să nu părăsească biserica, „să nu fie o biserică pustie”. Ne-am mai spus că va fi permanent cu noi, să-l chemăm. A pus totul în ordine. A lăsat indicaţii cum să fie pregătită biserica, unde să fie săpat mormântul, cine să aibă grijă de parastase, cum să se procedeze cu puţina lui agoniseală. În încheiere a cerut ca nimeni să nu-l plângă, ci toţi să se bucure că a scăpat de chinurile acestei vieţi: „Să vă plângeţi pe voi, cei ce rămâneţi!”. Era trist, preocupat. Și-a pus totul în perfectă stare și a lăsat slujitor la altar.

S-a internat în dimineaţa zilei de 15 octombrie 1975. A fost operat luni, 18 octombrie, după-amiază, de un preot adus de la Spitalul Elias.

A făcut abces abdominal, septicemie, la câteva zile a fost redeschis și după câteva ore sufletul Părintelui și-a luat zborul spre cele veșnice, în timp ce el rostea rugăciuni din Sfânta Liturghie.

Cu puţin înainte de moarte, a fost adus în grabă Părintele Argatu de la Mănăstirea Antim, pentru ultima lui împărtășanie. În jurul capului Părintelui Sârbu a apărut o aureolă aurie, văzută de Părintele Argatu. Ca să se încredinţeze că nu se înșeală, acesta a mutat perna, dar a apărut aceeași aureolă. Atunci Părintele Argatu a exclamat: „Cununa de martir!”.

În ziua de 23 octombrie 1975, ora 15, Părintele Constantin Sârbu a părăsit această lume. În ultima sa noapte de viaţă, cu o febră de 39-40 degrade, cerând mereu „apă, apă rece”, mi-a spus: „Curând îmi voi lua zborul. Așa mi-a fost rânduit. Să nu vă întristaţi și să nu judecaţi pe nimeni, căci nimic nu se petrece întâmplător, ci totul este făcut cu multă înţelepciune. Eu v-am iubit mult. Cu voi și prin voi am dus la bun sfârșit lucrarea lui Dumnezeu ce mi-a fost încredinţată. Să vă rugaţi pentru mine. Am mare nevoie de rugăciunea voastră sinceră și profundă. Eu voi fi permanent cu voi. Chemaţi-mă! Nu uitaţi că rugăciunea e totul și că rugăciunea în biserică este și mai importantă!”.

Sufletul său a plecat cu durerea de a nu fi putut evita operaţia și cu dorinţa arzătoare de a fi aduse, în același mormânt cu al său, osemintele soţiei sale.

Trupul neînsufleţit a fost depus în Biserica Sapienţei. Pelerinaj la catafalcul Părintelui. Multe lacrimi, multă durere.

Ne pleca lumina, călăuza.

Când, cu câteva zile înainte de a se interna în spital, o doamnă, fiică duhovnicească, îi dăruise în numele credincioșilor flori și o felicitare frumos scrisă pe un pergament, Părintele, foarte emoţionat, îmi spusese: „Vezi, mi-au dat hrisov domnesc, carte ca la domni! Ce-am făcut eu pentru voi ca să merit atâta iubire și recunoștinţă?...”

Știam bine ce a făcut pentru noi. S-a rugat plângând și a plâns rugându-se, ca noi să putem merge pe cale de lumină. Ne-a învăluit zi de zi și an de an în râuri de iubire. Și s-a înfăptuit minunea: ne-am născut a doua oară, eram alţi oameni, înţelegeam și acceptam suferinţa noastră și nu treceam nepăsători pe lângă suferinţa altora. Trăiam ca și Părintele și, cu el odată, drama fiecăruia. Eram una cu el, eram o familie și parcurgeam același drum.

Prin el și de la el, am primit lumina nestinsă a binelui și adevărului și am înţeles ceea ce până atunci nu înţelesesem: că Dumnezeu este în noi.

S-au scris aceste rânduri pentru a fi împlinită ultima dorinţă a preotului Constantin Sârbu care, în cea din urmă noapte a petrecerii sale pe acest pământ, fiind în cumplită suferinţă fizică, a cerut: „Atunci când se va putea, să se spună adevărul despre moartea mea!”.

Deși s-au scurs 24 de ani de la plecarea în veșnicie a Părintelui Constantin Sârbu, credincioșii nu l-au uitat. An de an, la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin și Elena și la 23 octombrie, ziua adormirii Părintelui, se fac parastase la mormânt. Creștinii adunaţi dau slavă lui Dumnezeu prin rugăciuni, mulţumindu-I că au fost învredniciţi să trăiască în preajma acestui preot și cerând pentru sufletul său odihnă în lumina cea neînserată a Împărăţiei lui Hristos.

(Doctor Octavia Tăslăoanu, 1999, Mărturie apărută în broșura Preotul Constantin Sârbu, slujitor al Supremului Adevăr, București, 2002)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Magda » 27-01-2013 16:04

Ar trebui ca preoții din ziua de azi să fie la fel ca dumnealui.

Magda

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Administrator » 28-01-2013 11:35

Da Magda, ar trebui să fie după cum și noi mirenii ar trebui să fim ca un Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Traian Trifan... și mulți alții.

Administrator

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#3 Cristina A » 01-05-2017 06:05

Hristos a Inviat!
veniti sa luam lumina
smeriti si blanzi sa devenim si noi,
faclii de dragoste si pace
s-aprinda Domnul si in noi!

Multumesc pentru tot ce ati postat referitor la parintele....am citit cu ochii in lacrimi dar cu sufletul in lumina!

Cristina A

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Crucea pentru noi nu este punctul terminus, chiar dacă crucea înseamnă suferință, crucea înseamnă jertfă, crucea înseamnă moarte. Dar pentru noi, creștinii, înseamnă puterea lui Dumnezeu, pentru că pentru noi, crucea înseamnă biruință. Pentru noi crucea înseamnă poarta prin care noi intrăm în Împărăția Cerurilor." Pr. Constantin Voicescu

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori