vezi galerie foto (10 foto)
Pr. Dumitru Zamisnicu
"Noi prea puțin ne pregătim de moarte. Alții, când ar vrea să mai facă ceva în direcția asta constată că e prea târziu, că și-au pierdut până și graiul și nici nu se mai pot măcar mărturisi. Unii creștini trăiesc parcă încredințați că nu vor muri niciodată. Dar Domnul ne atrage atenția: ”Privegheați, căci nu știți ziua când stăpânul casei va veni să ceară datoria morții de la noi: seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșului!”. De ne vom pregăti zilnic de moarte, niciodată nu vom păcătui."
  • 14 Octombrie 1910
  • Erbiceni, Iași
  • preot
  • 8 ani
  • Iași, Galați, Aiud, Ostrov, Socola
  • 15 Martie 1974
  • Bălteni, Probota, Iași
    • Credința în zeghe. Preot Dumitru Zamisnicu - Evocări

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Sunt născut la 14 oct. 1910 din ţărani săraci – Gheorghe şi Anica, în satul Bălteni, comuna Probota – Iaşi. Şcoala primară am făcut-o la Bălteni şi am început-o, din cauza primului război mondial, în 1919, la vârsta de 9 ani. Am fost un temperament introspectiv-meditativ şi foarte emotiv. Eram tot timpul şcolii primare primul în clasa mea, fiind foarte bun la matematici.

Două elemente şi-au pus pecetea mai apăsat asupra viitorului meu: un vis şi o făgăduinţă.

Visul: fiind într-o zi cu vitele la păscut pe o mirişte aflată între culturi am adormit şi am fost trezit de visul că vitele erau pe punctul de a intra într-un lan cu porumb. Când m-am trezit am văzut că proprietarul terenului, care era de felul lui foarte violent, venea cu un băţ mare pe umăr. Ulterior am avut siguranţa fermă că mă omora dacă găsea vitele în porumbul lui, dar datorită visului s-a evitat nenorocirea. Din acea clipă s-a rezolvat pentru mine problema fenomenului religios.

Făgăduinţa: într-o sâmbătă seară eram cu tata pe ogor. Era toamna, recoltam fasole. Deodată au început să sune clopotele şi să bată toaca la toate bisericile din satele de prin împrejurimi. Tata era un om religios şi un bun credincios. Muzica clopotelor, minunat de frumoasă, ne-a impresionat pe amândoi până la extaz. Trezindu-mă din acea uimire am căzut în alta atunci când tata m-a întrebat dacă nu vreau să mă fac preot. Eu am făgăduit şi am jurat că preot am să mă fac, în ciuda faptului că apoi, din cauza sărăciei, mari obstacole avea să întâmpin la Seminarul din Iaşi şi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Fără acea făgăduinţă întărită cu jurământ nu învingeam obstacolele ce aveau să vină. Cu mari greutăţi materiale m-am înscris, mi-am cumpărat cursuri şi am dat examene la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi. Metoda raţionalistă a predării ştiinţelor teologice atât în seminar cât şi în facultatea de teologie şi spiritul turbulent şi petrecăreţ al studenţilor au alterat caracterul meu studios şi religiozitatea. S-a mai adăugat criza economico-politică naţională şi internaţională, cu toate evenimentele premergătoare celui de-al doilea război mondial. Am uitat, pentru un moment, de făgăduința-juramânt. Eram indignat peste măsură că părinţii şi învăţătorul meu din sat, Petru Toma, m-au îndemnat să-mi aleg cariera preoţească, hotărându-mă să-mi aleg o altă muncă, mai după spiritul timpului şi al oamenilor. Simţeam însă un gol în inimă şi aveam sumbra presimţire că mă voi pierde.

Aveam nevoie de un sfătuitor, pentru că-mi slăbise încrederea în oameni. Într-o duminică citeam ziare la învăţătorul Toma, eu neavând bani să mă abonez, şi am dat peste un anunţ în limba franceză al Institutului Dr. Knowlles din Bruxelles. Se vorbea acolo că institutul este dotat cu fel de fel de aparate şi instrumente şi că acolo sunt savanţi din toate ştiinţele care vindeca orice boală, trupească sau sufletească, absolut fără nicio doctorie şi fără niciun bisturiu. Mijloacele lor de vindecare erau sugestia, autosugestia, visul, clarviziunea, magnetismul, catalepsia ș.a. Am început o pasionată corespondența cu acest institut şi am recăpătat încrederea în mine şi dragostea pentru misiunea făgăduită din copilărie. Eram foarte bucuros că n-apucasem să comunic rătăcirea mea nici părinţilor şi nici bunului meu fost educator. I-aş fi mâhnit şi îndurerat foarte mult.

Am terminat teologia şi am fost hirotonit preot de către I.P.S. Mitropolit Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh, pe seama parohiei Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din parohia Dorobanţi – Botoşani, pe 1 aprilie a anului 1937.

Deşi am început practicarea teologiei pe viu, nu aveam claritatea fenomenului religios ca în copilărie şi, deci, nici nu-l serveam în consecinţă. Cum am spus mai sus, fiindcă ni s-a predat în Seminar şi în Facultatea de teologie după metoda rationalist-filozofica, m-a furat filosofia, uitând de cele ce atât de grijuliu ne atrage atenţia Sf. Apostol Pavel: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi deşartă înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 8-9). Am scăpat din vedere că Hristos este Biblia şi Biblia este Hristos! Că Vechiul Testament este visul proorocesc, iar Noul Testament este împlinirea aceleiaşi clarviziuni. La fel spune şi Fericitul Augustin: „Noul testament în cel vechi se ascunde...”

Nebăgând de seamă aceste lucruri aşa de elementare, în loc să caut pe Hristosul copilăriei în Biblie şi în Sf. Tradiţiune, l-am căutat în predaniile omeneşti. M-am înscris la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi. În 1940 am obţinut Licenţa în Drept şi Certificatul de Absolvire al Şcolii Normale Superioare din Iaşi, cu media 9. Fără să-mi dau seama, m-am pomenit în Babilonul sincretismului şi al teozofiei.

Schimbarea regimului m-a găsit însa foarte bine pregătit din punct de vedere intelectual. Am mulţumit Domnului când s-a făcut separaţia „între” Biserică şi Stat. Se ştie că Guvernul Principatelor Unite a dispus a trata Biserica precum orice serviciu de Stat. Autocefalia şi Autonomia B.O.R. au fost numai vorbe goale. Sfânta noastră Biserică a fost la cheremul tuturor guvernelor de la despărţirea de Constantinopol şi până în 1948. Atunci am presimţit că de acum începe a se împlini proorocia marelui savant român N. Iorga, când scria Istoria Bisericii Romaneşti şi a vieţii religioase a românilor: „Biserica s-ar putea ridica din zdrenţele umilinţei şi din praful ruinelor sale. Şi aceasta trebuie să se facă, pentru că în starea Bisericii unui popor se oglindeşte mai strălucitor moralitatea lui, condiţie esenţială a vieţii sale de Stat şi naţionale.”

Toate îmi erau clare acum, numai pe Hristos din copilărie nu-l găseam. În anul 1940 m-am transferat la Parohia Popricani-Iași. În doi ani am reparat Biserica, grajdul şi casa parohiala şi am făcut garduri de scândură la grădina casei parohiale şi la cea a Bisericii. 5 luni cât a durat războiul la nord de Iaşi, ambele linii inamice au fost pe teritoriul parohiei Popricani. Satele din parohie au fost distruse, inclusiv biserica şi casa parohială. Aproape toţi funcţionarii au părăsit satul şi s-au mutat cu serviciile în alte sate, nedistruse de război. Soţia mea şi cu mine am rămas fiecare la postul său. Îşi poate închipui oricine câta alergătură, câta muncă. După război satul distrus, explozibili la tot pasul, teren minat, foamete, tifos, ani de secetă. Au urmat reconstrucţia, întovărăşiri, alegeri, gospodării agricole colective... Cine răspunde? În primul rând preoţii şi învăţătorii. Cine erau preoţii şi învăţătorii în aşa ruina de sat? Eu şi soţia mea.

Dar asta n-ar fi fost nimic, căci în fond munca şi împlinirea datoriei este o onoare şi este condiţia „sine qua non” a sănătăţii şi a fericirii oamenilor, dacă oamenii sunt cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu... Fiind însa o şedinţă la primărie pentru împărţirea grâului de sămânţă şi de consum, primarul Vasile Boureanu propune ca noi, comitetul, să ne însuşim un vagon de grâu, fapt ce reprezintă un abuz strigător la cer în orice moment, darămite în timpurile acelea! Desigur că eu, în dubla mea calitatea (de preot şi membru de mare nădejde în comitet), nu m-am putut învoi. Ca răzbunare mi-a înscenat un proces politic, cu toate acuzaţiile ce se puteau aduce atunci, la naşterea noii republici.

Ceea ce m-a durut peste măsură la proces a fost că soţia mea, Maria Zamisnicu (atunci nu divorţase de mine), semnase un proces verbal fals, întocmit de membrii corpului didactic, cum că eu nu am fost bolnav pe 24 ianuarie 1948. Asta vroia să însemne că nu din această cauză nu făcuse Tedeum în acea zi pentru pomenirea fruntaşilor comunişti, ci pentru că eram duşmănos noului regim.

Îşi poate închipui oricine, cu atât mai mult Prea Sfinţia Voastră, cu ce inimă m-am întors eu din Iaşiul ruinat de război şi de la acel proces mai ruinător pentru mine decât războiul însuşi. Şi altă dată am venit trist de la Iaşiul în ruină la parohia mea la fel de ruinată. Atunci însă aveam în inimă focul sacru al credinţei, nădejdii şi mai cu seamă al dragostei infinite că acasă mă aştepta o soţie credincioasă şi trei copilaşi, sfânta rodire a iubirii noastre. Dar acum? Acum ce să mai fac, unde să mă duc?

Acum era în mine o întreita furtună: în gândire, în simţire şi în voinţă! Aveţi dreptul să vă întrebaţi: „Dar în suflet?”. În sufletul creştin nu era nimic? O, dacă aş fi avut suflet! Sufletul acela din copilărie care s-a întâlnit cu Hristos-Dumnezeu în ţărâna unde păşteam vitele, m-ar fi scăpat ca şi atunci din primejdia în care căzusem şi care mai cu seamă mă ameninţa! Dar sufletul fusese omorât deja de mult de raţionalismul de la Seminar şi din cele trei facultăţi, de spiritul autodidactic-enciclopedic, de Institutul Knowlles, de ororile războiului şi de noile mele probleme...

Fiindcă le-a dat de băut, mai toţi martorii au jurat la proces că sunt reacţionar, deşi eram şi sunt cetăţean loial, orice regim ar fi. Noi nu schimbăm regimuri, ci educăm oameni. Acum beam de-a valma cu ei şi mă îmbătam ca ei, că pot să mi-i apropii şi să-i pedepsesc pe cei vinovaţi. Neavând suflet, spuneam că planul meu era logic şi just. Îmi ziceam că pentru crimă cu provocare o să primesc cel mult 5 ani, cu mult mai puţin faţă de cât puteam lua pentru faptele a căror acuzaţie o susţineau. Iar dacă nu mă apăr în felul acesta, în alt fel nici nu mă pot apăra faţă de modul satanic şi mincinos în care au ticluit procesul ce se derula pe rolul Tribunalului Militar Iaşi. Dar Mare-I şi Bun Dumnezeu! Poporul, a cărei mare înţelepciune nu este deprinsă neapărat în şcoli, ci izvorăşte din bunul său simţ sprijinit de cele două cărţi veşnice – Biblia şi Natura nestricată -, fără de care ne-am pierde într-o clipă ca Sodoma şi Gomora, a văzut cu simţul lui fin schimbarea mea şi a dedus că nu-i a bună.

S-a întâmplat să fie venită în concediu la părinţii ei din Popricani Maica Alexandrina, fiică de-a epitropului Toader Tănase, care tot la îndemnul nostru îşi alesese ca metanie M-rea Vladimireşti. Buni creştini, părinţii ei s-au sfătuit şi au delegat pe maica să vină la casa parohială să se informeze ce s-a întâmplat. În hotărârea mea fermă am considerat neavenită intervenţia Maicii. Ba încă m-am indignat tare pe ea, zicând că se amestecă în lucruri care o depăşesc. Maica însă, foarte răbdătoare şi cuminte, a reuşit până la urmă să-mi stoarcă făgăduinţa de a o vizita la metania preacuvioşiei sale, adică la Mănăstirea Vladimireşti.

În anul 1953 Intrarea în Biserică a căzut într-o sâmbătă. Încă de duminică, 15 noiembrie, am anunţat poporul la sfârşitul slujbei despre plecarea mea la Vladimireşti de Ovidenie, aşa că pomenirile morţilor le amânam pentru 29 noiembrie. Poporul s-a bucurat că plec la acea mănăstire şi că le voi aduce informaţii precise, căci auzise despre multe lucruri minunate care s-ar petrece acolo şi nu erau siguri dacă să creadă. Deşi nu am invitat pe nimeni, s-au oferit patru persoane să mă însoţească. Au mers doi consilieri din filiala Moimești – Ioan Ghidersa şi Constantin Constantin, o tânără tot din Moimești – Domnica Vasilachi şi altă tânără din Popricani – Elena-Lazăr Timofti. Pornind seara cu trenul din Iaşi, cu întrerupere şi aşteptare la Tecuci, sâmbăta dimineaţă ne-am dat jos în gara Vladimireşti. Mai întâi m-a impresionat mulţimea care a coborât din trenul ce a plecat mai mult gol spre Galaţi. Ne-am închinat la troiţa din faţa gării, unde erau trei cruci mari. M-a impresionat bunătatea şi duioşia poporului. Erau bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, ţărani şi nu numai, învăţaţi şi mai puţini învăţaţi. Am mers cu acel convoi de credincioşi trei kilometri, din satul Vladimireşti, peste ogoare, până la mănăstire. Mă gândeam că nu numai Petrache Lupu – în Lunca Maglavitului şi Maica Veronica – pe ogoarele Vladimirestiului au văzut şi vorbit cu Dumnezeu, ci toată acea mulţime de credincioşi.

În fine, am ajuns la Mănăstire. Era ca în cer! Credincioşii erau cam la 30.000 de mii. Ieromonahul Ioan, ca un al doilea Pavel, propovăduia Dumnezeiasca Evanghelie şi Dumnezeieştile visuri şi vedenii de storcea lacrimi din 60.000 de ochi, inclusiv din ai mei.

Maica Veronica, înconjurată de 300 de fecioare frumoase ca soarele povestea, printre lacrimi fierbinţi, cum la cules de porumb a văzut pe Duhul Sfânt în chip de porumb arzând şi pe Domnul Iisus, tot în chip de foc, venind şi vorbind cu ea, spunându-i amănunţit ce să facă! În acele clipe mă vedeam iar copil, păscând vitele pe ogoarele din Bălteni. Mă vedeam dormind, ceea ce nu trebuie să facă un păstor, iar pe Domnul venind şi ferindu-mă de o mare nenorocire. Cu adevărat, în clipa aceea m-am trezit din somn. Am regăsit pe Domnul Bibliei şi al Sf. Tradiţii, pe Domnul Moliftelnicului, al Triodului, al Penticostarului, al Ceaslovului, al părinţilor noştri Avraam, Isac şi Iacov; al primelor secole creştine – zise de aur – al sfinţilor trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan Gură de Aur. Am regăsit pe Domnul Păcii şi al Dragostei, care nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui!

Prea Sfinţite Stăpâne, mi-aţi poruncit să-mi spun toate gândurile. Am constatat că pe hârtie nu se pot pune toate gândurile... Atunci voi lăsa la o parte multe din ele, rămânând la dispoziţia Prea Sfinţiei Voastre ca, prin întrebările ce le veţi găsi de cuviinţă să-mi puneţi, să vă faceţi o idee completă despre lista lor dacă din cele de mai sus nu v-aţi făcut încă.

Deşi una din acuzaţiile ce au dus la caterisire este că nu spovedesc individual sub epitrafir, ci în colectiv, eu vă mărturisesc cu această ocazie că tocmai Sf. Taină a mărturisirii o făceam mai cu pasiune, cu o mai mare scrupulozitate şi cu frică de Dumnezeu. Când veneam într-o parohie nu ofeream niciunei persoane nicio asistență religios-morala până n-o cunoşteam foarte bine prin Sf. Taină a mărturisirii, pentru a nu arunca „Sfintele câinilor şi mărgăritarele porcilor”. Cu cei străini de parohie la fel procedam. În acest scop se deschidea şi Dumnezeiasca Evanghelie la Sfânta Taină a Maslului. Fiindcă Sf. Maslu îl făceam în colectiv, Sf. Evanghelie o deschideam individual, la spovedit.

Am insistat aşa de mult asupra acestui lucru nu ca să mă apăr de acuzaţia adusă, ci ca să arăt ca Spovedania era centrul preocupărilor mele tocmai ca să descopăr vocaţiile responsabile, să le fructific şi să le valorific spre folosul lor individual, familial, social, naţional, umanitar...

Aşa zisul Sobor nu sunt decât fiii cu vocaţie ai B.O.R care au ales partea cea bună a Mariei încă din pântecele mamei lor şi care nu se va lua de la ei. Aşa zisul Sobor nici nu există. Este echipa din fiecare parohie care a fost chemată dis-de-dimineaţă (dintre toate cultele). Vor lua însă tot un dinar ca şi cei ce vor fi chemaţi pe la al unsprezecelea ceas, deci suntem dispuşi să purtăm greutatea zilei şi arşiţa ei (Matei 20, 1-9). Desigur, faţă de râvna, hărnicia, cinstea şi îndelunga răbdare cu care vor să poarte zăduful zilei înaintea tuturor şi pentru toţi, Dumnezeu revarsă Harul Său cu oarecare prisosinţa după voia cea nepătrunsă a lui Hristos, ştiutorul inimilor. Nu este osebita această lucrare de a celorlalte Biserici, ci este întru totul acelaşi Har care lucrează în toate Bisericile ortodoxe din ţara noastră şi din lumea întreaga.

Înainte de a părăsi acest titlu unde am încercat să demonstrez naturaleţea creştinismului, voi mai adăuga încă două argumente, unul de la Cezar şi unul de la Dumnezeu. Dintr-un articolul, „Dreptul la vis”, citez:

„Solul ferm al cunoaşterii acţiunilor noastre nu exclude visul, reveria ştiinţifică, vizionarismul tehnic. Din contră, le presupune, le dezbracă de inefabilul găunos, de peiorativ, le integrează în universul constructiv şi dinamic al societăţii moderne româneşti. Să nu uităm că a fi comunist înseamnă să fii şi puţin idealist, desigur, nu în sensul concepţiei idealiste, ci în sensul unui anumit romantism revoluţionar. Unii visează cu mijloacele ştiinţei şi tehnicii, alţii cu grânele, alţii cu verbul, culoarea ori sunetul, alţii cu bisturiul sau cu făclia de dascăl”. E clar! Nu mai este nevoie de comentarii!

Argumentul de la Dumnezeu: „...Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă...” (1 Corinteni 1-28). Şi iarăşi: „Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7-48-49).

Preasfinţite Stăpâne, acum că şi conducerea de stat şi de partid a adoptat visul legalizându-l, voi continua mai fără grijă mărturisirea mea. De cum am venit la Vladimireşti mi s-au deschis ochii şi mi s-au desfundat urechile şi am început să văd şi să aud! Am început să văd şi să aud cu acei ochi şi cu acele urechi despre care Domnul Iisus zice: „Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud!” De atunci am început să înţeleg scripturile, dar mai ales proorocii şi proorocițele. De atunci mă simţeam botezat! De atunci am înţeles... Înţelegeam ceea ce nu înţelegea Nicodim, membru în Sinedriu – naşterea din nou! Înţelegeam toate şi mulţumeam cu lacrimi fierbinţi Bunului Dumnezeu care s-a milostivit de mine şi a zis îngerului: „Izbăveşte-l ca să nu cadă în prăpastie, am găsit pentru tot sufletul lui preţ de răscumpărare!„ (Iov-33, 24). Atunci am înflorit ca în tinereţe şi am venit înapoi la zilele de la începutul vieţii mele ca atunci când, păscând vitele între porumbişti am vorbit cu Dumnezeu!

Acum pricepeam cuvintele Sf. Scripturi: „Vai de omul ce se încrede în om„ Şi iarăşi: „Înţelepciunea omenească este nebunie la Dumnezeu”. Acum îmi dădeam foarte bine seama că visul din copilărie trezise în mine, în universul infinit al fiinţei mele mai multe, mai puternice şi mai luminoase izvoare de energii decât cei treizeci şi unu de ani de studii pur intelectuale, raţionale. Acum înţelegeam de ce o singură viziune de lângă Damasc a luminat, a întărit şi a educat fiinţa mai mult decât studiile raţionale la picioarele lui Gamaliel. Nu-i necesar să dovedim, cu Sf. Ap. Pavel, ca visul, ca mijloc de cunoaştere este cea mai mare şi utilă revoluţie, ci avem în prezent menţionat chiar acest memoriu cazul tânărului Dorin Dumitru Iorneanu. Cu ajutorul visului vom cunoaşte adevărul, adică pe Dumnezeu!

Cu acestea zise, ţin să vă informez despre activitatea mea de după convertire. Desigur, cât am fost cărturar şi fariseu, adică 16 ani, nu pot şi nu am dreptul să spun că am avut o preoţie lucrătoare. Eram simplu funcţionar. Țineam o evidență destul de corectă a botezaţilor, cununaţilor, înmormântaţilor; ţineam în bună stare bunurile mobile şi imobile ale bisericii şi ale casei parohiale, ţineam contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor, făceam statele şi plăteam salariile funcţionarilor parohiei etc. Făceam tipic slujbele publice şi particulare şi celelalte ceremonii. Executam ordinele venite de la autorităţile bisericeşti şi de stat. Colegii mei mai făceau şi politică şi se mulţumeau cu atât. Eu nu eram mulţumit deloc.

Presimţeam că sunt într-un provizorat greu de suportat şi căutam calea pe care destul de târziu am găsit-o. De abia acum mi-am simţit inima de creştin, de cetăţean, plină. Acum dădeam Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a Lui Dumnezeu. În urma unei astfel de creştinătăţi lucrative mii de suflete s-au întărit în credinţă, au scăpat de patimi grele. Mulţi s-au izbăvit de pagube, de năpăstuiri, de blesteme, de felurite scârbe şi necazuri precum şi de unele lucrări drăceşti făcute cu farmece şi vrăjitorii. Acum fiind făcute rugăciunile cum trebuie, adică însoţite de post şi îndeplinirea tuturor poruncilor inclusiv milostenia, erau primite şi ascultate. Multe familii necăjite sau învrăjbite au dobândit liniştea sufletească, pace în casă, bună înţelegere, îndeplinirea dorinţelor binecuvântate de Dumnezeu.

Eu n-am spus nimănui decât lui Dumnezeu necazul meu, şi mă rugam şi îndrumam pe alţii cum să scape fiecare din necazuri fără să se răzbune şi fără să cârcotească. După desfiinţarea Sf. Mănăstiri Vladimireşti, Popricaniul au fost numit Noul Vladimireşti. Desigur, aveam mari neplăceri de la duşmanii mei de moarte.

I.P.S. Mitropolit Sebastian mi-a dat o lună de surghiun la Sf. Mănăstire Slatina, unde cărturarii în frunte cu P.C. Ilie Cleopa trebuiau să mă vindece de vise şi de vedenii. În realitate i-am convins eu că nu se poate concepe un om desăvârşit (iar creştinul autentic este un om desăvârşit) fără viziuni. Căci botezul nu iartă numai păcatele, ci îţi dă şi puterea de a nu mai păcătui. Printr-un vis proorocesc, în noaptea spre Sf. Neculai am scăpat mai întâi din arestul de la Slatina. În anul 1955 I.P.S. Mitropolit Sebastian mi-a spus, fiind doar noi doi în biroul său din palatul Mitropoliei Iaşi, că am dreptate, „Dar ce să-i faci...”? Am înţeles şi i-am răspuns că Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să predicăm cu timp şi fără timp, şi el mi-a zis: „Bine că poţi aşa!”. Eu atunci am spus solemn: „Mulţumesc lui Dumnezeu că am auzit din gura mitropolitului meu că am dreptate şi că mă mântuiesc. Restul, cum o vrea Dumnezeu cel Atotputernic!” În anul 1956, pe 7 aprilie, I.P S. Sebastian al Moldovei a trimis pe P.C. Protopop Flondor care mi-a transmis ordinul verbal:

„Dacă o singură dată mai faci slujbă cu lume multă, nu mai vezi soarele şi-ţi rămân copii orfani”. Eu, la stăruinţa soţiei, am făgăduit că nu o să mai fac, dar în aceeaşi noapte Îngerul Domnului mi-a zis: „Să nu faci cum ţi-a zis mitropolitul, să faci cum ai mai făcut, nebun pentru Hristos! Dar la 1 octombrie 1956 să pleci din Popricani cu cerere”. Când m-am trezit, am făgăduit că aşa voi face.

Nu peste multe zile mi s-a arătat şi Maica Domnului în vis şi mi-a spus că ea s-a rugat şi că Dumnezeu a primit făgăduinţa mea. Era foarte luminoasă şi m-a acoperit cu Cinstitul ei Acoperământ. Într-adevăr, în toată vara lui 1956 nu mi-a zis nimeni nimic, până la 1 octombrie. Cu mare exactitate s-a împlinit acest vis proorocesc. Am rămas foarte uimit când după minunate întâmplări, după cerere, am plecat din Popricani fiind numit de Sf. Sinod profesor la Seminarul de la Neamţ exact la 10 octombrie 1956.

Încă înainte de a pleca la Neamţ am avut un alt vis proorocesc, prin care mi s-a descoperit că voi sta acolo cinci luni şi că voi avea un concediu medical! După nici o lună de activitate la Seminar, soţia mea ce a rămas învăţătoare la Popricani, m-a anunţat prin scrisoare că dacă nu vin înapoi „se sinucide”. De spaimă am uitat de făgăduinţa ce făcusem cu jurământ că voi asculta de toate visele verificate că sunt de la Dumnezeu. Am început să-mi fac bagajele pentru a pleca. Nici n-am terminat, când am simţit nişte frisoane atât de puternice încât a trebuit să mă întind în pat. Când mi s-a pus termometrul aveam febră de 41,5 grade.

Desigur, s-au sesizat cei în drept. Deşi eu cerusem numai rugăciuni (doctorul locuia la Tg. Neamţ şi venea rar pe la seminar), mi-au făcut frecţii cu usturoi şi mi-au pus ventuze. Un călugăr ce fusese sanitar în război mi-a făcut injecţii cu penicilină. Alt călugăr, profesor la practică Liturgică, mi-a citit în fugă şi plictisit rugăciunea pentru cei ce sunt bolnavi de năjit. Mi-am făcut formele de internare în spital şi am plecat cu bagajele strânse de elevi şi petrecut de ei până la poartă, cu lacrimi în ochi. Unii mi-au împrumutat bani. Elevul Codău Dumitru mi-a împrumutat căciula. Întâmplarea face că în acea zi a venit şi un consilier din Popricani – Petru Gavrilescu. Împreuna cu el, cu o maşină ce adusese cherestea am ajuns în Tg. Neamţ.

Când însoţitorul meu voia să scoată bilete pentru autobuzul de Iaşi, văzând că am slăbit tare şi că sunt gata să cad, a început să strige: „Moare părintele”. Lumea ne-a îndrumat repede la Spitalul de stat din Tg. Neamţ. M-a internat la izolare unde era şefa dr. Lucia Gheorghiţă. În seara de 9 noiembrie 1956 un colectiv de medici, în rezerva mea şi în auzul meu, au dat aproape sigură moartea mea. Cauza, dublă-pneumonie şi intoxicaţie cu penicilină. Eu auzind ca prin vis această sentinţă, mi-am zis: bine că mor abia acum după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu. Căci dacă muream înainte de a-L cunoaşte, mă duceam în Iad. Atunci am auzit un glas Ceresc, din înăuntrul meu sau din-afară, nu ştiu: „Tot în iad te duci! De ce n-ai stat 5 luni la Seminar?!” În aceeaşi clipă m-am pomenit în Iad. Iadul nu este un loc, ci o stare. Era întuneric şi se auzeau numai nişte icnituri înfundate. Eram cu pielea goală şi un soi de pisică fără cap şi fără oase mă sugea prin gheare. Cu labele de dinainte mă sugea de piept, iar cu labele de dinapoi mă sugea de picioare, de deasupra genunchilor. Aceasta pisică, acest monstru negru îmi sugea sângele aşa de evident, încât se vedea umflându-se ca o minge. Înspăimântat peste măsură, am strigat din răsputeri: „Doamne iartă-mă, căci de acum o să te ascult întotdeauna!” Fără să văd pe nimeni, am auzit o voce: „Dacă scoţi pisica aceasta de pe tine şi o omori sub picioare, scapi de aici şi te faci sănătos”. Auzind acea făgăduinţă, chiar dacă nu vedeam pe nimeni care să-mi vină de ajutor, m-am umplut de multă nădejde. M-am repezit cu amândouă mâinile, am apucat monstrul negru şi l-am tras cu toată puterea, să-l smulg. O durere insuportabilă m-a făcut să renunţ. Văzând însă cu câtă lăcomie îmi sugea sângele şi înfricoşat de moarte, cu toată această durere am scos pe rând fiecare gheară care era lungă, încârligată şi tare ca un arc. La fel ca un arc de oţel era şi pielea. Tot cu foarte mare greutate mi-am strâns pielea ruptă, cu ghearele rămase în ea, şi am pus-o sub călcâiul piciorului drept. Simţeam cum zvâcneşte din ce în ce mai încet, până ce a murit! Dr. Lucia Gheorghiţă văzându-mă dormind aşa adânc, era singură că am murit. S-a mirat mult când a văzut că am deschis ochii, că sânt viu şi că nu mai am semne de intoxicaţie. Când mi-a pus termometrul şi a văzut că am 36,5 grade Celsius, a spus: „Părinte, îmi pare că a înviat tatăl meu. Eu de aceea m-am făcut doctoriţă, ca să nu mai moară oameni cu zile cum a murit tata...”

După două zile, la 11 noiembrie 1956, mi-au făcut ieşirea din spital. Mi s-a dat concediu medical şi regim alimentar foarte sever. Mi s-a pus în vedere să ţin cu sfinţenie regimul alimentar şi să nu mănânc la un loc cu elevii aceeaşi mâncare, căci pentru corpul meu, care-i acum numai penicilină, acea mâncare e otravă. În momentul când să ies din cancelaria spitalului năvăleşte o mamă cu copilul muribund în braţe. Când mă vede, se roagă de mine: „Părinte, fă-i o rugăciune!” I-am făcut o rugăciune şi a murit. Îl chema Dumitru ca şi pe mine!

Trăind prin intuiţie atâtea fapte minunate ce a făcut Dumnezeu cu mine în ultimele zile, cu toate simţurile ascuţite spre credinţă am crezut în aceasta că Dumitru a murit în locul meu. În Sf. Tradiţie se găsesc cazuri asemănătoare: „Murind stareţul unei mănăstiri călugării atâta s-au rugat şi au postit, că stareţul a înviat! Totodată a murit stareţul altei mănăstiri. Mai multor călugări de la această mănăstire li s-a descoperit cs stareţul înviat să conducă şi mănăstirea văduvă, pentru motivul arătat mai sus....”

Ştiind sigur cauza îmbolnăvirii, „morţii” şi învierii mele, n-am ţinut nici un regim alimentar, căci de la 14 noiembrie – Lăsată Secului, am mâncat aceeaşi mâncare de post ca şi elevii şi nu mi-a făcut niciun rău. La fel n-am folosit nici concediul, căci rămăsesem în urmă cu materia de învăţământ pe trimestrul I. Când am venit la control şi am spus comisiei medicale că n-am ţinut nici regimul şi nici concediul, preşedintele comisiei medicale – Dr. Bogdan, a zis: „Părinte, noi dăm regim şi punem diagnostic la necredincioşi; în cei priveşte pe cei credincioşi, ne copleşesc!” Dacă un om de ştiinţă zice aşa, ce să mai zicem noi, Prea Sfinţite?!

Deoarece colegii profesori de la Seminar erau ca mine înainte de Vladimireşti, nu puteam fi decât în inevitabilă contrazicere cu ei. Ca profesor Spiritual am pregătit elevii să postească întreg postul Crăciunului (nu numai o săptămână), dându-le exemplul personal. Cu atât mai mult cu cât, bolnav fiind, Sfintele Canoane îmi dădeau dezlegare. Aşadar, dacă eu în convalescenţă puteam ţine postul întreg, cu atât mai mult ei ar fi trebuit să-l ţină, care nu erau defel bolnavi. Elevii s-au învoit.

Colegii însă, care nu posteau şi erau încurajaţi de vrăjmaşii mei de la Iaşi (eu iubesc pe vrăjmaşi), au smuls declaraţii false de la elevi cum aş fi vorbit contra Partidului. Într-adevăr, confiscasem broşura ateistă „De vorbă cu credincioşii şi necredincioşii”, dar eram dator s-o fac conform legilor Republicii Populare Române de atunci şi ale Republicii Socialiste de acum.

În ziua de 8 decembrie 1956 au venit în anchetă dl. Ioan Zamfirescu – secretarul Sf. Mitropolii Iaşi şi p. c. vicar Constantin Nonea. Relaţiile cu primul, care era fratele directorului şcolii din Popricani, se ştiu. Dar relaţiile cu p. c. Vicar erau şi mai încordate. Ştiind mai la început că are păreri bune despre mine şi că mă iubeşte, într-o zi i-am spus mai mult în glumă: „Aş dori ca în biroul P. c. Vicar să miroase a tămâie, nu a tutun”. Zâmbind, a răspuns că doctorul i-a recomandat să fumeze foarte mult. Eu am continuat tot sub formă de glumă: „Doctorii dau asemenea recomandări necredincioşilor”. Ne-am despărţit în condiţii cordiale. Nu mi-am închipuit că va fi aşa de răzbunător.

Din visul proorocesc ştiam sigur că voi sta ca Spiritual la Seminarul din Neamţ 5 luni. Elevii ce dăduseră declaraţii false îmi cereau iertare, zicând că m-au nenorocit. Eu îi mângâiam şi le spuneam că omul cinstit, cu inima curată şi care nădăjduieşte în Dumnezeu nu poate fi nenorocit de nimeni. Nu vă temeţi, nu v-am spus că la 1 martie 1957 plec de la Seminar? Eram sigur pe ce spuneam dar nu ştiam prin ce minune va împiedica Dreptul Judecător aceasta murdară faptă cu care ei păreau foarte obişnuiţi. Dar minunea presimţită s-a produs! Chiar în timpul anchetei a venit în inspecţie tovarăşul procuror al Regiunii Bacău. Dumnezeu i-a făcut să creadă că eu l-am chemat şi, de frică, au distrus declaraţiile false. Preasfinţia Voastră eraţi atunci Episcop de Roman şi giraţi Arhiepiscopia Iașilor, aşa că a trebuit să aprobaţi, tot de frică, această nedreptate strigătoare la Cer.

Dumnezeu însă v-a păzit de a fi cauza primei mele detenţii. Păcatul a căzut pe I.P.S. Mitropolit Iustin... Cât a fost director p. c. diacon Ioan Ivan mai speram să rezist încă trei luni la Seminar. Dar a fost înlocuit cu călugărul Ghenadie, tot doctor în Teologie ca şi Ivan, dar ateu (stătuse 25 de ani profesor la Liceul Sf. Sava din Bucureşti). Era beţiv şi tabagist ca şi p. c. vicar Nonea. Oricum, am prins frica de p. c. Ghenadie, dar ştim că fricoşii nu vor intra în împărăţia cerurilor. Bunul Dumnezeu m-a vindecat de acest mare păcat prin vedenia următoare: într-o seară pe la 10, după ce a plecat ultima serie de 5 elevi de clasa a V-a pe ce-i spovedisem în cameră (căci în Biserică era frig), mă culcasem. Nici nu stinsesem lumina, că aud o voce foarte clară: „Vine Satana!”. Vocea venea dinspre icoana Mântuitorului. M-au încercat deodată două sentimente aşa de puternice, încât am amorţit pe jumătate. M-am bucurat că am auzit o voce cerească, dar m-am înfricoşat sentimentul sigur că trebuie să vină Satana. În cel mult 3 minute a venit satana în formă de tren. La vederea locomotivei am amorţit complet. S-a suit tot trenul pe mine, circa 100 de vagoane. Plafonul se ridică automat pe măsură ce trebuia să intre un nou vagon. Dintâi am auzit un huruit specific. Se zguduia clădirea aşa cum se zguduia seara, când trece acceleratul. În prima clipă nu m-am mirat, aşa cum nu te miri atunci când eşti în gară. Dar dându-mi seama că nu este cale ferată pe acolo decât la 40 de kilometri distanţă, am priceput că nu-i tren, ci-i satana. Când am constatat că se suie pe scări la etajul I am amorţit şi mai mult, iar când am văzut tampoanele intrând prin uşă, am amorţit definitiv. Se vedeau şase roti pe pieptul meu. Ieşeau aburi cu viteză şi-mi cădeau stropi pe faţă, care mă frigeau. Simţeam o greutate enormă! Aşa s-au urcat toate vagoanele şi parcă se balansau ca să mă strivească. Am gândit că dacă îmi fac semnul crucii scap, dar nu am putut din cauza enormei greutăţi ce mă apasa. Apoi mi-am adus aminte că se poate face cruce şi cu limba. Am făcut cruce cu limba şi deodată am auzit o explozie înfundată şi pe loc tot trenul s-a prefăcut într-un fum negru. Am simţit imediat o mare uşurare şi am început să mă dezmorţesc.

Pe măsură ce mă dezmorţeam, pe aceeaşi măsură venea plafonul camerei la locul său. Pentru că totul părea atât de real, nu m-am putut abţine de a căuta urme materiale. Şi dacă material n-a rămas nimic, spiritual a rămas, că din clipa aceea nu m-am mai înfricoşat nici de p. c. Ghenadie şi nici de nimeni altul pe lume. Mi-a rămas imprimată în universul fiinţei mele ideea că dacă atâta greutate câtă a unui tren ce a apăsat asupra mea nu m-a strivit, apoi nu există ceva mai greu care să mă strivească.

La fel am căpătat încrederea că Dumnezeu este de față şi mă păzeşte în toate clipele. Mi-a spus de ce m-am îmbolnăvit şi de ce m-am dus în iad. Dacă nu-mi spunea, eu nu ştiam şi nu mă rugam să mă ierte. La fel, dacă nu-mi spunea să scot pisica şi să o omor sub picior, eu nu ştiam să fac aşa şi nu mă vindecam. Dacă nu-mi spunea că vine Satana, chiar credeam că-i tren şi muream strivit de iluzia asta ori rămâneam cu vreo boală trupească sau sufletească.

La 1 martie am fost transferat, după cererea mea, la Brătulești. Părintele consilier Scarlat Porcescu mi-a zis: „Nu cere Brătuleștii, căci acolo-i coşmar”. După cum am aflat mai târziu, preotul Mihai Constantin făcuse opt ani de închisoare din cauza unei greşeli politice şi autorităţile nu-l acceptau acolo, dar nici el nu înţelegea să plece altunde. Sf. Mitropolie numise vreo opt preoţi în această parohie, dar pr. Mihai avea o clică de bătăuşi şi orice preot venea îl încărca cu tot bagajul şi-l ducea în satul vecin unde-l răsturna cu toate acolo. Aşadar, deşi părintele Porcescu mi-a spus să nu vin în coşmarul acela, eu cu nădejdea la Dumnezeu am venit. Trei luni de zile clica de care spuneam a încercat orice şantaj. P. c. Protopop Bariz auzea de batjocură şi ameninţarea ce făceau cu mine şi mă chema la Tg. Frumos să fac raport în care să spun tot. Eu însa n-am vrut să raportez pe nimeni, ci posteam şi mă rugam pentru mântuirea lor, căci acum erau cu toţii enoriaşii mei.

Fiindcă eram sortit de la Iaşi să fiu ţap ispăşitor, toate insuccesele sau delăsările din comună se comunicau la raion sau regiune că sunt cauzate de mine.

Aşa se face că în ziua alegerilor din martie 1958, pe când mă aflam la parohia Spineni, fiind ploaie mare unii cetăţeni n-au venit la votare, se înţelege că nu din rea voinţă. S-a comunicat însă că eu i-aş fi îndemnat să nu vină, ceea ce nu-i adevărat. Atunci mi-am întărit convingerea că tot nu voi scăpa nearestat. Blândeţea, smerenia mea, dragostea de duşmani era socotită prostie, slăbiciune şi laşitate de către cei stăpâniţi de vicii. Cei mai puţin degeneraţi de păcate dar roşi de invidie pe succesul meu în relaţia cu Dumnezeu şi cu credincioşii spuneau că am drac, aşa cum a spus preacuviosul părinte consilier Scarlat Porcescu, referent cultural la Mitropolia Iaşi. Iar când din interese înalte de stat s-au făcut arestări masive, am fost şi eu arestat la 15 iulie 1958. Am primit 20 de ani de muncă silnică. N-am protestat!

Vă povestesc însă astea ca despre altul, fiindcă mi-ati cerut, ca să nu vă faceţi părtaş la păcate străine.

În prima detenţie (1958 – 1964), mi s-a arătat Sf. Gheorghe şi mi-a spus că îmi va da tribunalul 20 de ani condamnare şi că el va face pentru mine 14 ani, iar eu voi face numai 6 ani. Aşa a fost!

Într-o noapte mi s-a descoperit prin nişte sfinţi ierarhi să nu mai plâng că fac închisoare pe nedrept, fiindcă o să mi se plătească de 300 de ori mai mult! Chiar se vedeau când lucrau la o masă şi spuneau că trebuie să facă 300 de state de plată şi 300 de procese-verbale.

Vă închipuiţi, Preasfinţite, cu câta mângâiere, dulceaţă şi bucurie în suflet m-am sculat dimineaţa?! Iată că Domnul îmi pune, îmi notează 300 de norme. De altfel n-a fost zi să nu fac Dumnezeiasca Liturghie. Deci acele Dumnezeieşti Liturghii au folosit şi la cei din închisoare şi la cei de afară; şi viilor şi morţilor.

În 1960 când eram în detenţie la Aiud, am visat că eram la Sf. Mitropolie din Iaşi şi mă pregăteam pentru Sf. Liturghie. Nu eram decât eu şi pr. Gheorghe Pogor de la parohia Iacobeni. Deodată vedem peretele dinspre vest al catedralei dărâmat la pământ dar încă întreg, ajungând până la Biserica Sf. Gheorghe (Mitropolia veche). Noi, părintele Pogor şi cu mine, ne-am îndreptat îngroziţi spre acest dezastru. De aici se vedea Grădina Ghetsimani până spre Episcopia catolică. În grădină se vedea Mântuitorul plângând. M-am trezit foarte înspăimântat şi mă întrebam ce o fi însemnând aceasta. În anul 1962 a venit în detenţie pr. Teodorescu Stelian de la parohia Dângeni-Botosani şi de la el am aflat că pr. Pogor s-a sinucis. S-a aruncat înaintea trenului, în vinerea Patimilor. Mi-am dat seama atunci de semnificaţia visului din 1960 şi că el n-a fost de la diavol, că n-a fost nici din pântece, ci de la Dumnezeu. De altfel eram în post şi se ştie că postul are şi acest mare rol, anume de a uni trupul şi sufletul printr-o negrăită legătura şi influenţare reciprocă. Aceasta tristă tragedie m-a făcut fără să vreau să-i amintesc unele din versurile baladei popii din Rudeni. Dureroasă este tragedia pr. Pogor de la Iacobeni dar şi mai dureroasă este realitatea surprinsă în baladă, pentru că alcoolul este cauza multor păcate, inclusiv a păcatului sinuciderii. Dar tragedia de la Iacobeni nu este numai a parohiei de acolo ci a întregii Arhiescopii a Iașilor (Sf. Mitropolie se dărâma) şi a multor creştini, de aceea Hristos plângea în Grădina Ghetsimani.

Preasfinte Stăpâne, mărturisindu-vă aceste gânduri sunt cuprins de emoţie că în clipa când scriu, astăzi 4 septembrie 1972, sunt adunaţi în scumpul nostru Bucureşti proorocii din toată lumea la „Conferinţa a 11-a privind cercetarea viitorului“. Sânt gelos pe Buda că adepţii lui sunt mai edificaţi asupra acestei probleme decât adepţii lui Hristos! Viitorul este cum vrem noi. „Iată, am pus înaintea ta moartea şi viaţa. Alege!”, zice Dumnezeu.

Preasfinţia voastră m-aţi interpelat că de ce spun că din cauza mea a murit I.P. Mitropolit Sebastian? V-am spus cu lacrimi în ochi şi cu toată evlavia că mă tem şi de Preasfințiavoastră să nu vi se întâmple ceva rău. Nu numai I.P.S. Mitropolit a murit, ci aproape toţi care au lovit cu piciorul în „ţepuşe”... Să ne amintim că până şi nepoţii lui Moise (căci la Dumnezeu nu-i părtinire şi nepotism), fii lui Aaron, Nadab şi Abiud au fost arşi pentru că au adus înaintea Domnului foc străin. Ba încă Dumnezeu nu le-a îngăduit lui Aaron şi celorlalţi doi fii ai lui, Eleazar şi Itamar, să se ducă măcar la înmormântarea celor două cadavre arse.

Iată, Preasfinţite, motivele care mă îndrumă (pe lângă visele mele şi ale tuturor celor ce vin sub epitrahilul din gâtul meu). Ca o albină harnică alerg din floare în floare, adică de la suflet la suflet, cu asceză, cu dragoste sacrifielnică; sărutând pe fiecare, mâncând cu fiecare, plângând cu fiecare, dormind cu fiecare. M-am înarmat enciclopedic cu toate disciplinele şi m-am iniţiat în tot acel balast infinit, dar nicăieri n-am găsit (şi nici nu se poate găsi) ceea ce am găsit în Dumnezeiasca Sfântă Liturghie. Cu Ea Substanţa (şi existenţa) este vie; fără ea este moartă. Avem Sf. Liturghie, avem totul, ni se adăugă totul. N-avem Sf. Liturghie, n-avem nimic, adică pierdem totul!

Preasfinţite Stăpâne, acestea toate le nu le scriu fiindcă le-am buchisit prin cărţi sau le-am spus la cateheze ori le-am predat de la catedră, ci fiindcă le-am trăit eu personal şi apoi cu enoriaşii mei şi cu toţi închinătorii din ţară. Într-adevăr, aceste spuse sunt valabile de la reconvertirea mea din 1953. Până atunci enoriaşii mei apelau la serviciile mele pentru interese formale, cum am mărturisit: înmormântări, botezuri, cununii etc. Când aveau însa o problemă duhovnicească adâncă nu veneau la mine, ci se duceau la un preot născut din nou, (dacă nu fusese preot din pântecele mamei lui ca Samuil, ca Ilie, ca Sf. Neculai). Dar eu atunci nu reclamam la autorităţi, ci-mi recunoşteam incapacitatea. Căci adevărata diplomă de capacitate duhovnicească ţi-o dă lucrarea ta, accesibilitatea şi utilitatea ei. Eu mult mă mir cum a avut curajul părintele Pătrauceanu să vină în fosta lui parohie unde n-a lăsat nici o urmă de îmbunătăţire educaţională a poporului. Ba încă să lupte cu vorba şi cu exemplu contra unei măsuri salutare de luptă antialcoolică, fiindcă nu numai Biserica, ci toate instituţiile de educaţie, fie de stat sau particulare, au la punctul întâi acţiunea contra acestui flagel social. Popoarele ce nu au putut lupta contra acestui viciu au dispărut de pe arena istoriei.

Strămoşii noştri daci prin organizarea religioasă şi politică au luat măsuri foarte drastice pentru stârpirea acestui groaznic viciu. Am găsit o ipoteză prin care se argumentă că tabagismul ar fi cauza dispariţiei pieilor roşii. Din punct de vedere religios, adică descoperirea prin vedenie, suntem siguri că tabagismul şi alcoolismul sunt vămi care te împiedică să ajungi la Dumnezeu, tabagismul fiind vama a 23-a.

Preasfinţite Stăpâne, dacă nu v-aş mărturisi şi acest episod aş rămâne cu sentimentul că nu sunt înţeles complet. Când am venit din prima detenţiune, la stăruinţa familiei şi a unor prieteni, m-am hotărât să schimb misiunea de preot cu altă carieră, cea de profesor de franceză. Chiar din prima noapte am început a avea groaznice coşmaruri. Nu puteam să dorm deloc şi m-am îmbolnăvit şi de stomac. Familia m-a dus la spital, dar nu mi-au găsit nimic. În seara zilei când m-am hotărât să rămân mai departe în misiunea de preot am dormit foarte bine, iar în ziua următoare eram vindecat complet de stomac, m-am simţit normal, după cum sunt şi astăzi. De abia după aceasta păţanie am înţeles plângerea proorocului: „Doamne, Tu m-ai aprins şi iată sânt înflăcărat, Tu eşti mai tare decât mine şi ai biruit, iar eu în toate zilele sunt batjocorit şi fiecare îşi bate joc de mine; că de când vorbesc, scoţând strigăte împotriva silniciei şi rostind pustiire, cuvântul Domnului s-a prefăcut pentru mine batjocură zilnică”.

Preasfinte Stăpâne, după cum se vede în cuprinsul memoriului prezent, „acel fel de foc închis în oasele mele“ mă omoară pe mine dacă nu voi predica adevărul Evangheliei, inspirat în trecut şi în prezent. La fel îl omoară pe cel ce voieşte să mă omoare pe mine din cauza acestei propovăduiri. De aceea Sf. Ap. Pavel zice: „Vai mie, de nu voi propovădui!“

Spun toate acestea ca mărturisire, ca să mă cunoaşteţi foarte bine şi să mă luaţi în garanţie faţă de autorităţile de stat. La fel mă silesc să vă informez suficient pentru a nu mai fi dus de alţii în eroare. Să fiţi perfect sigur şi să puteţi declara şi în faţa Dreptului Judecător că subalternul Preasfinţiei Voastre, adică eu, voi munci loial şi competent ori unde m-aţi numi în cuprinsul Eparhiei Clujului, unde aveţi aşa de mare lipsă de muncitori şi unde aveţi aşa de mult de lucru…

Terminându-se colectivizarea agriculturii, prin Decretul din anul 1964 am fost şi eu eliberat din detenţiune. Ştiindu-se de către toţi de la Sf. Mitropolie că am fost nevinovat, mi s-a dat parohia Stirbat, judeţul Suceava. Prima Sf. Liturghie am oficiat-o la 6 august 1964 în filiala Siliştea, com. Liteni. Dar acea atmosferă sfânta a fost profanata de un strigăt plin de răutate şi neadevăr: „Atenţiune, a venit la noi un preot puşcăriaş reacţionar, care îndeamnă lumea să se ducă la biserică, să nu se ducă la treier! El vrea să vină ploi, să se strice grâul, ca să poată spune apoi că partidul nu este capabil să conducă”.

Auzind acestea m-am umplut de milă şi groază, gândind la câta degradare poate ajunge omul prin vicii. Mi s-a spus că omul acela se numeşte Petru Moraru. Cum eram încă bolnav după detenţie şi în perioada de readaptare cu societatea, m-am hotărât să plec de acolo direct la gară, dar numai după terminarea Sf. Liturghii, ca oamenii de două luni nu avuseseră slujbă şi veniseră în număr mare. Între timp însă a ajuns vestea că Petru Moraru, care plecase de la biserică şi trebăluia prin gospodărie, a căzut de pe o şură de paie şi acum îl duc la spitalul din Suceava. Când am văzut că Dumnezeu îl apără pe cel nevinovat, şi încă aşa de prompt, e limpede că n-am mai plecat, hotărându-mă să rămân preot paroh la Știrbăt. Printre altele, mi-am mai propus să nu mai ofer consultaţii moral-religioase la credincioşi din afara parohiei mele. La insistenţele familiei şi îngrozirea mea de răutatea lumii stăpânită de patimi, uitasem de angajamentele luate în 1956 când Dumnezeu mi-a arătat că trebuie să fac cum am mai făcut. El atunci m-a „înviat” şi m-a „scos din iad”, dar cu condiţia de a-L asculta. Ce s-a întâmplat în continuare?

La doar două zile de la întâmplarea cu Petru Morar, Maria, mama unei neveste din Siliştea, Iacobuță Elena pe numele ei, a venit rugându-mă să merg la Siliştea să asist la depunerea unui jurământ. Acolo, în faţa casei lui Roman Iacobuță era adunat jumătate de sat care asista la o tragedie familială. Neculai Codrat susţinea că a prins-o în flagrant delict de adulter pe vecina sa cu vânzătorul de la un magazin. Eu i-am atras foarte serios atenţia lui Neculai Codrat în faţa acelei mulţimi că dacă va jura fals, va muri. Aceste cuvinte le-am spus cu duh şi cu putere. Neculai Codrat a jurat fals. A treia zi a murit într-un cumplit accident la treier, când un nit desprins de la un mecanism în mişcare al batozei i-a străpuns inima.

Unii necredincioşi au îndemnat pe Anica Codrat să mă dea în judecată pe motiv ca „având ură pe comunişti (soţul ei fiind comunist), am făcut rugăciuni şi l-am omorât”. Era îndemnată să ceară condamnarea mea penală şi despăgubiri civile, adică întreţinerea celor 4 copii orfani şi ce va mai găsi justiţia de cuviinţă. Când a venit doctorul legist şi procurorul pentru autopsie şi toate cele legale, a înmânat cererea procurorului. Acesta, citind-o cu atenţie, a zis tov. Anica Codrat: „Cu Dumnezeu nu ne putem pune! Dacă preotul ar fi pus pe cineva să-l bată sau i-ar fi dat otravă în loc de agheasmă, atunci l-am fi judecat noi! Dar dacă scrii că a făcut rugăciuni şi a murit, pentru asta n-avem articol în lege.”

Acestea spuse m-au înfricoşat aşa de mult, încât mi s-au înnoit în suflet toate minunile ce le-a făcut Dumnezeu cu mine. Aceste minuni s-au popularizat ca fulgerul. În curând Parohia știrbăț a devenit un centru de ortodoxie unde fiecare solicitator îşi găsea răspunsul potrivit trebuinţelor sale. Cine poate contabiliza miile de suflete care şi-au găsit alinarea la Biserica Sf. Neculai din Știrbăț sau la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Siliştea? Creştea credinţa zi de zi! Nu urmăream câştig bănesc, ci câştig spiritual-moral. Căpătăm o cunoaştere tot mai completă a omului şi a Lui Dumnezeu. Nu mai pomenesc însă toate greutăţile ce mi le făcea diavolul, prin tot felul de ispitiri care veneau prin cunoscuţii mei prieteni de la Iaşi, prin fraţii preoţi vecini şi prin însuşi călugărul Ioanichioaie cerut de mine ca ajutor la cele 6 sate şi 5 Biserici ce aveam la Știrbăț. Acesta din urmă era şi este un om foarte vicios. Totuşi el este şi astăzi în acel post. Ba încă a fost avansat între timp ca slujitor la moaştele Sf. Ioan de la Suceava...

„Omul nou” a fost creat de mult! Noi trebuie să ne regăsim. Trebuie să lucrăm cu amândouă mâinile, şi cu cea dreaptă şi cu cea stânga. Dumnezeieştii Trei Ierarhi n-au lucrat unilateral, ci total. La Iaşi avem Biserica Trei Ierarhi şi cred că a trecut timpul ca „ghidul” să vorbească numai de pietrele din care–i zidită; şi cred că lumea este pregătită să priceapă şi să vadă în ea mai mult decât atât. O dovadă că materialismul dezvoltat perfect colaborează armonios cu idealismul dezvoltat perfect este faptul că la Voroneţ sunt pictaţi filosofii Socrate şi Platon pe pereţii exteriori, între naos şi altar... De altfel, într-o discuţie cu domnul inspector din departamentul cultelor, Tepe Hoinarescu, am zis: „Sunt dialectic ca un marxist şi mistic ca un primitiv...” (Vă rog foarte mult să-i amintiţi şi să-i comunicaţi că eu n-am încetat nici o clipă a-l iubi conform comandamentului evanghelic „iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, numai să nu sufere ceva prin nesocotirea iubirii şi răbdării mele).

Cad în genunchi Preasfinţite Stăpâne cu aceleaşi lacrimi fierbinţi cum am căzut înaintea Arhieriei Voastre, să mă luminaţi, să mă dezlegaţi dacă sunt pătruns de întuneric sau de duhul nebunesc al mândriei!

În noaptea de 30 iulie spre 1 august am avut o descoperire Dumnezeiască. Se făcea că au venit cei şapte fraţi Macavei cu mama lor Slomoni şi învăţătorul Eliazar. Unul din ei m-a apucat de piept şi voia să mă lovească de perete, zicând: „De ce n-ai propovădui până la sânge?”

Eu, înfricoşat, am spus repede: „Mai sunt două luni, se poate face şi aceasta”. Dar pe mine nu mă asculta. A intervenit mama lui şi atunci m-a lăsat. Sculându-mă din somn, am scris visul şi a fost uşor de explicat. Am înţeles că la 1 octombrie va trebuit să plec din Știrbăț, iar până atunci să apar cu toată hotărârea prestigiul Bisericii şi al preoţiei cele adevărate pe care toţi vor să le compromită, crezând că sunt lucruri ce trebuie să dispară. Şi eu sunt de acord că trebuie să dispară, însă să dispară pseudobiserica şi pseudopreoția! Dar Biserica şi preoţia cele de până la Constantin cel Mare, cele după rânduielile lui Melchisedek trebuie păstrate.

Am zis acestea pentru a vă face o idee despre predarea mea completă Lui Dumnezeu. Am ales să fiu omorât de oameni şi să mă duc în Rai, decât să fiu omorât de Îngerii Lui Dumnezeu şi să merg în Iad, unde tot pentru neascultare mai fusesem încă de două ori.

La 1 septembrie 1966 a venit la casa parohiala din Știrbăț Viorel Nica, anunţându-mă că are înmormântarea copilului ce de la naştere a stat paralizat 17 ani în pat.

Deşi ştia că am făcut catehizarea, că nu este ortodox, i-am spus că a cânta cu instrumentele la slujbele noastre este interzis (el spunându-mi că înmormântarea va fi cu muzică deoarece întreprinderea unde lucrează i-a dat fanfară). Eu am spus că nu sunt primite rugăciunile dacă se calcă o rânduială. În cele din urmă a declarat că el nici nu crede în Dumnezeu. Atunci i-am spus că dacă nu-şi retrage această declaraţie, potrivit Sfintelor Canoane nici fără muzică nu am voie să-i fac slujba. Enervându-se, a spus că el a fost paracliser şi a avut de-a face cu 20 de preoţi şi deci ştie că nici un preot nu-i credincios, de ce atunci să mă formalizez numai aşa că să-i fac necaz. În cele din urmă i-am dat o dovadă de o înmormântare cu alt preot, care şi el s-a îmbătat cu această ocazie. Auzind de comportarea călugărului împios am făcut rugăciunile prevăzute în caz de profanare şi am stropit cu apă sfinţită. Fiind îmbătat şi încurajat de oameni răi, Viorel Nica a venit de la cazanul de ţuică şi m-a bătut de moarte. A murdărit pereţii şi pe jos de sânge. Văzând că nu mai mişc şi crezând că m-a omorât, a plecat. Am fost lovit puternic la cap de unde a şi curs sângele şi din care cauză am leşinat. Viorel, auzind că mi-am revenit, regreta că nu mi-a tăiat gâtul. Umbla ameninţând şi spunând că tot o să mă omoare. N-am lăsat enoriaşii să-l dea în judecată sau să-l pedepsească altfel. Doar se împlinise proorocia: „Fiul Omului merge precum este scris despre el, dar vai acelui om prin care este vândut Fiul Omului”.

Atunci şi acum pe Viorel îl sărut mai cu drag ca pe alţii. Când a aflat adevărul, şi-a cerut scuze. L-am scuzat înainte de a-şi cere, ştiind şi că un punct din visul de la 1 octombrie, cel cu predicare până la sânge, se împlinise. De altfel, acest 1 octombrie a căpătat pentru mine o mare semnificaţie. În anul 1956, în vedenie de noapte mi-a spus Îngerul Domnului: „Să nu faci cum ţi-a comunicat mitropolitul prin protopop, ci să faci cum ai mai făcut” (deja din 21 noiembrie 1953 făceam ce fac acum şi ce aş face dacă aş trăi o mie de ani, lucru pe care l-am spus şi în fata Onor Consistoriului de la Cluj în ziua de 29 noiembrie). Iar prin aceste vorbe eu înţeleg că voi face după normelor Bisericii Primare apărată de cele şapte Sinoade Ecumenice şi după legea creşterii, în continuă autodepăşire, prin asceză şi mai ales feciorie, bunătate, vindecări de bolnavi, facere de minuni, deosebirea duhurilor.

Ca să nu calc buna cuviinţă, Preasfinţite Stăpâne, vă mărturisesc că prin ieşirea din „groapă” eu, ca bun creştin, ca profesor de seminar teologic şi ca preot nu înţeleg ieşirea din B.O.R., ci eliberarea Bisericii Lui Hristos de toate adaosurile ce din interese le-au făcut bizantinismul, catolicismul, protestantismul şi alte asemenea, sub dirijarea diferitelor regimuri şi guverne.

Deci, prima semnificaţie a lui 1 octombrie este de a nu scapă din vedere că ceea ce am făcut şi cum am lucrat la Popricani de la cunoaşterea Vladimirestiului şi până am fost mutat să fie ca un eşantion, ca un model pe care să-l am veşnic în fața conştiinţei, să nu-l abandonez nicio clipă având în vedere, bineînţeles, legea evoluţiei, a progresului, continua autodepăşire. A doua semnificaţie este în legătură cu Maica Domnului şi mai cu seamă în legătura cu ajutorul ce-l are omenirea prin Maica Domnului. Totodată, gândindu-ne la binefacerile ce ne vin prin Maica Domnului, prin contrast ni se sugerează şi nenorocirile ce ne vin prin strămoaşa Eva. Iată-ne în miezul problemei feminismului. Idealul educaţiei în general, şi al educaţiei creştine în special, este stăpânirea de sine, stăpânirea poftelor. Această poruncă i s-a dat omului în Rai şi dacă asculta un timp devenea asemenea cu Dumnezeu, adică perfect. Până în anul 200 feciorii şi fecioarele nu erau izolaţi prin mănăstiri, ci stăteau în mijlocul societăţii formând nucleele unităţilor creştine. Astăzi eliberarea de pofte prin comandament creştin este însuşit şi de oamenii fireşti, raţionalişti. Şi la necreştin apetitul sexual şi voluptatea sexuală sunt nişte capcane ale naturii, n-au niciun scop în sine. Aceste capcane (foame, sete, apetit sexual, voluptate sexuală, durere etc.) pot şi trebuie să dispară la o fiinţă superioară cum e omul (omul nou). Amintind de clipele grele petrecute la Știrbăț şi descriindu-le, se împrospătează în sufletul meu şi această vedenie din noaptea de 9/10 mai 1956, după ce mă hotărâsem să slujesc Lui Dumnezeu şi oamenilor aşa cum vrea El şi cum e bine, dar eram foarte îngrijorat.

Desigur mă rugam cu lacrimi să mă păzească Dumnezeu şi eventual să se descopere şi la alţii adevărul. În noaptea aceea am văzut în vis, pe plafonul bisericii din Popricani, pe Maica Domnului cu Acoperământul Sfânt. În biserică nu era aprinsă nicio lumânare şi nicio candelă, dar din Dumnezeiasca Icoană ieşea o lumină foarte strălucitoare ce trecea prin obiecte fără să se vadă vreo umbră. O mai văzusem pe Maica Domnului în Biserică, dar la o distanţa mai mare. Acum era la o distanţă potrivită încât se putea vorbi. Aşteptam cu nerăbdare să mi se spună ceva. Deodată, s-a văzut că scrie cu o lumină mai puternică decât lumina icoanei. M-am forţat mult să citesc repede, până nu dispare scrisul. N-am apucat a citi printre rânduri decât: „Har 1956”. Într-adevăr, în anul 1956 a fost mult har! De la moartea lui Codrat am făcut Sf. Maslu în fiecare vineri la Siliştea. Călugărul Ioanichie era cam beţiv şi la un moment dat s-a ivit la Siliştea, la Sf. Maslu. I-am spus că dacă nu mai bea putem sluji împreună. Mi-a făgăduit, dar nu şi-a ţinut făgăduinţa. M-am jenat să-i spun că nu mai pot sluji cu el, dar i-am propus să facem Sf. Maslu miercurea împreună la Poieni, iar vinerea să facem fiecare la parohia lui. A primit aşa, şi prima miercuri, 16 mai, am slujit eu Sf. Maslu la Poieni. S-a deschis şi Sf. Evanghelie cu această ocazie la pilda Smochinului neroditor. Am fost convins că până într-un an se va realiza ceva, „va rodi smochinul”. Dar ca să rodească turma trebuie să „rodească” mai întâi păstorul. După cum şi în cazul pildei cu smochinul, imaginea rodirii smochinului trebuie să fie întâi în sufletul vierului, să creadă în existenţa acelui rod, să nădăjduiască la acel rod şi mai cu seamă să aibă dragoste şi să întrebuinţeze toate mijloacele de îngrijire ca smochinul să fie pus în condiţiunile de a produce rodul aşteptat. În asemenea împrejurări aşadar, de la Crăciunul lui 1966 eu am trecut cu totul la servirea parohiei Poeni-Chiliseni, iar Călugărul Ioanichie a trecut la slujirea parohiei Știrbăț.

Am început să fac Sf. Maslu vinerea la Poeni. Aici la Poeni Chiliseni într-adevăr se vedea mare har. Sutele şi miile de închinători ce cutreierau satul de patru ori pe lună venind din toată regiunea Sucevei a creat un eveniment fericit. Aici la Poieni într-o vineri din postul mare a acelui an 1967 s-a convertit pentru feciorie Virginia Hritcu, elevă la Liceul Ştefan cel Mare din Suceava.

Ţin să insist asupra acestui caz pentru că a săpat urme adânci în sufletul meu, în modul următor: la 16 mai 1967 a fost o conferinţă la Protopopiatul Fălticeni, Biserica Sf. Ilie, cu tema „Aniversarea a 1900 de ani de la moartea martirica a Sf. Ap. Petru şi Pavel”. Cu acea ocazie eu, ca un omagiu adus Sf. Ap. Pavel – iubitorul de feciorie, am vorbit de fecioria hărăzită Domnului. Ca delegat din partea Sf. Mitropolii era P.C.P. consilier Ieremia Teodor, ce a respins acest omagiu, zicând că Sf. Ap. Pavel nu mai e în vigoare, că Dumnezeu porunceşte: „Creşteţi şi vă înmulţiţi!”, invitându-mă pe un ton categoric să iau loc. „Nu!”, am spus, „Nu primesc!”, răspunzând cuviincios, că eram în biserică. „De stat stau jos, dar îmi scriu demisia, căci fără Sf. Ap. Pavel nu mai pot fi preot paroh”. M-am aşezat, am scris cererea de demisie şi am pus-o pe masa prezidiului. Nu mi-au primit-o, dar desigur că dosarul meu de nesupunere contra noilor schimbări se îngroşa. Colegii mei preoţi mă compătimeau pe mine, dar eu îi compătimeam pe ei pentru că şi ei ştiau ca şi mine ca Sf. prooroc Ilie, în biserica cu hramul căruia ne aflam, a scoborât foc din cer şi a ars două cete a câte 50 de contrari ai adevărului. Mai mult decât atât, Cezarul pe care ei înşişi îl mint i-a dat voie Sf. Ilie de a tăiat 850 de preoţi şi prooroci falşi, cu sabia. Îmi era milă de fraţii preoţi, unii dintre ei foşti elevi de-ai mei la Seminarul din Neamţ, ei ştiind foarte bine că la Dumnezeu nu-i schimbare, nici urmă de mutare. În aceeaşi zi maica Iuliana-Mariana a avut o vedenie, cum că icoana Sf. Ap. Pavel era aruncată şi eu am ridicat-o. Insist asupra evenimentului de la Fălticeni pentru că este în legătură cu mutarea mea de la parohia Poeni-Chiliseni, cu păstorirea acestei turme şi cheia cu creşterea mea în credinţă, după cum ne porunceşte Hristos din Pavel: „păzeşte-te pe tine şi turma încredinţată ţie!”

În seara zilei de 29 iunie 1967 o mamă îndurerata a adus pe fiica ei bolnavă de un grav traumatism psihic. Părinţii erau disperaţi. Starea deplorabilă în care se afla acum se datora unui puternic şoc nervos cauzat de căderea la bacalaureat. S-a dezlănţuit între pereţii casei lor o stranie confruntare şi o copleşitoare agitaţie psihică, formând un autentic infern. Când imprudenţii părinţi și-au dat seama de greşeală, era prea târziu. În mare discreţie au apelat în primul rând la puterile spirituale ale Comunităţii Evanghelice din Chiliseni, apoi în seara zilei de 29 spre 30 iunie 1967, joi spre vineri cam pe la ora 11, au venit (mama cu fata bolnavă) la rugăciune!

Fiind două sărbători au venit în vinerea aceea circa 500 de bolnavi la Sf. Maslu, la Siliştea, în frumoasa Biserică „Adormirea Maicii Domnului” de lângă pădurea Valea Glodului. La casa parohiala din Stirbat mai veniseră, în acea noapte, circa 200. Au fost câţiva bolnavi pe care i-am sărutat cu mai multă dragoste decât pe toţi bolnavii, pentru că aveau lacrimi mai fierbinţi decât ale tuturor. Sărutul este semnul iubirii. Domnul Iisus a sărutat picioarele ucenicilor săi, Sf. Vasile cel Mare săruta rănile leproşilor. Dumnezeu este iubire! Şi întreaga lume, văzută şi nevăzută, din iubire a făcut-o! El a iubit lumea încă înainte de a o face. Iar din toată creaţia Sa a iubit cel mai mult omul, încât şi pe Fiul Său L-a dat la moarte pentru iertarea păcatelor omeneşti. I-am spovedit şi am vorbit cu ei, deschizând şi Sf. Scriptură în vederea Sf. Maslu. Am citit Moliftele Sf. Vasile cel Mare până în zori de ziuă cu mare duh, printre credincioşi fiind o atmosferă de mare entuziasm. Impresionantă a fost şi plecarea, pe întuneric, de la Stirbat la Siliştea. Drumul era peste ogoare, noaptea, cu felinarele aprinse şi vorbirea mai liberă. Ajunşi în satul Siliştea, felinarele se sting. O linişte deplină se instalează în tot convoiul, pentru a nu strica somnul celor ce dorm. Toate aceste condiţii gândeam că influenţează favorabil pe bolnavii care urmau convoiul, îndepărtându-le gândurile de la suferinţele lor. Intrarea în curtea bisericii o facem pe aleea cu arbori pitici, ornamentali. Biserica o găsim aproape plină. Unii credincioşi veniseră pentru prima dată, şi eu ştiu cât de important este ca preotul să corespundă imaginii pe care ei şi-au făcut-o despre el, pentru a nu le risipi speranţa şi credinţa în puterea lui de a-i vindeca. Pentru că, aşa cum am mai spus, credinţa în „doctor” vindecă şi nu doctoria.

Toată atmosfera bisericii, cu muzică, ceremoniile, ritualurile, trebuie adecvate după bolnavii pe care ştii că-i ai. Toate acestea le aveam în gând şi în inimă şi simţeam că le ridicam la gradul ce nu l-am atins niciodată. Atâta dragoste şi milă aveam pentru toţi! Dar în special o familie cu o fată bolnavă m-a aprins de un foc necunoscut până atunci. Am văzut în sufletul lor atâta durere şi atâta nădejde pusă în mine, că am avut o dorinţa nestăpânită de a ajuta la însănătoşirea ei.

Dragostea de bolnavi îl face pe doctor bun! Explorez pe toată durata slujbei sufletul bolnavului pentru a săpa cât mai adânc în acel univers infinit unde sunt puterile latente capabile de a-l vindeca. Aceasta o fac prin citirea şi comentarea sinaxarului, a apostolului şi Evangheliei, cu dicţie şi grav pentru a-i mişca şi şoca ceva mai puternic decât şocul care le-a produs maladia. Încă un mijloc de creştere a credinţei care însănătoşeşte este mărturisirea cazurilor de vindecări sau a minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu cu tine însuți. La fel este şi a lămuri cum în om sunt toate atributele lui Dumnezeu şi numai păcatul este cel care le împiedică să se realizeze.

Când se înlătură păcatele vine Duhul Sfânt, Duhul Adevărului care pretutindeni este şi toate le împlineşte: boala se vindecă, dracii se alungă, ploaia vine sau se opreşte...

Şi ştiinţa recunoaşte puterea credinţei. Iată ce citim în Contemporanul de vineri 14 aprilie 1972: „Daţi-mi pe toţi bolnavii cei mai gravi de neuroastenie sau alte boli şi printr-un ritual magic anume am să-i liniştesc, am să-i aduc pe linia normală de plutire”, spune psihoterapeutul Schilder.

Forţa motrice a straniilor metamorfoze o constituie autosugestia. Această facultate psihică zace ocult în străfundurile conştiinţei umane asemenea unui valoros minereu uranifer, capabilă oricând de fuziuni miraculoase şi eliberând energii pe cât de impresionante pe atât de necunoscute. Dar Sf. Evanghelie mult mai plastic exprimă acest adevăr: „De veţi avea credinţă cât o sămânţă de muştar şi veţi zice muntelui acestuia mută-te şi nu te vei îndoi, se va muta.”

Cel ce este în tratament trebuie să devină într-o stare din cele descrise mai sus, altfel nu se vindecă. Şi nu se vindecă din cauză că nu s-a săpat în adâncul conştiinţei lui mai adânc decât până atunci, până la valorosul minereu adică, în aşa fel încât „gândurile negre, aceste păsări de pradă care ne hăituiesc atât de frecvent, să se estompeze şi să dispară”....

Preasfinte Părinte, care dintre noi profesorii serioşi de teologie, şi mai ales de teologia mistică, nu este sigur că Dumnezeieştii Vasile cel Mare, sau Ioan Gură de Aur, sau Grigore Teologul, cei trei mari Ierarhi şi dascăli ai lumii, nu au văzut şi înţeles ca şi savanţii de astăzi? Ce altceva sunt Moliftele Sfântului Vasile cel Mare dacă nu metodele şi „riturile magice” ale savanţilor germani Schilder şi Schultz? Dar să nu vă creaţi o impresie că eu aş aluneca să cred că am căpătat vreo înţelegere în plus a acestor tehnici avansate, ci din potrivă, spun că au venit pacienţi de la astfel de medici şi s-au vindecat la noi!

Sf. Vasile cel Mare avea înţelepciune omenească ce la Dumnezeu nu se cheamă nebunie, pentru că Sf. Părinte nu înlătură dintre mijloacele de cunoaştere visul.

Preasfinţite Stăpâne, evenimentele contemporane m-au format şi m-au angajat. După cum se vede din cuprinsul memoriului, prin anul 1940 îmi însuşisem bună parte din cultura raţionalistă a vremii. Deşi aveam şi Teologia, am însuşit-o în mod raţionalist ca toată generaţia noastră, adică înlăturând dintre mijloacele de cunoaştere, visul, vedenia, clarviziunea. Şi, la fel ca toţi cei din generaţia noastră, înlăturam sau neglijam mijloacele de cultivare a acestora, adică: asceza, postul, răstignirea poftelor. Constatând că nicidecum nu se poate afla adevărul numai cu raţiunea, am adoptat toate mijloacele clasice a celor vechi, inclusiv asceza, visul. Acest moment crucial în viaţa mea s-a întâmplat în anul 1953. Am împletit teoria cu practica şi n-am precupeţit nimic pentru a persevera şi progresa. Aşa, şi numai aşa, să vă explicaţi acele transferări disciplinare, detenţiile, nenumăratele ameninţări cu moartea, caterisirea. (Chiar şi în timpul scrierii acestui memoriu am fost arestat în satul meu natal Bălteni-Iași, cu prilejul parastasului la 32 de ani de la moartea tatălui meu. La ceremonie au venit circa 30 de foşti enoriaşi, iar preotul paroh a raportat la miliţie că am făcut întrunire politică...)

Prin acest exemplu am încercat să vă informez de interesul şi conştiinciozitatea cu care am muncit în tratarea şi vindecarea sutelor de bolnavi ce erau declaraţi incurabili.

M-am păzit pe mine şi turma încredinţată mie. De 20 de ani practic voturile călugăreşti: sărăcia, castitatea, tăierea voii (mă supun lui Dumnezeu şi stăpânirilor celor mai înalte în modul cel mai loial).

Fata de la Chilișeni s-a vindecat complet. Ca recunoştinţă că s-a vindecat, s-a hotărât să trăiască în feciorie spre a sluji cu tot devotamentul societăţii şi lui Dumnezeu. În ziua de 9 iulie 1967 a primit prin fecioara Iuliana-Mariana, în vedenie, numele de Varvara. În seara de duminică 16 iulie, după vecernie, lume întărâtată cu minciuni a venit în curtea Bisericii cu acuze şi reproşuri.

Când a văzut primejdia, Maica Varvara, cu toată credinţa ei neşovăielnică, i-a mustrat: „Ce aveţi cu părintele? Ce aveţi cu grija mea? Nu părintele m-a îndemnat să iau această cale! Eu singură m-am hotărât să rămân fecioară!...N-am cu cine să mă mărit!... Toţi sunteţi nişte beţivi! Toţi sunteţi nişte vicleni! Să mă mărit? Să fac avorturi ca voi? Să fiu mamă criminală? Iată, văd şi aici mame criminale!... Nu, nu mă mărit! Maica Domnului m-a ales să mă rog pentru voi să vă întoarceţi la Dumnezeu! Pământul e înecat în sângele avortaţilor! Dacă nu ar fi feciorii şi fecioarele, adică inimi curate ca a Sf. Fecioara Maria care să se roage pentru voi, Dumnezeu ar pierde lumea cum a pierdut Sodoma şi Gomora, unde nu erau nici drepţii să intervină prin rugăciune pentru întoarcerea şi iertarea păcătoşilor... Nu numai avortaţi, dar şi celelalte păcate le faceţi: vă îmbătaţi, furaţi de la particulari şi de la colectiv, minţiţi, fumaţi, vă certaţi, vă înjuraţi, vă pârâţi minţind, vă bateţi şi altele faceţi care e şi ruşine a le vorbi în locul acesta sfinţit! Acum aţi venit să puneţi vârf la toate, să-l omorâţi pe părintele care este salvatorul meu şi al multora...?!” Aşa a ţinut mai mult de zece minute o lecţie de etică, cu dicţiunea şi patosul izvorâte din convertirea ce a avut loc. Cu o concluzie adecvată şi cu o asprime măsurată şi demnă, i-a invitat afară. Mulţimea, care la început a răspuns obraznic, acum mişcată până la lacrimi s-a pornit spre ieşire. Eu am intervenit şi am zis: „Maica Varvara, i-aţi mustrat prea aspru! Nu-i bine să plece lumea de la Biserică ocărâtă şi supărată. Cântaţi-le ceva frumos!” Fecioara din Chilișeni, cu un calm şi cu o prestanţă maiestuoasă, a răspuns binevoitoare: „Le cânt dacă stau în genunchi”.

Atunci am văzut ceva măreţ, cum a văzut Sf. Apostol Pavel în al 3-lea Cer, adică ce nu se poate spune prin cuvinte! Absolut toată acea mulţime care umplea Biserica şi curtea Bisericii, pusă în mişcare cu puţin înainte prin minciună şi ură acum, prin adevăr şi iubire, îmblânzită, cu lacrimi în ochi s-a lăsat în genunchi pentru rugăciune. O, ce minune! Slavă întru Cei de Sus Lui Dumnezeu şi pe Pământ Pace, între oameni bunăvoire! A cântat Maica Varvara imnuri, psalmi şi cântări duhovniceşti şi au plecat fiecare la casele lor ca de la Înviere...

A doua zi, luni, după Dumnezeiasca Liturghie în loc să plec la casa parohială, un glas din inimă m-a îndemnat să plec la Consiliul Popular. Vai, ce grozăvie am găsit acolo! Autorităţile de la Suceava şi Fălticeni au fost informate eronat că eu, fiind un om vicios, stricat, afemeiat, mi-am lăsat soţia mea fiindcă-i bătrână şi am furat-o pe „fecioara de la Chilișeni” de la părinţii ei ca să o am concubină. Iată ce m-a îndemnat să vin la primărie: Dreptatea Supremă, Sfânta Dreptate! Dreptatea vine la arătare aşa cum vine verdele în ierburi şi în frunze. La consiliul popular se adunase tocmai instigatorii ce umpluse satul de minciuni. Acum umpleau autorităţile judeţene de minciuni, ca să mă aresteze. De altfel, facerea actelor pentru arestarea mea era în toi. Cum am intrat în biroul preşedintelui, un organ superior de la Suceava m-a întâmpinat aşa cum merită un infractor înrăit: „De ce ai luat fata omului de acasă?” În clipa când să răspund, s-a repezit la mine şi m-a întrebat aceeaşi întrebare şi cu aceleaşi cuvinte. Eu, cum era şi firesc, am zis: „Nu ştiu ce să răspund la această întrebare! Cine a luat fata omului de acasă? Fata a venit cu mama sa la oficiul parohial şi la bisericile din parohie la rugăciune, cum vine atâta lume”.

La acest răspuns, m-a interpelat şi mai prompt: „Cine eşti dumneata ca să primeşti lume?” Am răspuns: „Nici la această întrebare nu ştiu ce să zic. Voi de la securitate care ştiţi tot ce se petrece în regiune (în 1967 organizarea administrativă era pe raioane şi pe regiuni) mă întrebaţi cine sunt eu? Sunt paroh în această comună şi îmi duc munca cu toată hărnicia, competența şi corectitudinea”.

Cazul cu „Fecioara de la Chilișeni” nu s-a terminat nici acum. Dumneavoastră sunteţi ultima instanţă. A fost provocată o anchetă pe linie de Biserică prin protopopul de la Fălticeni Gheorghe Baltar, care mi-a făcut cel mai bun proces-verbal din viaţa mea de paroh. Am fost chemat şi la Sfânta Mitropolie la Iaşi şi am dat declaraţie despre „Fecioara de la Chilișeni”, despre Maica Iuliana, părintele Gherasim şi despre toţi feciorii şi fecioarele cu darul proorociei ce cu mare sete şi competenţă i-am depistat, ajutat, îndrumat şi valorificat. Peste tot am declarat, ba încă mă bucuram că am ocazia să depun la picioarele tronului arhieresc rezultatul unei munci la cel mai înalt nivel. Nu eram aşa de naiv să cred că o să se generalizeze vizionarismul în 1967. Prin faptul că I.P.S. Mitropolit Dr. Iustin Moisescu nu mi-a răspuns nimic la aceste anchete, memorii şi confidențe şi nici nu m-a sancţionat, pentru mine a fost un semn de aprobare tacită şi încurajare. Mai cu seamă că răposatul Mitropolit I.P.S. Sebastian mi-a aprobat expres dar discret această activitate a mea, care în 1954 era exact aceeaşi din 1967 şi aceeaşi din 1969 când am fost caterisit, aşa cum am repetat de mai multe ori în acest memoriu.

În cele din urmă însuşi dl. inspector Galan de la Departamentul Cultelor Regiunea Suceava a făcut o anchetă în toată regiunea, pe la închinătorii ce frecventau Siliştea – Poieni. Peste tot a constatat numai lucruri bune şi am fost lăsat în pace.

La 4 aprilie 1966 o fecioară proorociță a avut o vedenie în care Sf. P.C. Parascheva se plângea că nu mai poate sta la Iaşi unde preoţii fumează şi beau. La 11 aprilie 1966 am depus caietul cu vedenia şi cu raport la Sf. Mitropolie Iaşi, iar la 17 martie 1968 am depus un raport cu aceeaşi vedenie la Sf. Patriarhie. Sf. Mitropolie Iaşi n-a răspuns nimic, iar Sf. Patriarhie a răspuns că a înaintat Iaşiului lucrările deoarece aspectul respectiv depinde de Iaşi. Nu s-a luat nicio măsură canonică, să ne spună cineva dacă este vedenie de la Dumnezeu sau de la diavol, ci pur şi simplu am fost transferat în altă parohie.

La Patriarhie la Bucureşti am fost o delegaţie compusă din 5 persoane: Gh.Bataragă zis Părintele Gherasim, Elena Para zisă Maica Anastasia, Bistriceanu Profira, Lupaşcu Elena zisă Maica Eugenia şi subsemnatul. Întorcându-ne spre parohia Alba, un domn organ de mare autoritate ne-a făcut o serioasă morală (mie numai verbală iar Părintelui Gherasim şi contondentă). Mi-a spus apoi că Sf. Mitropolie m-a caterisit. Ne-a dat pe amândoi jos din tren la gara Dăngeni. Mi-a spus mie să vin la Alba să aştept caterisirea, iar părintelui Gherasim să se ducă acasă. Aşa am făcut. Am dormit în Dăngeni, iar a doua zi am plecat la Alba. Pe 5 aprilie 1968 am fost chemat la miliţie la Hudeşti unde după o tortură morală de cel puţin două ore am fost forţat să dau declaraţie că nu voi face la Alba cum am făcut la Chilișeni.

Eu ştiind că la Chilișeni am atins cel mai înalt standard în privinţa pastorației, mai cu seamă a vindecărilor trupeşti şi sufleteşti, eram disperat întrucât mă vedeam oprit în avântul meu spre depăşire, care-i legea muncii noastre. Două săptămâni am fost complet derutat. Lumea a continuat să vină la fel ca la Chilișeni şi, deşi nici nu era o zonă de frontieră, peste două ore de la prezentare trebuia ca cetăţeanul, orice era el, ziua sau noaptea, pe ploaie, pe zăpadă, pe viscol, să se prezinte la consiliul popular sau miliţie. E posibil asta, când Alba este la 4 km. depărtare de Hudeşti, reşedinţa comunei?!

Vinerea făceam Sf. Maslu la câte un credincios acasă, iar care voia asistență moral-religioasă trebuia să vină la casa respectivă. Aşa m-am chinuit până la Vinerea Patimilor.

Printre multele minuni care au avut loc la Alba, unde am stat 9 luni, este una care are o mare semnificaţie.

Înainte însă, câteva reflecţii: Biserica lui Hristos nici nu poate fi desfiinţată şi nici biruită. Aceasta se vede din însăşi previziunea Întemeietorului şi Conducătorul Bisericii – Iisus Hristos: „Şi venind Iisus din părţile Cezareii lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu...? Răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu Celui Viu. Iar Iisus răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din Ceruri. Şi eu îţi zic ţie ca tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Matei 16,13-18; 11,25-27 Gal.1,16, Fapte 27,23; Ef. 3,3).

Deci Piatra pe care-i zidită Biserica este vedenia, profeţia, proorocia. Petru nici n-a ştiut că acel răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu Celui Viu” nu este din cugetarea sa ci l-a dobândit prin vedenie, proorocie.

Petru a fost adormit o fracţiune de secundă, care adormire n-a priceput-o. În acea fracţiune de secundă de adormire el a avut vedenia, a visat, a văzut pe Tatăl – Dumnezeu, pe cel vechi de zile sub chipul unui Moş, aşa cum l-a văzut Petrache Lupu la Maglavit. L-a văzut cum îl vede şi Dumitru Voicilă din Satul Novaci-Dolj. L-a văzut aşa cum L-am văzut şi eu, stând pe scaun pe Sf. Masă în altarul Bisericii din Popricani în anul 1956 şi i-am sărutat mâna dreaptă... Creierul lui Petru a înregistrat răspunsul: „Tu eşti Hristos, Fiul Lui Dumnezeu celui viu” şi l-a comunicat Domnului Iisus crezând că-i cugetarea să. Domnul însă nu l-a lăsat în această eroare. I-a atras atenţia şi Petru l-a crezut pe Domnul cum credem şi noi, Ortodoxia Ecumenică, că toate lucrurile bune sunt de la Dumnezeu, iar gândurile rele sunt de la diavol. Depinde cu cine facem priză. Criteriul este inima. Dacă posesorul creierului are inima curată, toate gândurile sunt curate, bune, drepte, perfecte, sunt de la Dumnezeu. Dacă însă posesorul creierului are inima necurată, atunci judecata lui, gândurile lui au infinite defecte, vii, cu un nume generic zicem, şi chiar aşa este, că sunt de la diavol.

Toate-s curate celor curaţi (Biblia). Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceea vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8).

De asemenea, alt argument al invincibilităţii adevăratei Biserici a lui Hristos este experiența istorică.

Eternitate Bisericii Lui Hristos presupune strict necesitatea Ei. Deci prima şi ultima curăţire a bisericii Lui Hristos este a o curăţi de întuneric. Cum cureţi casa de întuneric?!

Dacă-i noapte aprinzi lampa, lumina... Deci, ca să curăţăm Biserica, adică totalitatea oamenilor ei, trebuie ca fiecăruia în parte să-i curăţim inima de pofte. Căci pofta protopărinţilor a născut păcatul, iar păcatul a născut moartea. Hristos ne-a dat posibilitatea de a scăpa de pofte şi de moarte. Dumnezeieştii Apostoli ne-au adus la cunoştinţă această posibilitate precum şi metodele de realizare. Sf. Apostol Pavel ne oferă una din cele mai eficace metode: „Nu vă îmbătaţi de vin, în care este preacurvie (mama tuturor poftelor), ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni, V. 18). Marele Pavel, Apostolul nostru, al neevreilor, pe care ne-a altoit la tulpina lui Avraam, în acest verset ne pune la îndemână toată tehnica (iconomia) mântuirii. În aceste puţine cuvinte el ne spune multe. Neîntinând inima cu îmbătarea cu alcool, ea rămâne curată, şi dacă inima-i curată, automat se umple de Duhul Sfânt, care ne învaţă tot Adevărul şi ne mântuieşte. 

Acestea fiind zise, reiau şi spun că la Parohia Alba, ca şi la celelalte parohii pe unde am trecut, principala preocupare era să mă păzesc pe mine şi turma încredinţată mie de acest duşman de moarte a mântuirii: beţia. Nu oficiam nici un serviciu religios cu băuturi îmbătătoare. Bine înţeles, după ce am convins comitetul parohial să lămurească, pe sectoare, că-i incompatibilă rugăciunea cu beţia. Se apropia hramul bisericii din parohia Alba. Prin partea locului hramul bisericii se ţine

două zile. Două zile de beţii şi de orgii. Luasem toate măsurile cu toţi credincioşii din sat să nu mai fie beţii şi orgii (vorbim de creştinii ce frecventau biserica, nu furau, nu fumau, nu se îmbătau, căci se ştie că cine fumează şi se îmbata acela şi fură). Am rămas uimit când am auzit cum s-a dat autorizare tineretului să organizeze bal, tombolă, scrânciob, bâlci chiar lângă biserică, lipit de gardul bisericii. Am convocat consiliul parohial şi am rugat consiliul popular să mute bâlciul de lângă biserică într-un loc viran mai nimerit. Fiindcă a spus că acum nu se mai poate schimba locul căci e hotărât în autorizaţie, noi consiliul şi comitetul parohial, am hotărât prin proces-verbal să amânăm hramul pentru Duminica viitoare 26 mai 1968. Credincioşii au plecat pe de o parte mâhniţi, iar pe de altă parte mulţumiţi că s-a salvat întrun fel prestigiul Hramului, prestigiul Bisericii. Eu cu cântăreţul am plecat la o sfinţire de casă, dar preotul pensionar ce batjocorise Biserica prin comportare personală şi prin felul său de păstorie, era dispus s-o batjocorească şi acum. Aşa că a instigat pe cetăţeanul Nicolae Mirăuță să-şi arate arama. Acesta era magazioner la o întreprindere din Bucureşti şi acum venise la hram din obişnuinţă, ca să facă un chef de două zile. Trimis de pensionar a venit după mine la sfinţirea de casă. A încercat să-mi ia cheia bisericii, să facă pensionarul slujba de hram. Eu i-am spus că nici mort nu dau cheia. „Dumneata ai da cheia de la magazie?”, l-am întrebat.

Văzând că nu scap de el, l-am invitat la sfat să predau cheia, şi sfatul va decide. Am mers 8 km. om bătrân, pe o căldură ca aceia. Sfatul n-a primit să dau cheia pensionarului, ci mi-a propus să fac eu slujba. Ca să nu stric relaţiile cu Sf. Popular, care nici aşa nu erau prea bune, am consimţit să fac slujba pentru Mirăuță. Pe drum i-am spus lui Nicolae Mirăuță: „Mare păcat că din toată parohia d-ta nesocoteşti o hotărâre chibzuită de gospodarii bisericeşti, iscălită de toţi şi întărită cu pecetea Parohiei.

La aceste vorbe Mirăuță a zis: „Să cadă asupra mea păcatul acesta”. Eu i-am zis: „Vai, Neculai, ce uşuratic vorbeşti! Cere să te dezleg de acest blestem!” El însă a repetat, cerându-şi osânda. Duminică 26 mai s-a făcut slujba Hramului cu multă solemnitate, căci cheflii erau şi acum mahmuri de pe urma celor două zile de orgii. Peste două luni, prin iulie, a venit Neculai Mirăuță la casa parohială plângând. „Părinte, dezlegaţi-mă de păcatul de astă primăvară, mi-a părut o glumă. Acum îmi dau seama că am greşit. Nici n-am ajuns la Bucureşti că pe la Buzău un criminal mi-a sfărâmat occipitalul. M-am trezit la un spital în Bucureşti. Doctorii spuneau să dau iscălitura să-mi pună placă de argint. Eu mi-am adus aminte de păcatul făcut şi nerecunoscut, şi am zis: „Dacă Dumnezeu mă iartă, mă vindec şi fără placă de argint, iar dacă nu mă iartă oricum tot mor”. Eu, înfiorat de prezenţa Lui Dumnezeu la tot ce se petrece în lume şi înduioşat de căinţa şi trezirea lui Nicolai Mirăuță l-am sărutat şi i-am spus: „Te dezleagă, te-a şi dezlegat Dumnezeu din clipa în care ai recunoscut păcatul cu toată dragostea. Însă plată să nu-mi dai. În loc de plată, duminica la biserică să spui minunea la popor, ca să folosească mai multă lume din experienţa dumitale”. El zice cu glas stins: „Părinte, eu mai tare decât aşa nu pot vorbi. Dar să spuneţi Sf. Voastră iar eu voi face semne afirmative”. Duminica următoare toată lumea adunată a auzit minunea şi a lăudat pe Dumnezeu, care face lucruri mari şi minunate spre folosul şi mântuirea neamului creştinesc.

Zecile de caiete cu vedeniile Zinicăi Ursu (Maica Iuliana) circulau prin popor şi numai îmbolnăviţii de intelectualism le respingeau misterul. Această vizionară era mult superioară din punct de vedere moral. Duşmanii ei simţindu-se slabi, au apelat la ajutorul puterii de stat.

Aşa a fost arestată şi internată la Spitalul de stat nr. 7 Socola Iaşi. A stat 10 luni şi a fost maltratată. Dar noi (echipa de dimineaţă a lucrătorilor viei din toată ţara) n-am reclamat la nimeni, ci am plâns, ne-am rugat şi am aşteptat ajutor de la Domnul. Zinica Ursu (Maica Iuliana) nemaiputând suporta chinurile de mai multe feluri, fără ştirea noastră a fugit din spital. Când am aflat că a evadat ne-am mâhnit peste măsură. Am mustrat-o cu multă compasiune, am mângâiat-o şi am trimis-o să dea Cezarului ce-i al Cezarului…, precum şi celui cu cinste - cinste, celui cu frica - frică…. Am vorbit cu Dr. Moscovici şi d-lui ţinea morţiş că e bolnavă. Nu numai cu închisoarea, dar chiar cu preţul vieţii trebuia să dovedesc falsitatea acestui diagnostic. Într-adevăr, nu peste mult timp Maica Iuliana a primit citaţie pentru a se prezenta la Tribunal Iaşi. Procesul a avut loc în luna iulie 1968.

Duminica după Sf. Liturghie am plecat spre Iaşi, iar în dimineaţa procesului, la ora 8, eram la Tribunal.

Avocatul nostru, care a căzut în plasa înscenării şi credea ca eu trăiesc în concubinaj cu Zinica Ursu, cum mă vede îmi zise: „Părinte, ca s-o putem scoate din închisoare trebuie s-o declarăm nebună!” Eu, deprins să mă înfrânez la toate, m-am abţinut şi acum. I-am spus totuşi cu patos: „D-le avocat, noi nu vrem să o scăpăm pe Zinica Ursu din închisoare, ci vrem să apărăm cel mai scump patrimoniu al omenirii! Dacă o declarăm nebună pe Zinica Ursu, reiese că tot nebun a fost şi Moise, şi Ilie, şi toţi proorocii! Reiese că Biblia este opera unor nebuni!

Se poate? De aceea v-au dat părinţii la liceu şi la universitate, ca să-i jigniţi că ţin cele zece porunci al unui nebun?! Şi apoi mai e ceva: ce să facă clienta d-voastră după ce o serviţi în felul acesta?! Moare, d-le avocat, moare!” Avocatul stătea perplex! „Da, d-le avocat, nu vă miraţi! Şi eu m-am mirat la început! Acum m-am deprins. De 12 ani sunt duhovnicul ei. Am verificat de mii de ori

acest lucru. Şi eu aş muri dacă aş face altfel de cum ni se descoperă prin visuri şi prin vedenii, cum este prevăzut în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie (în care se includ şi Sf. Canoane)”. Atunci avocatul, cu mai puţin elan ca la început, zise: „Părinte, trebuie să avem măcar un martor ca să dovedim falsitatea actului”. Ce martor poate să fie mai potrivit decât mine, duhovnicul ei?!

În şedinţa avocatul m-a propus ca martor şi a cerut amânarea procesului. Eu, care eram de faţă, m-am sculat în picioare zicând că accept. Procesul s-a amânat. Ştiam că nu va mai avea loc o altă şedinţa... M-am dus la dr. Brânzei, directorul Spitalului Socola şi am vorbit cu d-lui.

Eu argumentam că Zinica Ursu este sănătoasă iar el zicea că nu. În cele din urmă omul de ştiinţă apreciind seriozitatea argumentelor mele, a conchis: „Ei bine, nu-i nebună, da-i exaltată”! Am răspuns prompt: „D-le doctor, vă rog să-mi spuneţi dacă s-a făcut ceva de când este lumea fără exaltare şi exaltaţi?” La fel de prompt a răspuns şi d-l dr. Brânzei: „Într-adevăr, niciodată nu s-a făcut nimic fără exaltare şi exaltaţi...!” Nu-mi mai amintesc cum mi-am arătat entuziasmul şi bucuria... În cele din urmă i-a făcut ieşirea din spital nu cu diagnosticul mincinos de nebună, ci sănătoasă – exaltată, aşa cum sunt şi vor fi toţi când vor afla adevărul.

Văzând că n-au reuşit cu Zinica Ursu (Maica Iuliana), au uneltit şi au reuşit să fiu eu transferat de la Parohia Alba-Botoșani la Parohia Pârâul-Cârjii, judeţul Neamţ. Au contat probabil că în munţii Moldovei fiind multe mănăstiri, noi n-o să fim apreciaţi şi solicitaţi de popor. Mi s-a atras atenţia să nu fie pelerinaj (niciodată n-am înţeles sfera şi conţinutul acestei interdicţii), căci e ultima transferare. Care ne este vina dacă poporul, apreciind slujirea noastră, o preferă multor parohii, mănăstiri, călugări, călugăriţe?... Cât am fost la parohiile de la şes aveam ideea că pe la mănăstiri or fi călugări mai antrenaţi în arta ascezei, a vedeniei, proorocirilor... a vindecărilor. Acum încercam două sentimente: un sentiment de bucurie că am crescut în duhovnicie de ne putem ajuta pe noi şi pe alţii în această măsură; pe de altă parte încercam un sentiment de regret că nu aveam exemple mai ridicate care să ne ajute în a ne depăşi. În două luni, decembrie 1968 – ianuarie 1969 s-a atins o asemenea frecvenţă de bolnavi şi de vindecări, încât nu mai aveam timp nici să dormim, nici să mâncăm pâine!

Închinătorii din vechile parohii de 10-20 de ani în urmă, deşi mireni (dar cu darul credinţei), nu mai plecau acasă ci stăteau acolo de-mi ajutau. Ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar era în apropiere şi Liceul mixt Mihail Sadoveanu, iar elevii şi profesorii veneau la consultaţie.

Nu mă chemase nimeni nici la Tg. Neamţ, nici la Piatra Neamţ la Judeţ. Ştiind însă de avertisment şi că este ultima transferare dacă se mai face pelerinaj, mă rugam Lui Dumnezeu să mă îndrume cum să fac faţă. 

În noaptea de 7-8 februarie 1969, printr-un vis proorocesc Îngerul Domnului mi-a transmis: „S-a terminat propovăduirea în Moldova, vei pleca în Ardeal”. Ba încă mi-a arătat şi harta ţării noastre şi mi s-a arătat prin linii punctate (trei linii), ce marcau o treime din lăţimea Ardealului începând de la munţii din interior, din Maramureş până în Aiud.... Cât de îngrijorat m-am culcat şi cât de uşurat m-am sculat! Cum să nu cânt cu David: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Va zice Domnului: „Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul” (Psalmul 90).

În zilele de 8, 9 şi 10 februarie 1969 am comunicat enoriaşilor mei şi pelerinilor ce zilnic făceau neîncăpătoare biserica din Pârâul Cârjei că Dumnezeu mi-a descoperit şi poruncit că trebuie să plec în Ardeal. Tot poporul a început să mă roage, alţii chiar plângând, să nu plec de la dânşii. Eu le spuneam că nu am idee cum şi când voi pleca, însă dacă mi s-a descoperit că trebuie să plec lucrurile se vor precipita astfel încât vom constata cu toţii că plecarea mea este necesară, ca cei credincioşi să nu se tulbure... Iată că la 11 februarie am fost convocaţi toţi preoţii la protopopia Tg. Neamţ. În această şedinţă unii colegi preoţi erau într-o stare de ebrietate mai agravată ca oricând. La un moment dat s-a ridicat preotul Ghiorghiasa Vasile de la parohia Sabasa, comuna Borca. Şi preacucernicia sa era în aceeaşi stare, ba ceva mai mult.

M-a împroşcat acolo, în plenul protopopesc, cu toate calomniile posibile. Între altele a spus: „Acest preot inconştient, în două luni de zile de când a venit în protopopiatul nostru a stricat tot ce am făcut noi toţi în 10 ani de zile!” Apoi a continuat cu un ton rechizitorial:

„Acum să ne răspundă la două întrebări:
a) ce motive l-au determinat să se transfere de la parohia Alba–Botoșani la parohia Pârâul Cîrjei-Neamț şi
b) ce are de zis la acuzaţiile ce i s-au adus?”

Ce m-aş fi făcut în acele clipe critice dacă Bunul Dumnezeu nu mi-ar fi dat soluţia de-a gata, în noaptea de 7-8 februarie? Pe când aşa, îmi era milă de colegii mei, dar mai cu seamă de vecinul meu de parohie, părintele Gheorghiasa Vasile ce avea ingratul rol...

Venind de la Tg. Neamţ cu autobuzul mulţi fraţi preoţi se mirau că nu sunt supărat pe ei pentru ce mi-au făcut la Protopopie. Eu am răspuns: „Cum să fiu supărat pe frăţiile voastre dacă Domnul Iisus zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc... Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi păgânii acelaşi lucru? Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl Vostru cel Ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 44-48).

Am ajuns în satul Pipirig cu o frumoasă biserică ctitoria fostului Patriarh Nicodim. Aici autobuzul îşi răceşte motorul vreo 10 minute în apropierea bufetului.

„Procurorul” meu de la protoerie zice: „Dacă nu eşti supărat pe noi, şi mai cu seamă pe mine, fă cinste aici în Pipirig.” Deşi conform canoanelor călugărul nu bea vin şi nici în cârciumă nu intră, să-i conving de sinceritatea mea le-am dat doi litri de vin, ca şi Iosif fraţilor săi grâul... Dar măcar în inima sa n-a regretat vecinul meu de parohie şi fratele meu de preoţie. Însă pedeapsa Dumnezeiască n-a întârziat să vină! Fiind în preajma Paştelui, pr. Gheorghiasa a pus într-un cazan ceară la topit pentru lumânări. Aprinzându-se ceara, părintele a comis greşeala de a arunca o găleată cu apa în cazanul încins. Cum uşor se poate înţelege, cazanul a explodat aruncând în aer întreg conţinutul, iar un incendiu a mistuit aproape întreaga gospodărie. Oamenii au sărit şi l-au scos pe părintele aproape mort. Învierea l-a prins în spital la Ceahlău.

De 20 de ani îndur toate de la toţi, pentru că-i iubesc. Mă rog nu pentru moartea păcătosului, ci pentru întoarcerea lui. Când însă păcătosul, cu toate semnele pe care i le dă Dumnezeu nu se întoarce, îl pedepseşte. Eu nu l-am reclamat pe fratele Vasile la nicio autoritate, dar Cerul a dat sentinţa şi a şi executat-o iar eu am predicato cu lacrimi de iubire, să fie spre folosul tuturor şi să înţeleagă fiecare: că este Dumnezeu, cum este Dumnezeu, ce face Dumnezeu şi că Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură...

De s-ar scrie câte una şi cu amănuntul minunile care s-au făcut cu noi în cele 5 luni de zile la Pârâul Cârjii!

La 1 mai 1969 m-am prezentat la noua parohie Piatra Fântânelelor, judeţul Bistriţa Năsăud. Preotul Victor Coşbuc a fost delegat să ne instaleze. Cu toate că a văzut viaţa ascetică ce o trăiesc, sfinţia sa şi cântăreţul meu au băut un litru de ţuică fiartă. Eu m-am scuzat, spunând că am dat destul făgăduinţa că nu voi mai gusta băutură alcoolică până ce alcoolismul va înceta de a mai fi un flagel social. Când a auzit că nici într-o zi nu mănânc înainte de ora 12, şi nici atunci dacă în ziua aceea nu am făcut Sf. Liturghie, s-a hotărât să nu-mi mai dea pe seamă şi m-a amânat pe 12 mai. Am constatat că preacucernicia sa nu stimează pe cel care nu-şi arată colţii, şi cum eu niciodată nu-i voi arăta, am avut de la început temerea că nu voi fi tratat ca frate de către el.

Iubirea de vrăjmaşi m-a întărit spre răbdare şi spre rugăciune de întoarcere la dragostea cea întru Hristos...

Deocamdată a hotărât paracliserului să-mi fie la dispoziţie cu cheia când voi vrea să intru în biserică. Am primit şi această umilinţă. Presimţirile legate de fratele Victor Coşbuc s-au adeverit! Duhul Sfânt care se revarsă din belşug acolo unde este un om a Lui Dumnezeu şi lucrează, a lucrat şi aici! A suflat prin toţi munţii Dornei şi a adus mulţimile însetate de apă vie. Mai întâi au venit din Tiha Bârgăului. A venit şi Gavril Cureanu de la Mureşeni căruia i-am făcut pomelnic pentru găsirea fiicei lui Ioana, ce dispăruse de acasă de mai multe zile. Prin deschiderea Sf. Scripturi, explicarea viselor membrilor familiei dispărutei, prin visele şi vedeniile colectivului nostru de asceţi feciori şi fecioare, s-a descoperit cauza dispariţiei Ioanei. Iar prin post şi rugăciuni din partea membrilor familiei şi a noastră, s-a găsit Ioana spânzurată în pustiul păduros al munţilor. Mărturisirile membrilor familiei îndurerate că prin rugăciunile şi postul părintelui Paraschiv s-a descoperit adevărul, au dus la ruperea oricărui zăgaz din fata şuvoiului închinătorilor şi solicitanţilor de pâine cerească şi de apă vie! În timpul acesta, fratele meu în Hristos şi vecin de parohie a făcut un calcul perfect: „Dacă îl izolez de colectivul de asceţi (feciori şi fecioare) nu mai are nici o putere, iar activitatea lui devine ca şi a noastră. Zis şi făcut! În ziua de 12 mai, ziua amânată pentru a-mi da pe seamă, a venit la Piatra Fântânelelor, a convocat consiliul parohial şi pe unii oameni violenţi. S-au purtat cu mare necuviinţă şi au spus că nu ne dă averea bisericii pe seamă pentru că nu are încredere în mine, care am venit cu o droaie de ţigani.

Au făcut percheziţie fără nici o dezlegare de la cineva.

Magnetofonul au zis că-i un aparat de vorbit cu americanii. Au găsit sticle de la fostul paroh şi spunea că noi facem beţii şi curvii şi pretindem că suntem prooroci.

În cele din urmă au bătut cumplit pe aşa numiţii „ţigani” şi i-au fugărit din sat. Au ameninţat că vor veni la miezul nopţii în inspecţie. Cinstiţii oameni, culţi şi civilizaţi, cei mai buni creştini şi cetăţeni, au strigat din marginea satului: „Haideţi părinte în Moldova, căci iată ce-i în Ardeal”.

Preasfinte Stăpâne, aş fi plecat de mila lor nu de-a mea, dar ştiam şi atunci, cum ştiu şi acum, că Dumnezeu m-a chemat în Ardeal la 7/8 februarie 1969.

Nici eu şi nici scumpii mei colaboratori nu am reclamat la nimeni decât lui Dumnezeu, zicând: „Iartă-I Doamne, că nu ştiu ce fac!”. Toţi oamenii cuminţi din acest sat s-au îngrozit şi dezgustat de această comportare inumană şi au reclamat la autorităţile de stat. Au venit lucrătorii miliţiei să-şi facă datoria, dar noi am renunţat de a reclama. Văzând asta, chiar bătăuşii ne mărturiseau cu lacrimi în ochi: „Ne-am convins acum... Noi ne-am potrivit părintelui Coşbuc. Dacă nu ne-aţi fi iertat, făceam poate închisoare”.

Aţi trimis apoi delegaţi de la Cluj de m-aţi instalat. Preasfinţite Stăpâne, eu acum nu reclam pe nimeni şi nici nu cer vreo satisfacţie, ci fac o mărturisire completă, sinceră, deschisă, plină de curaj şi o depun cu evlavie la picioarele tronului Arhieresc... Nădăjduiesc că mă veţi judeca după duhul acestui memoriu şi nu după literă, căci „litera omoară, iar Duhul de viaţă”. De exemplu cuvintele „colectivul de asceţi” poate să omoare dacă se judecă cu spiritul bizantin, sau catolic, sau protestant, şi nu cu spiritul (duhul) Sf. Apostol Pavel, care zice: „Iar voi sunteţi trupul Lui Hristos şi mădularele (fiecare) în Parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei cu darul de a face minuni; apoi darurile vindecătorilor, ajutorările, chibzuirile...”

Cât am stat la Piatra Fântânelelor m-am interesat de sătenii mai bătrâni despre istoricul numelui satului. Am aflat că după cum satul Piatra Teiului din judeţul Neamţ are numirea de la o piatră (stâncă) de la coada lacului Bicaz, tot aşa şi Piatra Fântânelelor îşi are denumire de la o piatră (stâncă) nu mai mare decât ca aceea din albia râului Bistriţa. Spre deosebire de Piatra Teiului, care-i aşezată la nivelul cel mai de jos al satului, Piatra (stânca) din satul cestălalt este aşezată la nivelul cel mai ridicat al satului. Biserica satului este construită exact lângă această piatră-stâncă.

Aşezarea acestei pietre mai prezintă o caracteristică nu prea des întâlnita. Ea formează vârful ascuţit al unei movile uriaşe, a unei mari măguri. De aceea acest sat se mai numeşte de către localnici şi megieşi, de la Vatra-Dornei până la Bistriţa-Năsăud, „Măgura”. Nu-i chiar uşor de urcat şi de coborât pe această movilă (măgură), mai cu seamă de către bătrâni. Diametrul acestei movile poate să aibă la bază peste 1 km, iar latura (nu înălţimea) circa 800 m. Cealaltă jumătate a denumirii satului vine de acolo că de jur-împrejurul acestei movile, începând aproape de piciorul ei până în vale, sunt foarte multe gropiţe cu apă, ca nişte fântânele.

În înfricoşata zi de 12 mai 1969 oamenii părintelui Victor Coşbuc, înarmaţi cu ciomege şi măciuci, au pus pe fugă şi i-au bătut pe mieluşeii Lui Iisus şi ai Maicii Lui.

În această hăituială sălbatică cei mai curaţi rugători au fost daţi de-a rostogolul pe stânci, stropind cu sângele lor piatra şi amestecând cu el apa fântânelelor. Şi acei feciori şi fecioare se împărtăşiseră în ziua aceea ca şi în toate zilele, căci n-au altă bucurie mai mare în viaţă decât pe Iisus şi urmarea lui. Şi astfel, Piatra Fântânelelor a fost stropită cu sângele Lui Hristos!

Preasfinţite Stăpâne, vă rog cu lacrimi şi în genunchi să dezlegaţi acest păcat comis în Eparhia Preasfinţiei Voastre!
În seara acelei zile, după ce am citit Moliftele Sf. Vasile cel Mare la circa 300 de bolnavi, Maica Domnului s-a arătat în vedenie fecioarei Mariana Gherasim şi i-a spus: „S-a terminat propovăduirea la această parohie!”

Vedenia proorocească s-a împlinit, căci a doua zi, pe 13 iunie 1969, am fost detaşat la Parohia Miceşti, comuna Tureni, judeţul Cluj.

(Pr. Dumitru Zamisnicu - Credința în zeghe. Preot Dumitru Zaminiscu - evocări, ediție îngrijită de Dumitru Zamisnicu, Editura Universitas XXI, Iași, 2013, pp. 213-257) 

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Ungureanu Ovidiu » 07-01-2017 21:03

Bunica mea Rarita Iftodi si mama mea Florica Ungureanu au trait in loc. Silistea si au povestit lucruri foarte frumoase despre Parintele Dumitru care avea foarte mare credinta in Dumnezeu. Mama mea traeste si acum si poveteste despre minunile facute de Parintele Dumitru. Parinte Dumitru roagate la Dumnezeu pentru sanatatea noastra si iertarea pacatelor.

Ungureanu Ovidiu

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Ungureanu Elena » 08-01-2017 20:52

Mama mea FLORICA din satul Silistea, judetul Suceava a participat la slujbele părintelui Dumitru si stie multe lucruri despre părintele. Imi spune ca se ruga cu lacrimi in genunchi, ca tinea mult post, dormea cu capul pe o cărămidă si avea vedenii. A fost torturat de comunisti, condamnat la 20 de ani de munca silnică. A murit la spitalul Socola, moarte cauzată de securisti. Este un preot martir, unul dintre marii duhovnici ai Romaniei.

Ungureanu Elena

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”." Pr. Vasile Pătrașcu

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori