„Teroristul“ Gheorghe Arsenescu, un om preţios şi devotat până la sacrificiu ţării şi neamului său

Da, cel pe care o strâmbă judecată a tribunalului militar al comuniștilor l-a calificat drept „terorist” mi-a fost soţ. Şi a fost cu adevărat un Om. Iar, pe deasupra, şi un mare Român. Care s-a dăruit neprecupeţit pentru Ţară şi pentru oamenii pământului românesc.

Se născuse în 1907, la 31 mai, în acelaşi oraş cu mine, în Câmpulungul Muscelului.

Ca o predestinare parcă, venea dintr-o familie de patrioţi, luptători. Tatăl se bătuse în Războiul de Reîntregire din 1916-1918, întorcându-se bolnav acasă şi sfârşind de timpuriu. Iar dintre cei şase copii cu care rămăsese soţia lui – mama viitorului meu soţ – toţi cei trei băieţi au îmbrăţişat cariera armelor. Dar şi cele trei fete – toate – s-au căsătorit cu militari.

Gheorghe – Gicu, cum îi spuneam noi, cei apropiaţi – a urmat liceul „Dinicu Golescu” din oraşul nostru. Pentru ca, mai departe, să-şi desfăşoare pregătirea de specialitate în cadrul Şcolii Militare de la Sibiu şi în Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, pe care a absolvit-o strălucit. Firesc, tânărul ofiţer a cunoscut o rapidă şi spectaculoasă ascensiune în carieră, superiorii destinâdu-l Marelui Stat Major.

Desigur, îi ştiam încă din adolescenţă. Şi îl admiram. Doar atâtea auzeam de bine despre el, când mă întorceam, în vacanţe, din internatul bucureştean „Pitar Moş”, în care îmi făceam liceul.

De la o vreme parcă, între noi doi n-a mai fost doar admiraţie şi prietenie. M-a cerut în căsătorie.

Iar în 1932, ne-am căsătorit. O căsătorie de mare înţelegere şi de dragoste. El avea 25 de ani. Eu, 18.

Dar cursul dramatic al evenimentelor ce se vor abate peste ţara noastră va pune capăt, brutal şi crud, acestei împliniri. Aşa cum, de altfel, va schimba şi rosturile de viaţă bună ale celor mai mulţi dintre români.

O primă şi grea lovitură: pierderea Basarabiei şi a Bucovinei, în 1940. A doua – nu mai puţin dureroasă pentru noi – războiul ce s-a purtat pe teritoriul sovietic.

De la început, colonelul Gheorghe Arsenescu, devenit şeful de Stat Major al Vânătorilor de Munte, a văzut în această acţiune o aventură sortită eşecului. 

Acest război se va pierde! – a rostit el, chiar în sfatul ţinut de căpeteniile oştirii române. Fiind, de altfel, singurul care a îndrăznit să exprime acest punct de vedere.

– Eşti rusofil? – l-a cenzurat, cu asprime, mareşalul Antonescu.

Nu era rusofil, se înţelege. Era doar un bun strateg. Şi, deopotrivă – sau mai ales – era român. Dar obsedantul gând al reîntregirii ţării şi neamului îi încălzea şi lui inima. Acest război, cu toate riscurile pe care le implica, era în acel moment istoric singura cale ce putea aduce împlinirea dorului nostru. Şi înţelegând această chemare, iată-l pe bărbatul meu renunţând la situaţia din Statul Major şi cerând să plece în linia întâi a frontului. A vrut să contribuie direct la readucerea, pe făgaş firesc, a celor două provincii româneşti.

Într-adevăr, foarte curând, ni s-a părut că visul se împlineşte. Basarabia şi Bucovina, eliberate, reveneau la matcă. Numai că, din nefericire, războiul nu s-a oprit aici. Şi colonelul Gheorghe Arsenescu, şeful de Stat Major al diviziei a II-a Vânători de Munte, a fost nevoit să lupte şi mai departe, împotriva voinţei sale, pe pământul Uniunii Sovietice. O întoarcere acasă ar fi părut o dezertare. Şi oricum nu şi-ar fi putut părăsi oamenii.

Aşa a ajuns până în Crimeia. Unde a fost încercuit, cu întreaga divizie pe care o comanda.

Vestea a căzut ca un trăznet asupra mea. De aci înainte, n-am mai trăit decât cu spaima de ceea ce ar fi putut să i se întâmple. De la Statul Major primesc, mai întâi, o ştire dătătoare de speranţe. Omul meu concepuse un proiect îndrăzneţ: implicarea părţii sedentare a oştirii, care urma să cadă în spatele asediatorilor pentru a sparge încercuirea.

Dar nu mult după asta, am fost înştiinţată că acest plan, expediat prin curieri speciali, fusese interceptat de inamic. Bărbatului meu şi ostaşilor săi nu le mai rămânea decât o speranţă: Aceea de a lupta, pe viaţă şi pe moarte, forţând străpungerea încercuirii şi respingerea ostaşilor sovietici, care-i prinseseră în menghine. Tentativa părea aproape o nebunie. Dar cu un curaj şi o bărbăţie puţin obişnuite, Gicu a declanşat acest atac. Şi a izbutit să străpungă încercuirea şi să respingă trupele inamice. Numai că, în această inegală – şi totuşi victorioasă bătălie – comandantul Arsenescu este grav rănit. Un omoplat şi braţul respectiv îi sunt sfârtecate. Aproape fără cunoştinţă, este luat de o ambulanţă şi purtat până la Spitalul Militar din Bucureşti.

Supus unor intervenţii chirurgicale, i se extrag gloanţele din carne. I se potrivesc oasele sfărâmate. Şi se restabileşte totuşi. Pentru ca, fără nici o ezitare sau clipă de răgaz, să se întoarcă iar pe front. Făgăduise că nu-i va părăsi celor care credeau în el.

Urmează dezastrul pe care-l cunoaştem. Bătălia de la Stalingrad este câştigată de sovietici. Frontul german se prăbuşeşte. Retragerea armatei române este iminentă. 

Ţara este cotropită de forţe sălbatice şi crude, slujind o ideologie inumană. În numele principiilor „urei“ şi „luptei de clasă”, justiţia bolşevică porneşte vânătoarea celor mai buni. În toiul nopţii sau în plină zi, dubele nu mai prididesc să-i adune pe cei mai aleşi. Iar puşcăriile răsar ca ciupercile.

Bărbatul meu este dintre cei dintâi vizaţi. Este deblocat din armată şi arestarea lui nu poate întârzia. Dar un patriot şi un luptător ca el nu poate sta cu braţele încrucişate. După vechea, sfânta tradiţie a neamului, a luat calea codrului. Încă din 1947 a urcat în munţi. Pentru ca, de acolo, să lupte împotriva ocupanţilor străini şi a cozilor de topor.

A plecat, fără să-mi spună nimic. Abia mai târziu am aflat că el era organizatorul şi comandantul mai multor nuclee de rezistenţă şi de acţiune. De la Câmpulung, de pe înălţimile din nordul oraşului, până în munţii Făgăraşului – ca să nu mai pomenesc de muntele Roşu, – el urzise o reţea de foc. Ca principal adăpost şi ascunzătoare, alesese schitul Cetăţuia, din satul Cetăţeni. Aici, în jurul lui, s-au adunat fraţii Purnichescu – Ion şi Gheorghe -, Petre Cojocaru, Gheorghe Hachenzelner, Longin Predoiu, Ion şi Gheorghe Zechil. Şi, de fapt, nu doar ei. Un fluviu neîntrerupt al solidarităţii şi simpatiei, al speranţei curgea din regiunile învecinate şi chiar din întreaga ţară. Curgea spre omul meu. Până şi tata – care avea o anumită vârstă – devenise, de bună voie, un soi de curier.

Şi, cu toată durerea pe care despărţirea mi-o pricinuia, de fapt, eram foarte mândră de el. Ceea ce m-a şi ajutat să îndur tot ce-am îndurat.

Ca şi mine, părintele meu, Gheorghe Buduluca, nu cunoştea nici ascunzătoarea, nici potecile care duceau într-acolo. Tata nu ajungea decât în satul Chilii, din preajma Câmpulungului, unde se afla locuinţa soţilor Poştoacă. Prin ce mijloace, nu întrebam, dar fusesem informată că prin aceşti devotaţi cauzei pentru care luptau, ajungeau la bărbatul meu unele lucruri care-i erau necesare. Cum soseau, şi de la el la noi, veşti. De cele mai multe ori rostite, prin viu grai. Prea rar, aşternute pe vreo hârtiuţă. Uneori, venea şi câte un bileţel, care mă făcea să trăiesc. „Arde pământul sub mine de dorul tău şi al copilului” – mi-a scris odată.

În iarna 1948 – 1949, pentru scurt timp – şi pentru ultima dată – am fost iar împreună. Închiriasem, în mare taină şi sub numele unui binevoitor, un apartament, în Bucureşti, pe strada Aviator Jean Texier, la numărul 19. Aici, am fost un pic fericiţi. Cu toate că îngrijorarea faţă de tot ce se întâmpla în ţară şi gândul la „fraţii” pe care-i lăsase acolo, sus, o clipă nu l-au părăsit.

Am aflat atunci că, nu mult după ce se ascunsese la Cetăţuia, a străbătut singur munţii până la Nucşoara, „tainiţa” grupului de acţiune patriotică a familiei Arnăuţoiu. S-a întâlnit cu Toma Arnăuţoiu, comandantul grupului şi amândoi au făcut un legământ. Şi-au jurat credinţă unul altuia şi unire în lupta lor. Iar fiindcă Toma Arnăuţoiu făcuse frontul cu grad de căpitan, iar soţul meu avusese gradul de colonel, el a fost recunoscut şi comandant al acestui nucleu.

Dar fericirea noastră, în casa de pe str. Aviator Jean Texier n-a ţinut mult. Prin aceeaşi reţea, vie şi mişcătoare, a partizanilor sfintei cauze pentru care se jertfise colonelul Gheorghe Arsenescu, ni s-a dat de ştire că ascunzătoarea noastră fusese dibuită. Chiar în noaptea în care am primit mesajul, ne-am despărţit. El a pornit spre Cetăţuia. Eu m-am întors, cu băiatul nostru, în subsolul de pe str. Vasile Lascăr, unde fusesem aruncată de autorităţile comuniste.

Şi, într-o zi, aflându-mă pe stradă, mânată de necazuri, am fost acostată de doi indivizi în haine civile. Mi-au poruncit să nu scot o vorbă şi să nu încerc să fug. Să-i urmez, pentru a da o declaraţie. Am făcut câţiva paşi, sub escorta lor, când mi-au acoperit vederea cu ochelari negri şi m-au îmbrâncit într-un automobil care a stopat lângă noi. După care, a demarat în viteză.

Un copil de patru ani şi jumătate a rămas atunci singur pe lume. Era Dragoş, băieţelul nostru.

Am fost depusă în beciurile Ministerului de Interne. Insultată şi brutalizată. Ameninţată cu nenorociri care aveau să se abată şi asupra copilului. Am fost silită să răspund la întrebări care se refereau la activitatea „criminală” a „teroristului” care îmi era tovarăş de viaţă. Am susţinut într-una că nu ştiu nimic. Şi am implorat să fiu pusă în libertate, ca să am grijă de copil. Dar nimeni nu s-a sinchisit. Anchetele au urmat zile şi nopţi în şir. De abia îmi mai trăgeam sufletul.

Pentru ca, apoi, fără să ştiu de ce, am fost transferată la Jilava şi depusă la camera 4. Un infern, în care zăceau zeci de femei.

Într-o zi, treizeci dintre noi am fost scoase de aici şi, sub mare pază, pornite spre un lagăr de triere, la Ghencea. Unde am aflat, uluită, că fusesem condamnată. Cum? Când? Fără judecată? Da, aveam o condamnare… „administrativă” de 2 ani – maximum ce se dădea.

Şi, pe o căldură de foc, fără un strop de apă – fiindcă despre mâncare nici nu putea fi vorba -, am fost îmbarcate într-un „bou-vagon”, vagon dintre cele cu care se transportau vitele la abatoare. Un prim popas, locul de detenţie de la Cernavodă. A urmat închisoarea de la Saligny. Şi, în continuare, puşcăria de la „kilometrul 8”.

În toată această trecere, făceam parte din detaşamentul de muncă forţată 9. Am împins roabe de fier, încărcate până la refuz, pe distanţe apreciabile. Am fost trimisă şi la Valea Carasului, unde am cules bumbac. Era greu, mâinile îmi sângerau, dar totul mi s-a părut minunat faţă de ceea ce avea să urmeze, la închisoarea Târgşor.

Asta a însemnat o grămădeală de grajduri dezafectate, fără tavan. Era iarnă, în plin. Zăpada, căzută în neştire, era troienită pe lângă ziduri, până acolo unde ar fi trebuit să fie acoperişul. Şi fiindcă drumurile erau de asemenea înzăpezite, nu ni s-a putut aduce nimic să îmbucăm. Cam trei zile am fost ţinute la post negru. Dar dacă foamea ne chinuia, cum nu ne mai chinuise niciodată până atunci, şi mai de neîndurat era frigul. Nu ştiam ce să facem, în ce gaură să ne vârâm ca să tremurăm mai puţin. Simţeai pur şi simplu că îţi pierzi minţile. Şi ni se părea o binefacere, noaptea, când eram obligate să tragem la maşini de cusut grele, neunse şi care abia se mişcau. Deţinutele de drept comun lucrau ziua. Noi, politicele, numai noaptea!

În disperarea asta, de la Târgşor, am invidiat-o aproape pe doamna Răşcanu. Fără cunoştinţă, ea îşi dădea sufletul în sughiţuri spasmodice. Câteva dintre puşcăriaşe au izbit cu pumnii uşa, au strigat: „Deschideţi! Aici moare un om!” Dar nimeni n-a deschis. De fapt, numai criminalii de rând sau hoţii aveau dreptul la asistenţă medicală. Şi tot numai lor li se îngăduia să primească scrisori şi pachete.

Aşa încât doamna Răşcanu a închis pe veci ochii, în chinuri. După care, a fost aruncată la groapa comună, goală puşcă. Fusta, bluza şi ce mai rămăsese pe ea i-au fost şterpelite şi i le-a purtat altcineva.

Tot în grajdurile de la Târgşor a fost îmbrâncită pe uşă, într-o zi, doamna Elena Brătianu, soţia istoricului George Brătianu. Ca de obicei, când apărea o nouă colegă de suferinţă, noi, „cele vechi”, ne-am înghesuit în jurul ei. Venea „de afară” şi putea să ne spună ce se mai întâmpla în lumea celor vii.

Prima ştire pe care ne-a dat-o, mă privea direct. Ne-a povestit, în mare taină, că, ascultând postul de radio „Europa liberă” de la Munchen, a aflat că se pusese mare preţ pe capul colonelului Arsenescu, crezând că astfel vor putea pune mâna pe el. Între timp – a mai povestit noua venită – pentru cea mai mare parte dintre români, el, bărbatul meu, devenise un mit. I se spunea „Păunaşul codrilor”.

Vorbele astea m-au răscolit. Am izbucnit în plâns. Atunci doamna Brătianu a aflat cine sunt şi mi-a cerut iertare. Fără să vrea, îmi răscolise cele mai dureroase amintiri.

În zilele care au urmat, am preţuit-o mereu mai mult pe această doamnă. Era de o mare distincţie. Demnă şi deosebit de curajoasă. Îi înfrunta pe torţionari. Tot timpul era în greva foamei. Dar – pentru motive uşor de înţeles – gardienii primiseră ordinul s-o ţină în viaţă. Îi deschideau maxilarele cu forţa şi-i turnau lăturile pe gât. Gura îi era o rană. Şi, ca s-o îngenuncheze şi mai mult, i s-a spus că nu este vrednică să lucreze într-un atelier, ca noi, celelalte. În consecinţă, i s-a dat sarcina să spele closetele deţinutelor de drept comun.

Într-o seară târziu, am întrebat-o de ce n-a plecat cu fiicele, în străinătate. Mi-a răspuns că dorise să rămână alături de bărbatul său, profesorul George Brătianu, în speranţa că-i va putea fi de folos.

Când, după presiuni declanşate dinafara graniţelor ţării, a fost pusă în libertate, pentru a-şi câştiga o pâine, a fost nevoită să măture vagoane de tramvai. Iar când, chinuită la culme, a acceptat să răspundă chemării fetelor, Ioana şi Maria, şi a plecat peste hotare, a tânjit mereu de dorul ţării.

Mă persecuta gândul că, în 1950, fusesem condamnată, chipurile administrativ, la 2 ani închisoare. Dar termenul fusese demult depăşit şi nici vorbă de eliberare. Nu mai puteam îndura grijile legate de copilul meu, lăsat de izbelişte. Doamne, şi cu Gicu ce s-o mai fi întâmplat? O mai fi existând? Ceream într-una să ies la raport, să ajung în faţa unui securist mai mare căruia să-i explic şi care să vrea să înţeleagă… Trecuseră aproape doi ani de când se încheiase termenul condamnării mele administrative.

În 1954, sunt internată la Spitalul închisorii Văcăreşti, bolnavă, cu afecţiuni serioase. De aci, în sfârşit, sunt pusă în libertate. Dar – vai! – eliberarea asta este plătită scump. Este o eliberare condiţionată: sunt silită să divorţez de Gicu. Altfel, mă întorc numaidecât de unde am plecat.

Simt că nu pot comite o asemenea mârşăvie. Să-mi părăsesc soţul, în clipele cele mai dramatice ale existenţei lui? Să mă scutur de Gicu, când el se bate acolo, în munţi, pentru noi? Când viaţa lui este, în orice clipă, primejduită? Rudele m-au sfătuit să fac totuşi acest pas – care mie mi se părea inacceptabil, pentru copilul nostru. Reîntoarcerea mea în puşcărie ar fi însemnat o adevărată nenorocire pentru el.

Au trecut cinci ani, din ’54, când am fost eliberată, cu condiţia de a renunţa să mai fiu soţia „banditului” Gheorghe Arsenescu. În 1959, cu o sfâşietoare durere, mă supun ordinelor Securităţii, crezând că voi fi lăsată să-mi cresc băiatul. Dar sunt înşelată. În februarie 1960, într-o dimineaţă, pe când mă aflam la „slujbă” – la o cantină a Sfatului popular, unde eram muncitoare şi făceam de toate, între altele eram pusă să vând borş, afară – se apropie o femeie şi îmi întinde o sticlă, să i-o umplu… Dar până să-i torn borşul, până să-i iau banii, din spatele ei au şi răsărit doi securişti. O dată cu ei, îmi sfredelesc creierii vorbele bine cunoscute, şuierate printre dinţi: „Urmează-ne! Fără să ţipi, fără să încerci să fugi! Trebuie să dai o declaraţie!”

Cu viteza fulgerului mi se aplică şi ochelarii negri, după care sunt forţată să intru în „limuzina neagră”, care trage lângă mine, fără ca cineva s-o fi chemat.

Unul dintre agenţi se instalează în faţă, lângă şofer. Celălalt, lângă mine. Sunt ca o cârpă. Aproape nu mai sufiu. Ca prin vis, îmi dau seama că maşina aleargă şi că am şi ajuns într-un cartier periferic al Bucureştilor. Tresar doar când îl aud pe individul de lângă mine întrebându-l pe cel de la volan: „Cum stai cu benzina?” „Facem plinul la Piteşti!” soseşte prompt răspunsul.

Doamne, la Piteşti! Cea mai cumplită temniţă dintre toate apărute pe teritoriul ţării de la dezlănţuirea teroarei!

Şi ajungem. Sunt predată ca un balot. Cel care mă ia în primire, dă o semnătură.

Primul meu an de Piteşti a fost 1960. De la început, am fost închisă singură într-o celulă. O să uit şi să vorbesc – îmi zic. Numai că, la un moment dat, mă pomenesc cu o musafiră. A stat cu mine vreo zece zile. Mi-am dat seama că este „o ciripitoare” şi am tăcut tot timpul. „Spioana” a fost nevoită să plece, neputând să-şi servească şefii.

Mă pomenesc, în schimb, că sunt zilnic scoasă la anchetă.

– Spune tot ce ştii despre bărbat-tu!

– Nu mai ştiu nimic! O fi şi murit!

– Atunci de ce nu i-ai făcut parastase? – mă ironizează călăul.

– Nu ştiu! Nu ştiu! Nu ştiu nimic despre el!, o ţin eu morţiş.

Zilele şi nopţile trăite la Piteşti, „la secret”, au însemnat, pentru mine, cea mai grea pedeapsă dintre câte îndurasem până atunci. Amintirile, obsesiile mele, imputările pe care mi le făceam mă chinuiau fără răgaz. Unde mi-o fi copilul? Dar Gicu? Doamne, o mai fi trăind? Două întâmplări mă obsedau îndeosebi. Le aflasem prin oameni de suflet, care coborau, uneori, în mare taină, din inima munţilor… Aşa am aflat că, pentru a li se aduce câte ceva de-ale gurii lui Arsenescu şi fraţilor săi de luptă, se angajaseră mai mulţi ţărani de prin părţile locului. De câteva ori, a îndeplinit această misiune şi un oarecare Purnichi. Dar curând, un prieten adevărat le-a şi dat de ştire că respectivul era iscoada Securităţii. Ceea ce, de altfel, s-a şi confirmat fără întârziere. Ion Purnichescu, mâna dreaptă a bărbatului meu, l-a surprins, în toiul nopţii, în bârlogul din schitul Cetăţuia. Se târâse ca un şarpe şi stătea cu urechea lipită de scândura ce străjuia tainiţa, în care patrioţii puneau la cale o acţiune. Fără să stea pe gânduri, Purnichescu a tras. Şi trădătorul a amuţit pe veci. Auzind detunătura, comandantul Gheorghe Arsenescu a şi sărit în ajutorul subalternului. Dar a fost nevoit şi să-l admonesteze:

– Ce-ai făcut, Ioane?! Ai ucis un om?!

Un alt episod mi-a fost relatat de către un om de legătură, pornit chiar de Gicu spre mine. Am aflat atunci că soţul meu urcase, de unul singur şi în mare taină, pe poteci numai de el ştiute, până la Nucşoara, locul unde se fixase grupul de rezistenţă Arnăuţoiu. La întoarcere, a luat-o tot peste munţi, dar pe altă cărăruie, se înţelege. Peste Gruiu. Dar când a ajuns aici, a fost întâmpinat cu gloanţe. De unde? – nu-şi dădea seama, dar se trăgea asupra lui. Rănit, sângerând abundent, a izbutit să se târască, printre tufişuri, până la Măţău. Dar de aici n-a mai putut înainta. Pierduse prea mult sânge şi puterile l-au lăsat. L-au descoperit doi bătrâni – soţ şi soţie. L-au adăpostit în casa lor – cu tot riscul – şi l-au îngrijit cum s-au priceput şi ei. Ştiau că este „Păunaşul codrilor” şi nu l-au lăsat.

Când s-a înzdrăvenit, s-a întors la ai lui, în schitul din inima Făgăraşului şi mi-a trimis o scrisoare. Mi-a povestit întâmplarea, cerându-mi să-i trimit, prin acelaşi curier, seringi şi unele medicamente. De data asta, chiar micul Dragoş s-a strecurat în Gara de Nord, prin puzderia de călători grăbiţi. L-a dibuit pe omul de legătură şi i-a predat pacheţelul cu cele cerute.

Bineînţeles, nici atunci, eu, şi cu atât mai puţin copilul, nu ştiam unde era cuibărit dragul nostru Gicu şi de unde acţiona.

Şi cu toate că întâmplările astea se petrecuseră mai demult, aici, în gaura de la Piteşti, unde mă aflam sechestrată, rememorarea lor mă durea năpraznic. Prin câte alte asemenea clipe de cumpănă şi primejdie o mai fi trecut bărbatul meu, de când nu mai ştiu nimic despre el! Îmi era greu să cred că mai era în viaţă!

Dar la Piteşti, mai ales nopţile erau de neîndurat. Încercam cu disperare să închid ochii. Îmi era însă cu neputinţă. Fiindcă, din beciurile închisorii răzbăteau gemetele, ţipetele şi urletele nefericiţilor schingiuiţi de către torţionari. Mi-am adus aminte, atunci, că cineva – nu mai ştiu cine – îmi şoptise că puterea comunistă de la noi importase, din China şi din Uniunea Sovietică, instrumente perfecţionate de tortură. Şi iată, s-a abătut asupra mea şi nenorocirea de a cunoaşte, aproape „în direct”, ca să zic aşa, efectele acestor sofisticate aparate de cuminţirea răzvrătiţilor.

Întâmplările astea, toate, mi-au zdruncinat sănătatea. Mai ales nervii. Simţeam că nu voi mai putea îndura. Am făcut atunci tot ce mi-a stat în putinţă ca să ajung la infirmerie. Nădăjduiam să capăt un somnifer… bun la toate… Oricum, să te facă să nu mai auzi nimic. Poate nici să nu mai simţi nimic.. M-am zbătut. Am ţipat. Am plâns. În cele din urmă, am ajuns la uşa infirmeriei. Sub pază, desigur.

Medicul care se afla înăuntru mi-a cerut să mai aştept. A urmat o tăcere care mi-a mărit tensiunea. Pe urmă, prin uşa de care mă sprijineam, am auzit cum, pe cealalta uşă a infirmeriei, a păşit înăuntru careva. Un bolnav. Şi brusc, uşa dinspre mine se deschide şi doctorul îmi face semn să intru.

Cât p-aci să scot un ţipăt. Prăbuşit, cu ochii în fundul capului, cu plete şi barbă albă, tata! Privirile mele şi ale lui s-au încrucişat o clipă. El a încercat să schiţeze un zâmbet. Mie mi-a fost cu neputinţă. Dimpotrivă, lacrimi au pornit să-mi brăzdeze obrazul. Doctorul a făcut părintelui meu semn să părăsească încăperea. Mie, mi-a dat o pastilă sedativă. Şi totul s-a petrecut atât de repede, încât nici unul dintre paznicii noştri n-a părut dumirit. În schimb, eu am înţeles că, făcând o apropiere între numele noastre – doar divorţasem şi purtam iar numele părintelui meu – medicul, acest om cu suflet, a dorit să ne regăsim.

M-am întors în celula mea pustie şi îngheţată. Capul mă durea ca niciodată. Va să zică şi tata! Căzuse şi el în mâinile călăilor!

Eram atât de îndurerată, încât vreo câteva zile nu m-am mai ridicat de pe patul acela tare şi soios.

După alte trei-patru zile – cred – uşa celulei s-a deschis şi înăuntru a pătruns un maior. Avea o figură deschisă şi totul la el arăta neobişnuit de distins.

– Bună ziua! – rosteşte politicos.

Eram atât de uimită, încât nu mai aveam glas să răspund.

Maiorul a continuat, cu ton scăzut şi grăbit:

– Soţul dumneavoastră se află aici! Sub arest.

– Trăieşte! – abia bolborosesc eu.

Dar „musafirul” s-a şi făcut nevăzut.

Nu trece mult şi sunt înştiinţată că începe procesul „lotului Arsenescu”. Asta mi-a spus-o un avocat, „apărător din oficiu”, care a apărut în celula mea. l-am refuzat serviciile. Şi, aşa cum am aflat ulterior, la fel li s-a întâmplat şi celorlalţi componenţi ai lotului – tata, fraţii Purnichescu, Pimen, stareţul schitului Cetăţuia. Chiar şi comandantul, Gheorghe Arsenescu, declară că se va apăra singur.

Şi iată-ne în prima zi a procesului. În sala de şedinţe, cel dintâi este introdus colonelul Arsenescu Gheorghe, organizatorul şi conducătorul nucleelor de rezistenţă din munţii Munteniei. I se indică primul loc din boxa acuzaţilor, aşa încât să stea cu spatele la toţi ceilalţi „coinculpaţi”. Aceştia sunt aduşi ulterior.

Când îmi vine şi mie rândul şi păşesc în sală, simt sângele zvâcnindu-mi în tâmple. Şi simt că mă sufoc. Privirea mi-a căzut pe el. Pe omul meu. După câţi ani îl văd iar? Şi cât e de frumos! Demn şi mândru! Ba – ciudat – este proaspăt bărbierit şi corect îmbrăcat. Oare de ce, după doi ani de temniţă grea, bătut la sânge şi chinuit ca hoţii de cai, călăii să-l fi prezentat atât de arătos?! Fiindcă, am aflat de îndată, chiar din actul de acuzare, căzuse în mâna securiştilor cu doi ani în urmă, în 1960. Iar acum ne aflam în 1962, la 12 februarie.

Mai târziu, aveam să aflu că fusese descoperit – probabil prin trădare – în casa soţilor Poştoacă. Că un impresionant efectiv de trupe ale Securităţii fusese desfăşurat în jurul acestei modeste locuinţe de ţară. Şi s-a tras, s-a tras din toate părţile, s-a tras într-atât încât apărea limpede că pereţii nu puteau să mai ţină. Pentru a nu distruge căminul acestor bieţi oameni, atât de generoşi, pentru a nu le îngreuna şi mai mult situaţia, Gicu a ieşit afară, vânturând o bucată de pânză albă. Semn că se preda.

Acum, în boxă, mie îmi era cu neputinţă să-mi iau ochii de la el. Îi urmăream fiecare gest, cât de mic. Şi atât aş fi vrut să pot să-l ating! Măcar să-l ating.

Sunt trezită din visurile mele de apelul inculpaţilor. Aud numele lui. Răspunde cu glas sigur „prezent”. În continuare, suntem strigaţi noi, ceilalţi. Unul după altul, ca nişte automate, răspundem: „Prezent”… „prezent”….

O clipă mai târziu gândurile mi se învălmăşesc iar…. Trăieşte, totuşi… E viu… Şi vie sunt şi eu… Şi dacă se va întâmpla o minune? Dacă într-o bună zi, care nu poate fi departe, vom fi iar alături unul de altul?…

Nici nu mi-am dat seama când a început citirea actului de acuzare… Da, asta mă trezeşte la realitate. Şi ascult cu încordare. Spusele grefierului îmi sparg timpanele:

„Organele Securităţii statului, în perioada ianuarie-februarie 1960, au arestat pe teroristul Arsenescu Gheorghe, membru PNL-Tătărăscu, fost ofiţer superior în armata burghezo-moşierească, fugar din 1948, iniţiatorul unei bande teroriste, împreună cu alte elemente duşmănoase, care au favorizat şi sprijinit material şi moral pe terorist şi pe alţi membri ai bandei, care au acţionat împotriva statului şi au comis o serie de acte de teroare.“

„Buduluca Maria, fosta soţie a inculpatului Arsenescu Gheorghe, a avut cunoştinţă de faptul că acesta, în vara anului 1947, a dispărut de la domiciliu pentru a se sustrage de la urmărirea penală privind acţiunile de sabotaj întreprinse, şi a avut legături cu el în tot timpul cât s-a ascuns la schitul «Cetăţuia», din comuna Cetăţeni, unde îşi dusese şi arsenalul, pe care îl poseda în mod clandestin.

De asemenea, a avut cunoştinţă de faptul că, în primăvara anului 1948, inculpatul Arsenescu Gheorghe, împreună cu alte elemente duşmănoase, ca Hachenzelner Gheorghe, Cojocaru Petre, Predoiu Longin, Purnichescu Ion, Purnichescu Gheorghe şi alţii s-au constituit într-o bandă teroristă, ai cărei membri s-au înarmat şi se ascundeau în munţi.

În mai multe împrejurări, când Arsenescu Gheorghe, împreună cu alţi membri ai bandei se ascundeau în Câmpulung-Muscel, inculpata Buduluca Maria a ţinut legătura cu acesta.

În toamna anului 1948, în urma unei înţelegeri ce a avut cu inculpatul Arsenescu Gheorghe, inculpata Buduluca Maria s-a deplasat la Bucureşti, pentru a căuta o locuinţă clandestină, unde să stea cu soţul ei pe timpul iernii”.

„Inculpata Buduluca Maria a continuat să ţină legăturile cu Arsenescu Gheorghe, prin tatăl său, coinculpatul Buduluca Gheorghe, până în anul 1956, trimiţându-i pachete cu alimente, îmbrăcăminte şi medicamente şi o serie de scrisori, prin care căuta să-i menţină moralul ridicat şi să aştepte eventuala schimbare a regimului democrat popular din R.P.R.”

Și procesul, început în acea zi de 12 februarie a anului 1962, a continuat multe zile în şir. Dacă îmi amintesc bine, cam două săptămâni.

Îl vedeam în fiecare zi şi în fiecare zi îmi era mai dor de el.

În ziua în care mi s-a luat interogatoriu şi am fost obligată să străbat toată sala, pentru a-mi semna declaraţia, am trecut pe lângă el.

– Curaj, Mary, curaj! mi-a şoptit atunci, cu un glas înăbuşit de emoţie.

La încheierea întregului proces, s-au acordat fiecăruia dintre noi 5 minute, pentru a se apăra. Eu am negat tot, susţinând că am fost absolut străină de activitatea soţului meu. Ion Purnichescu a refuzat să se apere, dar a cerut să facă o precizare. Nu colonelul Gheorghe Arsenescu, comandantul grupului, l-a împuşcat pe trădătorul Purnichi – aşa cum a reieşit din actul de acuzare. Chiar el, Ion Purnichescu, a fost autorul suprimării lui Purnichi. Şi explică, mai departe, că numai din generozitate şi pentru a nu agrava situaţia prietenului său, colonelul Arsenescu n-a protestat când i s-a adus şi imputarea că ar fi ucis un om. Când i-a venit rândul, la apărare, bărbatul meu n-a rostit nici o vorbă despre el. În schimb, a cerut completului de judecată clemenţă pentru mine, pentru soţia lui, care a rămas străină de activitatea lui. De asemenea, a cerut judecătorilor militari să ţină seama că cei inculpaţi pentru faptul că i-au oferit adăpost, o bucată de pâine sau un strop de apă au fost oameni simpli, în general ţărani, care, necunoscând legile ţării, nu şi-au dat seama de gravitatea faptelor comise.

A doua zi, ni s-au comunicat sentinţele. Eu, Arsenescu-Buduluca Maria – 10 ani muncă silnică; Buduluca Gheorghe – tatăl meu – 15 ani temniţă grea. Pentru Arsenescu Gheorghe, bărbatul meu, pedeapsa capitală. Moartea!

Din clipa aceea, prăbuşirea mea a fost totală. Ce a urmat mai departe n-a mai avut nici o însemnătate. Că urma să mai fiu încarcerată, pentru a completa anii de puşcărie pe care îi efectuasem şi a încheia, cu totul, 10 ani, mă lăsa indiferentă. Mi se părea chiar că faţă de soarta lui Gicu, ceea ce mi se întâmpla mie nu însemna nimic.

Am fost imediat transferată la Gai, lângă Arad. Apoi la Miercurea-Ciuc, unde se afla o puşcărie construită de Maria Tereza, dar care fusese „perfecţionată” de puterea comunistă. Totul a fost lung şi fioros, dar nu-mi mai păsa.

La Miercurea-Ciuc, năpăstuită şi schingiuită – mai ales sufleteşte – s-a stins Laurenţia Arnăuţoiu, soţia învăţătorului din Nucşoara, lancu Arnăuţoiu – decedat şi el în puşcărie, ca urmare a torturilor la care a fost supus. De asemenea, această femeie dârză avusese trei feciori – Ionel, mort pe front, în Crimeia, Toma şi Petre, înrolaţi în mişcarea noastră de rezistenţă şi care – amândoi – au fost executaţi de regimul comunist, în 1959.

Tot în puşcăria de la Miercurea-Ciuc, în celula „vieţaşelor” – a celor osândite pe viaţă – s-a încheiat scurta şi dramatica existenţă a Mariei Plop, cea care, cu întreaga ei putere de dăruire, stătuse alături de Toma Arnăuţoiu.

Într-o bună zi din 1964, totuşi, am fost eliberată. Primul meu gând a fost la Dragoş, băiatul nostru. Numai el îmi mai rămăsese. De la vecinii pe care-i avusesem cândva, am aflat că Securitatea îl dusese la Nicu, fratele bărbatului meu. Când am sunat la uşă, mi-a deschis chiar el, micuţul.

– Pe cine căutaţi dumneavoastră? – m-a întrebat politicos.

– Dragoş! – l-am strigat eu şi am izbucnit în plâns.

Atunci abia m-a recunoscut. A început să plângă cu hohote şi s-a agăţat de gâtul meu.

Împreună, am fost băgaţi în două cămăruţe, insalubre şi pline de igrasie, pe strada Labirint, într-o curte cu mulţi chiriaşi.

Dragoş se apropia de 10 ani, era la şcoala primară şi învăţa foarte bine. Când am ajuns însă la liceu, lucrurile s-au încurcat. La un moment dat, numele pe care-l purta a constituit un impediment peste care nu se putea trece. A fost nevoie ca o soră a soţului meu, Lili, căsătorită Muşatescu, să-l înfieze şi să-i dea numele. Aşa, sub noul nume, Dragoş Muşatescu, a făcut studii excelente. Dar, în clipa când a ieşit inginer şi a fost pe picioarele lui, şi-a luat zborul spre alte ţări. Suferise prea mult acasă.

Cu toate preocupările legate de viaţa şi educaţia feciorului nostru, nici o clipă n-am încetat să mă gândesc la Gicu. Să mă zbat, în toate felurile, pentru a afla ceva despre el. Ani în şir – 37 la număr – am bătut la toate uşile şi am plâns în faţa tuturor manechinelor politice neîndurătoare, ca să aflu de soarta lui. Şi până la urmă, am aflat. O adresă a Tribunalului Militar teritorial Bucureşti, purtând numărul 27 din 27 februarie 1991, m-a informat că la data de 29 mai 1962, orele 20:30, în curtea penitenciarului Jilava, eroul se prăbuşise sub gloanţele plutonului de execuţie.

Peste o zi şi jumătate, ar fi trebuit să împlinească 55 de ani.

Dar, în acea noapte din mai 1962, a încetat să bată – brutal şi nedrept – o inimă mare, dăruită altora. Atunci s-au stins luminile unui creier deosebit de înzestrat. Un om preţios şi devotat până la sacrificiu ţării şi neamului său.

(Maria Arsenescu-Buduluca – „Sunt soţia „teroristului“ Gheorghe Arsenescu” în Memoria. Revista gândirii arestate nr. 8, pp. 50-61)