vezi galerie foto (3 foto)
Gheorghe Jimboiu
  • 20 Octombrie 1921
  • Vela, Dolj
  • student
  • 15 ani
  • Brașov,Jilava, Craiova, Caransebeş, Văcăreşti, Gherla, Târgu Ocna, Codlea, Aiud
  • 27 Mai 1963

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

”Tot ce ne-a oferit bun Biserica lui Hristos, Istoria Românilor și Mișcarea Legionară, noi cei închiși, care suferim întru păstrarea acestor valori, trebuie să retrăim în trăsături mărite, nu doar ca să ne umplem timpul, ci ca să folosim un tonifiant în vederea încleștării pe mai departe și a rezistenței ce o vom opune din adâncul închisorilor”. Erau cuvintele studentului Jimboiu Gheorghe.

Era o după-masă din septembrie când ne-am întâlnit cu el, câțiva frați de cruce, într-una din celule.

Timpul îi săpase lui Jimboiu o cavernă într-unul din plămâni, care se agrava. El mai suferise la Aiud pe timpul guvernării lui Antonescu. Îl îngrijora pe Jimboiu ca noi frații de cruce să nu alunecăm de pe drumul nostru, în fața momelilor și presiunilor ce vor veni.

Cea mai frumoasă figură de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gheorghe [Jimboiu]. Simt că nu am date suficiente pentru a contura acest portret. Venea din Oltenia. Fiu al unei văduve cu mici posibilităţi materiale dar mare la suflet, care s-a chinuit toată viaţa ca să-şi ţină unicul copil în şcoli. Prima oară Gheorghe a intrat în puşcărie în 1941, apoi s-a eliberat şi a revenit în 1949.

Într-o zi, se deschide uşa celulei. Toţi ne precipităm ca să fim găsiţi în “poziţie reglementară”. Este introdus în celula noastră un nou camarad. Se prezintă simplu:

- Gheorghe Jimboiu.

Auzisem despre el mai de mult. Jimboiu este originar din Oltenia, din comuna Vela, judeţul Gorj, şi în momentul arestării, în 1948, era student la Academia Comercială din Braşov. Ştiam deja că Jimboiu şi-a concentrat energiile interioare spre o trăire religioasă de adâncime. Acum, omul se află în faţa mea şi pot să văd eu însumi ce înseamnă o trăire creştină adevărată.

După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (...)

Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul.

Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. Și el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei față de celălalt. Era de o bunătate și seninătate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare și ură. Un înger în trup. Am asistat odată la o extracție de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această interventie stomatologică, dar el nu a scos un sunet și nu a schitat un gest de durere. (...)

Alt tânăr de o puritate deosebită era Gheorghe Jimboiu. Când am început, la cererea lui Valeriu Gafencu, săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu să se întoarcă la Dumnezeu, am făcut ”o baie spirituală”. Adică, deoarece pe atunci nu aveam preoţi între noi - au venit imediat după asta - ne-am mărturisit păcatele şi greşelile unii altora, pe rând.

Atunci mi-am dat seama câtă curăţie lăuntrică avea Jimboiu. Era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după şase luni de stăruinţă, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi.

(Pr. Mihai Lungeanu - ”Sfântul Închisorilor”, ediție îngrijită de monahul Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 204-205)

În vara anului 1949 cei condamnați la un an, ca și cei care aveau condamnări cu suspendarea pedepsei, au plecat acasă. Cei rămași au fost împărțiți astfel: elevii la Târgșor, studenții la Pitești, muncitorii și țăranii la Gherla, iar intelectualii la Aiud. Am făcut parte din grupul studenților. Pentru mine era o mândrie să ajung într-o închisoare numai cu studenți.

La formarea grupului nu a fost inclus în el Gicu Jimboiu, șeful lotului studențesc Brașov. Era dotat intelectual, stăpânit de un suflel de dăruire totală. Firav și cu sănătatea încercată, nu trăia decât pentru idealul în slujba căruia se pusese. Cu un caracter moral ales, în fața celorlalți studenți din grupul său, Gicu se bucura de o stimă aparte. Înainte de despărțire ne-a dat anumite îndrumări. Atunci nu credeam că nu o să-l mai întâlnesc niciodată în viață pe cel ce mi-a făcut cea mai puternică impresie în acel an de închisoare la Brașov.

(Pr. Gheorghe Opriș - Drumul golgotei, Editura Vicovia, 2008, pp. 30-31)

Un alt bun prieten pe care l-am pierdut a fost Gheorghe Jimboiu, student la Academia comercială din Brașov. Era din județul Dolj și în momentul arestării, mama lui era grav bolnavă de inimă, rămânând fără nici un sprijin. Era văduvă și el era singurul ei copil. După atâția ani, nu mai știa dacă era în viață sau a murit. Câte gânduri și spaime i-au frământat mintea și sufletul!

Șeful de lot [al studenților brașoveni] a fost stabilit de către Securitate în persoana lui Jimboiu Gheorghe, fiind mai în vârstă decât ceilalți. Alegerea s-a bazat pe considerentul că Jimboiu fusese arestat pe vremea lui Antonescu și condamnat ca legionar. Acum era recidivist, după Securitate, și punerea lui în față dădea mai mare credibilitate învinuirilor. Realitatea era cu totul alta. Acest om se bucura de mult respect în fața studenților brașoveni și trebuia izolat. Deși starea sănătății lui era foarte gravă, fiind bolnav de plămâni, expectorând sânge, a fost maltratat de Securitate în chip bestial, iar apoi aruncat în celula 4, de unul singur, în Peniteciarul Brașov. Fără asistență medicală, după doi ani de anchetă, a fost condamnat la 15 ani și dus în Aiud, unde a decedat. Era un om blajin, cinstit, crescut de mama lui, o țărancă credincioasă din Oltenia, fiind unicul ei fiu, pierdut într-o luptă nemiloasă și inegală, dusă în slujba binelui și a credinței în Dumnezeu și neam.

(Alexandru Salcă – Dăruit cu suferință. Memorii I, Editura Transilvania Expres, Brașov, 1998, pp. 163-164)

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu." Dumitru Bordeianu

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori