vezi galerie foto (2 foto)
Gheorghe Stănică
"Eu am avut un noroc mare de tot: am crezut neţărmurit în Dumnezeu. Neţărmurit."
  • 23 Aprilie 1922
  • Giurgiu
  • student
  • 5 ani
  • Pitești, Canal
  • 13 Aprilie 2012

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Domnule Stănică, prima dată, vă rog frumos, descrieţi închisoarea din Piteşti. Cum arăta ea?

Ca structura de rezistență era o închisoare fundamentată pe stâlpi şi cale de beton. În rest, din punct de vedere al geometriei constructive, era un teu, cu celularul pe coada teului, parter-etaj, iar partea superioară a teului erau activităţi cu caracter administrativ şi spitalicesc, inclusiv camera 4-spital, care era o cameră de circa 12 metri lungime şi vreo 5 lăţime. În rest închisoarea purta între parter şi etaj o plasă de sârmă pentru eventualele încercări de sinucidere, care trebuiau excluse, şi care au avut loc din cauza asprei penitenţe prin care se trecea, lucru care dovedea cu insistenţă că această închisoare modernă putea să fie dată tineretului, necesar de a fi pus pe drumuri mai bune. Construcţia în sine era foarte lipsită de aspecte acustice, luate din punct de vedere constructiv. Se auzea cu usurinţă ce se întâmpla între celule, pe celular, pentru că aceste transmiteri se făceau prin Morse între deţinuţi. Cam ăsta era Piteştiul.

Puteţi să daţi acum o definiţie a ceea ce a însemnat fenomenul Piteşti?

Piteştiul a fost un eveniment trist în viața neamului, pentru că ideea principală, conceptuală, pentru care a fost zămislit să alcătuiască o închisoare de înaltă duritate, se referea la distrugerea tineretului. Trebuia totul distrus ce aparţinea trecutului şi trecutul, pentru viitor se referea la tineret, la studenţimea română, care trebuia să treacă toată prin Piteşti, mai ales după ce se alcătuise, cu toată grija şi amănuntele posibile, acel sistem de reeducare în care pornirea a fost de la Suceava cu Bogdanovici şi cu Ţurcanu, şi a ajuns pe urmă la Piteşti la anumite cote înalte de represiune, care nu pot să facă cinste niciunei civilizaţii.

Puteţi să povestiţi cum au început bătăile în camera în care aţi fost dumneavoastră?

Dom’le, când am ajuns în Piteşti, pe o zi de iarnă cu lapoviţă, am fost întâi şi-ntâi întemniţaţi la subsol, într-o cameră care era dotată şi cu un turn, closet turcesc. Camera avea doua încăperi: una, un living la intrare, mai mare, şi a doua, care avea şi closetul, ce alcătuia acest mijloc prin care se cunoştea de la început tot ce gândea fiecare, pentru că se povestea unul altui. Şi, în afară de cei nou veniţi, erau cei vechi găsiţi acolo, ce trecuseră prin reeducare şi care aveau sarcina să înregistreze întâmplările din viaţa celorlalţi, ca după aceea să alcătuiască subiecte de discuţie aceste demascări. În această cameră am fost introduşi la un moment dat, pe 10 februarie 1950. În aceste încăperi, numite izolare, în care am stat apreciez vreo lună, s-au cunoscut diverse cercuri, diverşi studenţi, care îşi povesteau fiecare isprăvile făcute.

Ei bine, la un moment dat, a venit un miliţian şi, pe nume, cât şi numeric, i-a invitat pe o parte din noi să meargă în altă locaţiune a închisorii. Ne ducea la 4 spital. 4 spital era un aşezământ, o cameră, cum v-am spus, la etajul 1. Când intrai pe ea, erau în dreapta şi-n stânga priciuri, şi pe linia de fund de asemenea priciuri. Pe priciurile din dreapta stateau conducătorii aşa zişi ai reeducării. Primul loc îl deţinea Ţurcanu Eugen. Pe latura din stânga, la fereastră, se vedea crucea unei biserici, care pentru mine a fost un subiect salvator. Crucea aceea mi-a dat posibilitatea unei rezistenţe fără alterare sufletească, după vreo 45-50 de zile de tortură. Erai metodic agresat, bătut. Ăsta era 4 spital, camera de tortură fundamentală de la Piteşti.

Cum au început bătăile acolo?

Dom’le, după ce am intrat în cameră, ne-am trezit pe partea dreaptă a priciului cu nişte studenţi, nişte băieţi care aveau cărţi. Treaba asta mi s-a părut ceva extraordinar de deosebit, nu mai pomenisem aşa ceva. Şi aveau cărţi din astea cu subiecte de propagandă comunistă, dintre care la mare preţ ţin minte că era cartea lui Anton Semionovici Makarenko – „Steaguri pe turnuri”. Am crezut că s-a mai ameliorat gândirea represivă şi că ne vor da posibilitatea să citim. De unde dracu’, pentru că a doua zi după această întâmplare, la un semn făcut de Ţurcanu, cei pe care i-am găsit în camera 4-spital s-au aliniat şi au făcut un coridor plin de bâte, de ciomege, de cozi de mătură şi au început să-i lovească pe ceilalţi. La început a fost o oarecare ambuscadă, în sensul reacţiunii, dar după aceea au fost dovediţi şi bătuţi toţi ceilalţi, împreună cu subsemnatul, până când n-am mai ripostat nimic şi am început să executăm ordinele ce ni se transmiteau, care erau o serie întreagă de suplicii chinuitoare.

Cât timp au durat bătăile?

În privinţa lotului care intrasem acolo a durat vreo lună, după care te-au repartizat prin diverse celule şi te chemau din când în când: „Te-ai mai gândit, banditule?”. Iar dacă ei aflau între timp vreo declaraţie a altui cetăţean din vreun alt lot: „Nu vrei s-o spui, te eschivai?” sau „Ai spus-o cu gând mincinos?”. Atunci intrai într-o nouă ambuscadă, într-o nouă bătaie. Aspecte foarte felurite şi foarte drăceşti, draconice, apocaliptice, pentru că n-aveai cum să rezişti, n-aveai cum să ieşi din încurcătura asta. Unii au mers până acolo încât au reuşit, la început, să se şi sinucidă, aruncându-se prin golul casei scării, motiv pentru care după aceea se aranjaseră şi aicea plase de sârmă, de jur împrejur, cât şi de nivele ale etajului.

Puteţi să treceţi în revistă bătăile pe care le-aţi încasat dumneavoastră personal şi să ne spuneţi dacă au lăsat anumite urme fizice?

Dom’le, bătăile astea erau coroborate cu o serie de chinuri şi după aceea, în care stăteai pe marginea priciului, n-aveai voie să te culci sau stăteai cu ambele braţe întinse în sus - dacă le lăsai, începeau iar să te lovească... Dom’le, sunt lucruri care nu se pot povesti. Nu că sunt jenante, nu că sunt umilitoare, dar te desfiinţezi ca gândire sufletească, ca om. A fost ceva de ordin apocaliptic, dom’le, aveai impresia că e sfârşitul vieţii, al pământului. Bătaia la tălpi nu era uşoară de răbdat: te ţineau şi te băteau cu ciomegele pe talpa piciorului. Iar Ţurcanu avea loviturile astea când te trântea jos, de sărea cu picioarele pe tine; te lovea în ficat… erau nişte lovituri îngrozitoare. N-ajungeai să le mai simţi tăria, pentru că leşinai de durere, te anesteziai de leşin, nu mai simţeai.

(www.pametnaroda.cz)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Bogdan » 13-04-2017 10:43

Astazi,in Joia Mare 13 aprilie 2017,se implinesc 5 ani de cand te-ai dus la judecata Domnului,iar Domnul nostru Isus Christos te-a luat langa el,caci in viata ai patimit ca si El,insa tot la fel ca si el ai “spalat picioarele Apostolilor”.Ai fost singura mea familie si sfatuitor si prieten.Iti simt enorm lipsa,caci nu mai am de la cine sa aud o vorba buna…Iarta-ma Unchiul Gicu si sa te odihneasca Dumnezeu in pace !

Bogdan

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-l aveai pe Dumnezeu în inimă și în lăuntrul tău, nu sufereai, nu erai afectat și nici compromis." Pr. Roman Braga

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori