vezi galerie foto (17 foto)
Ioan Ianolide
"Rog pe toți oamenii să ia aminte la chemarea vremii. Cine crede trebuie să trăiască creștinește. Cine vrea veșnicia trebuie să înceapă acum."
  • 27 Ianuarie 1919
  • Dobrotești, Teleorman
  • student
  • 23 ani
  • Jilava, Piteşti, Târgu-Ocna, Galați, Caransebeş, Văcărești, Gherla și Aiud
  • 05 Februarie 1986
  • Mănăstirea Cernica
    • Deținutul Profet
    • Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă
    • Testamentul unui nebun

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Ioan Ianolide studentL-am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, loan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Evenimentele istorice care se abătusera atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciunțiseră ţara şi făceau ca oraşele şi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. Tristeţea li se comunica şi celorlalţi români. Se răspândise o atmosferă de jale pentru cele petrecute şi de îngrijorare pentru cele ce aveau să vină.

Ion1, o mare personalitate. În el întâlnesc contrastele într-un chip izbitor. Are o mare putere de iubire nevalorificată. Va suferi mult în ziua în care își va da seama de comoara din inima lui, nesocotită. Are o inimă de o bunătate rară. Cu o voință foarte puternică. Adeseori e greu să faci diferența între voința și încăpățânarea lui. Duce o luptă grea cu păcatul, pentru simplificarea sufletului.

Am pomenit de Ion Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.

(Aristide Lefa - Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, pag. 85-86)

Într-o dimineață, când deținuții se plimbau în curtea cealaltă1, Virgil Ionescu, rămas singur în cameră, și-a tăiat venele de la mâna stângă, în semn de protest față de începerea, de reînceperea defapt, a acțiunii de reeducare prin bătaie. Când a venit un deținut să-i anunțe pe ceilalți ce se întâmplase, vestea a fost egală cu explozia unei bombe. Plimbarea s-a întrerupt brusc. După o clipă de tăcere derutantă, cei din curte s-au năpustit strigând spre ușa clădirii, cu intenția declarată de a-i pune la punct pe cei ce pregăteau reeducarea. În fața lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu brațele deschise, Ion Ianolide.

De la Gherla am ajuns la Târgu Ocna, cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini, toți cei care aveam condamnări mai mari de 10 ani. Acolo ne-au ținut în lanțuri încă o săptămână, după care ni le-au scos. Aici am avut parte și de alte necazuri. Delațiunea, adică turnătoria, cum i se spunea în închisoare, era în floare.

Mulți au murit, fără să li se acorde tratament, numai pentru că nu au vrut să-i trădeze pe alții, adică să-i aducă și pe alții în pușcărie. Știam nume...dar nu le mai rețin. [...]

La Aiud, Radu1 s-a îmbolnăvit în noiembrie 1954 într-o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obișnuite ale gripei, dar febra, transpirațiile, o stare de profundă oboseală, nu s-au mai lăsat plecate. (...) Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari. (...) Febra-i era mare. Mircea-i lua repede termometrul și nu-i spunea mai mult de ”38-38 cu...” (...)

LaAiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mantuitorului Hristos - deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele - pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.

Prin anii '80 îmi făceam stagiul militar în Bucureşti, la Miliţie. Era în preajma zilei de 23 august, când toate detaşamentele de soldaţi, miliţieni şi securişti erau mobilizate pentru supravegherea populaţiei. Eu eram tânăr şi neştiutor. Visam o carieră militară „în folosul patriei şi al partidului". Încercasem de câteva ori să intru la Academia Militară, dar nu am fost primit. În schimb nu pierdeam nici un prilej pentru a-mi dovedi devotamentul pentru binele ţării şi al conducerii sale...

Îmi amintesc că în acele zile am avut de îndeplinit o misiune mai neobişnuită, însoţindu-i pe superiorii noştri prin blocurile din Bucureşti, la anumite adrese bine stabilite dinainte. Miliţienii mergeau înaintea noastră, băteau cu putere la diferite uşi şi ameninţau: Banditule, să stai în casă!

În toamna anului 2012 doamna Constanţa Ianolide, soţia lui Ioan Ianolide, legatarul testamentar al lui Valeriu Gafencu, a vizitat Mănăstirea Putna. Am rugat-o să ne spună câteva cuvinte despre soţul ei.

Ionel a ieşit din închisoare la 2 august 1964. La 2 martie 1965 a venit la noi să o viziteze pe mama mea pe care o cunoscuse cu câteva luni în urmă. Aşa m-a cunoscut şi pe mine. A fost o vizită de câteva ore şi a doua zi a vrut să stea de vorbă cu mine. Ne-am plimbat în parcul Herăstrău şi mi-a spus că vrea să se căsătorească cu mine căci atunci când a intrat în casă şi a dat cu ochii de mine o voce i-a spus: Asta este! Am depus actele pentru căsătorie şi pe data de 7 aprilie 1965 am avut cununia civilă la Bucureşti şi pe 30 aprilie cununia religioasă la Dobroteşti.

Ianolidu, înalt și descărnat ca un mucenic, la sosirea unui nou grup primise, după aproape un sfert de veac de despărțire, vești proaspete de la logodnica sa, care-i spunea că îl așteaptă așa cum o știa1. Deschiderea ușii pentru a ieși la aer îl surpă din climatul în care radia ca o icoană făcătoare de minuni2, într-o convulsie apropiată epilepsiei.3

În una din seri1, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:

- Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!

- Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:

Ultima fotografie a lui Ioan Ianolide înainte de trecerea la cele veșniceÎntalnirea mea în aceasta lume cu minunatul om care a fost loan Ianolide este legată de primii şapte ani din viaţă, pe care i-am petrecut în casa bunicilor, într-un cartier bucureştean pe marginea lacului ”Balta Albă”. Memoria ce i-o păstrez este vie şi profundă, iar felul în care s-a structurat şi asezat credinţa mea are o puternică legătură cu modul în care el m-a învăţat să mă apropii de Dumnezeu şi să-L regăsesc călăuză în bucuriile sau tristeţile vieţii.

Am avut un coleg de închisoare, Ioan Ianolide. Ați auzit de el, că a scris și o carte. În închisoare s-a desăvârșit, era ca un sfânt. După eliberare, într-o bună zi, m-a chemat pe mine, mi-a trimis vorbă mie și părintelui Grigore Băbuș să ne ducem să-l vedem. L-am văzut acasă. Era întins pe pat, învelit cu o pătură, liniștit, senin cum a fost totdeauna. Aveam două scaune lângă patul lui și-mi spune: "V-am chemat ca să-mi iau rămas bun, pentru că diagnosticul îmi este de cancer în ultima fază și urmează să mă mut dincolo. Vreau să stăm de vorbă înainte de a ne despărți." Iar ultimul său cuvânt a fost: "Nu v-am chemat aici pentru serviciul religios, sunt spovedit și împărtășit. Sunt pregătit de drum. Eu v-am chemat să vă rog un singur lucru. Amândoi sunteți călugări și preoți, să vă rugați pentru mine! Dacă vă veți ruga, eu voi simți vibrația rugăciunii voastre acolo unde voi fi, dar dacă mă veți uita și nu vă veți ruga pentru mine, eu acolo mă voi simți din ce în ce mai singur."

Îl pomenesc pe Ion Ianolide în toate rugăciunile și la Proscomidie, o părticică pentru el.

(IPS Bartolomeu Anania – fragment de predică rostită la înmormântarea părintelui Ioan Iovan publicată în lucrarea "Părintele Ioan Iovan", ediție îngrijită de monahia Cristina stavrofora, Mănăstirea "Nașterii Maicii Domnului", Târgu Mureș, 2002, pp. 123-124)

În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. [...]

L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Îndurerată Constanța1,

Îmi exprim și eu regretul pentru pierderea celui mai bun prieten care l-am avut. Am aflat târziu, căci am fost plecat din localitate. Am încercat eu să mai aflu vești prin telefon, dar mi s-a răspuns același invariabil: „Ați greșit numărul!”. De altfel era și prea târziu, căci el murise. Aș fi vrut cu tot dinadinsul să-l mai prind în viață, poate că ar fi avut ceva să-mi spună. Și eu aș mai fi avut ceva să-i spun, dar, „vorba lui: O să ne mai întâlnim, că viața nu se sfârșește aici”.

Iisus Hristos Pantocrator (Sinai)

Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat şi batjocorit - mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistă.

L-am mărturisit pe Hristos întreaga mea viaţă, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat şi confruntat credinţa creştină cu islamul, budismul, confucianismul şi, fireşte, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu Romano-Catolicismul, Protestantismul şi neo-Protestantismul. Am dat o luptă mare cu ateismu...

Ioan IanolideM-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă, s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în Altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi Îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim.

Sufletul se avântă în înălţimi şi din rănile scrijelite de lanţuri picură sânge. Aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Neştiind cum să ne protejăm - abia mai târziu am învăţat - ele au rupt şi gleznele şi mâinile. Durerile mari aveau să vină mai târziu, căci rănile au copt.

Duba în care eram transportaţi era rău mirositoare şi mizerabilă. Călătorisem toată noaptea din Bucureşti la Aiud. Roţile trenului au scrâşnit şi hurducătura a luat sfârşit.

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Până în anul 1958 au trecut zile de uriaşă suferinţă, singurătate, foamete, izolare, boală şi moarte, dar au fost şi supravieţuitori. O parte din foştii deţinuţi politici din Târgu-Ocna erau încă în temniţe, cei ce avuseseră condamnări sub zece ani fuseseră eliberaţi.

Comemorări

Caledandar de comemorări

Citatul zilei
  • "În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna an fost atent la mine însumi, la îmbunătăţirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos." Vasile Turtureanu

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori