vezi galerie foto (2 foto)
Pr. Liviu Galaction Munteanu
  • 16 Mai 1898
  • Cristian, Brașov
  • preot, profesor
  • 2 ani
  • Cluj, Gherla, Aiud
  • 08 Martie 1961

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

E greu să spui în câteva cuvinte ce simți, ce gândești, sau să depeni amintiri încremenite parcă, într-un colț nepătruns al sufletului, despre un om pentru care ai nutrit sentimente unice de dragoste, respect, încredere, mândrie, recunoștință.

Desi l-am pierdut demult, dar pentru noi mult prea devreme, filtrul timpului, nu i-a putut estompa personalitatea puternică, iar în ochii minții, îl văd la fel de viu și tânăr (...).

E vorba de profesorul Liviu G. Munteanu, tatăl meu. În amintirile mele, tata însemna reazămul familiei, cel care, într-o armonie ideală cu mama, ne îndruma și ne urmărea din umbră pașii, era "modelul" pe care mai mult sau mai puțin conștienți, eram "sortiți" a-l urma.

Era un exemplu de ordine și echilibru, sobrietate și corectitudine, de exigență cu sine însuși, dar și cu cei din jurul său. Spirit cugetător dar și foarte activ, practic, un mare iubitor de natură, un om care trăia pentru a lăsa ceva durabil în urma sa. Dar pentru noi era în primul rând, un părinte cald și reținut în același timp, omul din care izvora liniștea și echilibrul familiei. Ne urmărea cu atenție evoluția școlară și intelectuală, ne stimula permanent pentru studiu și învățătură, ca unică șansă a devenirii noastre. Prima perioadă a copilăriei de care pot să-mi amintesc, este perioada războiului (anii 1940-1944), în care împreună cu părinții, am rămas în Cluj, sora și fratele mai mare refugiindu-se la Sibiu.

Decizia tatălui meu de a rămâne sub ocupație maghiară, cu toate consecințele de rigoare, în timp ce majoritatea românilor se refugiau grăbiți, dincolo de granița vremelnic trasată, o văd astăzi, ca un act de mare curaj și consecvență, ceea ce de altfel îl caracterizau.

Cercul restrâns al românilor rămași în Cluj, în perioada războiului i-a unit în mod firesc, iar viața de atunci a familiei se împletea în mod natural, cu cea a unui mic grup de prieteni, printre care aș aminti familia Buzdug, Litan, Nicolescu, din imediata vecinătate, apoi familiile doctorilor Liviu Telea și Liviu Pop, familia profesorului Nicu Vlad si alții.

Dar o relație peste care nu pot trece a fost legătura de suflet, dublată de încrederea și prețuirea reciprocă, a tatălui meu cu I.P. Episcopul Nicolae Colan, legătură veche și trainică, începută încă din anii liceului "Andrei Șaguna" din Brașov, legătură ce s-a consolidat apoi în "vremurile de cumpănă" prin care au trecut împreună, constituind în timp, un veritabil "pilon de rezistență" al ortodoxiei din spațiul nord-transilvănean. Vicisitudinile prin care treceau românii minoritari în timpul ocupației maghiare, le intuiam vag cu mintea mea de copil, părinții traversând cu înțelepciune, curaj și speranțe acei ani în care familia divizată se confrunta și cu mari dificultăți materiale.

Mi s-a întipărit însă puternic în memorie durerea resimțită de părinți în timpul "prigoanei hortyste" împotriva evreilor când știu că tata a contribuit la înscrierea la Academia Teologică a 3 tineri evrei și în acest fel la trecerea lor peste graniță, până la Sibiu, scăpându-i de la deportare și de la o moarte aproape sigură. În anul 1942 eu am fost înscrisă la cursul primar al unicei școli românesti din Cluj, școala confesională "Maica Domnului". Pentru mine amintirile de atunci sunt luminate însă de bucuria călătoriilor pe care le făceam la Sibiu, de obicei cu mama, pentru a ne întâlni cu Didi și Gugu, frații mai mari. Coșmarul început în 1940, pe care eu ca și copil îl percepeam mai puțin, nu avea să fie însă curmat odată cu sfârșitul războiului, ci urma a fi doar intrarea în miezul unei noi tragedii naționale, comunismul.

În 1944 la înaintarea trupelor sovietice pe frontul din apus, casa ne-a fost temporar ocupată și folosită întâi ca secție de chirurgie, apoi cantină a trupelor rusești, perioade în care, în vâltoarea războiului o parte a lucrurilor din casă ne-a fost efectiv spulberată.

Sfârsitul războiului și bucuria revenirii Transilvaniei de Nord în hotarele firești, dorința de a reînvia în Cluj viața culturală, îngropată în timpul celor patru ani, a născut multe inițiative entuziaste, printre altele și cea a înființării celor două licee ortodoxe ("Simion Ștefan" și "Doamna Stanca") inclusiv a construcției clădirii din Str. Avram Iancu, a liceului de fete, pentru care tata, pe lângă inițiativă, și-a pus tot sufletul și toată priceperea sa spre a pune bazele unor școli de elită. Instalarea treptată, dar în forță, a comunismului ce a urmat cu demersurile dure de distrugere a spiritualității românești, de discreditare și punere sub tăcere a Bisericii, de demolare a economiei prospere interbelice, a stopat alte inițiative, a început să timoreze, apoi să submineze orice voință de progres, de revenire la normalitate și a forțat ruperea brutală a țării de restul civilizației europene. Îngrijorarea părinților era evidentă. 
Supraviețuirea materială a familiei, școala, studiul rămâneau unice priorități. Cu multă nostalgie îmi aduc aminte de serile de atunci, când la masa de cină, activitatea din casă se liniștea și atmosfera de familie reintra în tihna ei, se glumea, se râdea, se discuta despre școală, despre preocupările fiecăruia, despre bogăția cărților (editate imediat după război) citite cu nesaț, despre amintirile vacanțelor și atâtea altele.

Personalitatea tatii o percepeam tot mai clar, îl prețuiam tot mai mult. Viața sa era de o rigoare extraordinară, bine drămuită între familie, catedră și hoby-ul său, devenit atunci necesitate, grădinăritul și pomicultura. Studia, scria mult, își pregătea cu temei cursurile, lucrările, predicile, conferințele și știu că în acei ani lucra intens împreună cu câteva colective de profesori de la Institut la un "Lexicon Teologic" de anvergură și la capitole ale unui manual pentru toate institutele de învățământ teologic universitar din țară, manual editat ulterior în Bucuresti (1954 si ed. II-a în 1977).

Erau anii 1948-1950. Ţara trecea prin momente tulburi, iar în viața personală au urmat ani și mai grei, începând cu moartea sorei mai mari într-un tragic accident în munții Făgărașului (în 1949), moarte care a marcat adânc întreaga familie. În același an, mama a suferit o grea intervenție chirurgicală, din fericire reușită, dar cu o lungă convalescență.

În vara lui 1952 am fost evacuați din propria casă, într-un termen "fulger" de 48 de ore și fără vreun temei legal.

În același an 1952, a urmat desființarea Institutului Teologic din Cluj, al cărui rector tata fusese începând din 1937, cu mici întreruperi. Amăgit la început că va primi catedra de "Studiul Noului Testament" la unul din Institutele Teologice rămase încă la Sibiu sau București, în cele din urmă după câteva "mașinații" bine ticluite, este "exilat" la Bistrița ca simplu preot-paroh. Sobrul și eruditul profesor nu se dă bătut nici în această nouă postură. Prin predicile de înaltă ținută, prin conduita sa morală, prin puterea de a dezvălui lumii tainicele căi ale credinței și ale cunoașterii, cucerește curând noi și noi credincioși, într-un profund contrast cu ideologia noului regim instaurat. 
Încet dar sigur profesorul Liviu G. Munteanu devenea indezirabilul exponent al Bisericii, la început urmărit, apoi amenințat și în cele din urmă "oferit" ca dar de către Biserică, regimului ateu comunist. Nu făcuse niciodată politică.

După 6 ani de exil în orașul Bistrița, în primăvara anului 1958 este readus în Cluj în funcția de vicar al Episcopiei Ortodoxe, a Vadului Feleacului și Clujului. La numai câteva luni i se înscenează un proces politic sub acuzația falsă și nedovedită, de a fi dorit să introducă religia în școală, faptă echivalată de "forurile de partid" si de stat de atunci, cu "crimă de uneltire contra ordinei sociale".

Este deferit justiției, și cu o apărare formală, condamnat (conform art. 209 C.P.) la 17 ani temniță grea, iar după recurs la 8 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a averii personale. Îndârjirea de a distruge o personalitate reprezentativă a Bisericii urmărea de fapt, timorarea și punerea sub tăcere a unui întreg segment social, a celor temerari, a celor care, prin credință, mai puteau încă înfrunta comunismul. Și astfel, eruditul teolog, mentorul a zeci de generații de studenți teologi, profesorul Liviu G. Munteanu, după o carieră de 29 de ani dăruită activității didactice și scrisului, îmbogățirii patrimoniului teologic progresului și înnoirii Bisericii, devine jertfa cerută de "regimul fără Dumnezeu". Este smuls din viața sa și aruncat în infernul fără scăpare. Târât în beciurile "Securității" din Cluj, apoi în închisorile Gherla si Aiud, supus unui regim nemilos de exterminare, cu toată energia spirituală de care dispunea, resursele fizice îl trădează și, adus într-o stare de marasm, lipsit de îngrijire medicală, se sfârșește ca atâția alți martiri, în jalnicul penitenciar Aiud, la 8 martie 1961, având vârsta de 63 de ani neîmpliniți.

Departe de cei dragi și fără o lumânare la căpătâi, cel care s-a rugat și a știut să aducă atâta mângâiere în sufletele altora, a plecat îndurerat și părăsit dintr-o lume necreștină, înăltându-și însingurat ruga spre Dumnezeu. Aruncat într-o groapă fără nume, osemintele sale zac și astăzi în "cimitrul fără cruci și fără lacrimi" al închisorii din Aiud. La împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa, pioase amintiri îmi umplu sufletul, dar și nespuse regrete pentru destinul său zbuciumat și apoi atât de tragic frânt, destinul unui om care ar mai fi putut aduce atâta bucurie și lumină în viața celor din jurul său și încă atâtea împliniri sieși. Tata va rămâne pentru noi, copiii lui, întotdeauna, calea, modelul de urmat.

- s-a născut la 16 mai 1898, în comuna Cristian, județul Brasov; 
- în anul 1917 a absolvit liceul "Andrei Șaguna" din Brașov, înscriindu-se la Institutul Teologic Andreian din Sibiu; 
- pleacă la Cernăuți, după obținerea "Absolutoriului Teologic"; 
- tot acolo, în 1923, își susține doctoratul în Teologie, audiind în paralel și cursurile Facultății de Filosofie a Universității; 
- în același an se căsătorește cu Silvia Popa din Sibiu; au avut trei copii (astăzi fiind în viață doi: Lia Drăgănescu și Sergiu Munteanu);
- în 1924 a fost numit profesor titular la catedra de "Studiu biblic al Noului Testament" din Academia Teologică din Cluj; 
- rector al Academiei Teologice din Cluj între anii 1937-1947; 
- 1948-1952 - rector al Institutului teologic de grad universitar; 
- 1952 - Institutul a fost desființat iar familia evacuată din propria casă; 
- pe lângă cei 29 de ani de activitate didactică, s-a afirmat și pe tărâm publicistic; 
- a scris permanent în numeroase reviste de specialitate, fiind de asemenea editor și redactor al revistei "Viața ilustrată"; Noului Testament" din Manualul pentru Institutele Teologice, editat la București în 1954; 
- nu a făcut parte din nici un partid politic; 
- la 21 noiembrie 1958 a fost arestat, judecat la Tribunalul Militar - Cluj și condamnat în urma unei înscenări politice, la 17 ani, după recurs la 8 ani temniță grea și confiscarea averii pentru "crima de uneltire împotriva ordinei sociale", pe baza art. 209, punct 2 lit. a C.P. (de fapt pentru culpa imaginară de a fi dorit să introducă învățământul religios în școală); 
- pe parcursul detenției nu a avut dreptul să primească pachete sau să-și vadă familia; 
- s-a îmbolnăvit, făcând o ocluzie intestinală; a fost operat cu mare întârziere, nepermițându-i-se familiei să-l viziteze, iar pentru a i se mai da o lovitură, la proces i s-a comunicat că fiul său s-a sinucis și fiica a fost exmatriculată din facultate; 
- după 2 ani și trei luni de detenție, în chinuri și boală, a decedat în penitenciarul de la Aiud, la vârsta de 63 de ani; fiind îngropat în cimitirul fără cruci și fără nume al închisorii.

E bine să nu-i uităm pe cei care au luptat pentru ca acest popor să nu-și întoarcă fața de la Dumnezeu, să nu-i uităm pe cei care au intuit dezastrul spre care se îndrepta țara în urmă cu 50 de ani și au luptat pentru a-l preveni.

(Lia Munteanu Drăgănescu - Memoria. Revista gândirii arestate, numărul 24)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Marius Vișovan » 08-03-2017 15:51

Afirmatia "majoritatea românilor se refugiau grăbiți, dincolo de granița vremelnic trasată" trebuie privita cu multa prudenta. Din Ardealul ocupat de unguri in 1940 s-au refugiat aprox 10 % dintre romani. Daca afirmatia vizeaza numai orasul Cluj, e adevarat ca armata, functionarii care depindeau de statul roman si un numar de intelectuali patrioti vizati de posibile persecutii s-au refugiat in Romania.Desi au fost multi, acestia nu reprezentau majoritatea romanilor.

Marius Vișovan

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Dan » 11-03-2017 12:02

Mulțumim pentru precizări părinte.

Dan

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Hristos este unicul și singurul ajutor după moarte. Ferice de cine L-a dobândit prieten în timpul vieții." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori