vezi galerie foto (11 foto)
Mircea Vulcănescu
"Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!"
  • 03 Martie 1904
  • București
  • economist, filozof, sociolog
  • 6 ani
  • Văcăreşti, Jilava, Aiud
  • 29 Octombrie 1952
  • Aiud
    • Cele două Românii
    • În ceasul al 11-lea
    • Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat
    • Gospodăria țărănească și cooperația
    • Înfățișarea socială a două județe
    • Războiul pentru întregirea neamului
    • Logos și eros
    • Chipuri spirituale, Vol. I, Pentru o nouă spiritualitate filosofică
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Ultimul cuvânt
    • Chipuri spirituale. Dimensiunea românească a existenței
    • Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti
    • Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. Profil spiritual
    • De la Nae Ionescu la Criterion
    • Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie
    • Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Vicleim
    • Spre un nou medievalism economic
    • Tânăra generație
    • Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, Vol. V: Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Mircea Vulcănescu s-a născut în familia inspectorului financiar Mihail Vulcănescu şi al Măriei, născută Tonescu. A urmat cursurile secundare la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (1914-1916) pentru ca, în timpul refugiului în Moldova, din primul Război Mondial, să-şi continue pregătirea la liceul refugiaților de pe lângă Liceul Național (1916-1917) şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din Iaşi.

Aiudul de atunci dispunea de niște ateliere modeste, în care lucrau mai mult cei de drept comun, dar care erau numite cu emfază - fabrica. Era aici un atelier de reparat căruțele închisorii, dar și pe cele ale țăranilor de prin satele vecine Aiudului, care voiau să recurgă la serviciile lui. Era, de asemenea, un atelier de fierărie unde se confecționau scoabe, potcoave, străgălii, tirfoane pentru calea ferată și alte piese pentru nevoile țăranilor, precum și piese de tinichigerie (sobe, găleți, stropitori, burlane, tăvi și paturi de fier).

Un loc cu totul deosebit a deținut însă, la Fundul Moldovei, Mircea Vulcănescu, care participase și la campania cea dintâi, din Goicea Mare, dar care plecase apoi la Paris, unde studiase economia politică. De la prima mea întâlnire cu dânsul, am avut sentimentul că mă aflu în fața unui gânditor cu totul excepțional, aparținând parcă unei alte clase decât cea a oamenilor obișnuiți, oricât de talentați ar fi fost.

La 29 octombrie 1952 se stinge din viaţă în penitenciarul Aiud Mircea Vulcănescu, scriitor, filozof, sociolog, economist, spirit enciclopedic şi personalitate complexă a generaţiei anilor '27. 

Între 1940-1941 ocupă poziţii importante în administraţia naţională, iar din 27 ianuarie 1941 devine subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice, unde rămîne pînă la 23 august 1944. Onorat cu distincţii şi mari ordine naţionale în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român, după 23 august 1944 devine, tot în Ministerul Finanţelor Publice, director al serviciului Datoriei Publice.

Agitațiile și scandalurile începute în primele zile din decembrie 1922 m-au prins la un seminar al cursului de sociologie, al cărui titular era profesorul Dimitrie Gusti. El nu era prezent în acea zi la seminar, în locul lui fiind conferențiarul Nicolae Petrescu, fost bursier al Fundației Rockefeller și câtva timp profesor la Universitatea Wabash, o universitate americană mai puțin cunoscută, studenții poreclindu-l, din această cauză, Uebeșel.

Masiv, gras, cu chipul adumbrit de gânduri, voalat parcă de vălul pe care-l așază pe figura omului o fire contemplativă și obișnuită îndelung cu meditația, așa mi-a apărut Mircea Vulcănescu atunci când l-am văzut și cunoscut.

Asistent la catedra de etică a Facultății de filozofie din București, pe lângă profesorul sociolog D. Gusti, a făcut parte totodată din Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe și a fost numit de tânăr director general al Vămilor, cumulând aceste atribuții, ca și pe aceea de publicist la diferite reviste literare și ziare (Cuvântul, Familia, Criterior, Izvoare de filozofie, etc.)

Cine nu scăpa o singură dată prilejul să aducă vorba despre filozofia indiană era Mircea Vulcănescu. Locuia tot în casa părintească din strada Popa Soare, dar era căsătorit a doua oară, cu Marguerite, şi avea deja o fetiță. Se îngrăşase destul în ultimii ani, dar fața îi rămăsese tot frumoasă, cu ochi mari, negri, adânci. Aşa a rămas până la ultima noastră întâlnire, zece ani mai târziu - continuând să se îngraşe, umblând însă vioi, plimbându-se necontenit prin cameră şi neîncetând să vorbească despre orice, sclipitor, cu aceeaşi uluitoare erudiție şi claritate.

...Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie.

Mircea VulcănescuPe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din București, pe timpul studenției mele. Lecțiile sale, Sâmbăta după amiezi, erau pline de dinamism și originalitate. Venea la cursuri cu fișe, organizate pe probleme și structurate pe esențial, dar prezentarea și desfășurarea cursului devenea plin și fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate și perspectiva largă în care încadra orice problemă, idee sau sistem filozofic.

Mircea VulcănescuEra un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature.

Rând pe rând, celulele se deschid și echipele, gata  formate, sunt  îndrumate  spre  locul  de  îmbarcare.

Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut zdrențăros, care freca cu terebentină scândurile.

Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticloși și îndrazneala cu care ne privea, știut fiind că deținuții politici, atunci când se întâlneau cu un alt deținut, sau grup de deținuți, era obligat să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era  Mircea Vulcanescu.

Printre cei care se dăruiau muncii de difuzare a cunoștințelor lor, mi s-a întipărit în minte și în inimă figura luminoasă a lui Mircea Vulcănescu. Părea o enciclopedie ambulantă, avea cunoștințe vaste într-o multitudine de domenii și le reda cu mult talent, însoțindu-le, în chipul cel mai atrăgător, cu tot felul de amintiri personale și anecdote, dintre care unele mi-au rămas până azi în memorie.

Într-o zi, unul dintre copiii care trăgeau cu urechea la ușă, Dinu Iorgulescu1, ne făcu semn să tăcem. Se auzeau pași, înjurături și lovituri. Larma s-a oprit în fața celulei. Ușa se deschide și sub lovituri de cizme și pumni, fură aruncate în cameră trei schelete.

- Să mai țineți conferințe și aici, că vedeți voi pe dracu', le-a strigat amenințător Ivănică, închizând ușa.

În camera disciplinarilor politici am stat cam două săptămâni cu Mircea Vulcănescu. Am dormit alături de el. L-au adus în cameră bătut, împreună cu doi legionari, Vojen și Constant, bătuți și ei zdravăn. Un coleg de cameră l-a recunoscut și mi-a spus: ”Ăsta e Mircea Vulcănescu. E profesor universitar. Are un cap uite-atâta!” Și și-a deschis brațele ca să-mi arate cât de mare e inteligența acestuia. Deși eram înghesuiți foc, i-am făcut loc între noi. ”Poate fur ceva de la dânsul, poate învăț ceva, poate capăt niște informații, că ăsta-i om tobă de carte” - mi-am spus în gând în timp ce îl invitam să stea lângă mine.

Din ultimul lot sosit, tot oameni unul și unul, cea mai deosebită figură era Mircea Vulcănescu, remarcabil nu numai prin statură și prestanță, nu numai prin excepționala erudiție, ci și, doar prin simpla prezență. După noaptea petrecută în luna decembrie, dezbrăcat, într-o cameră cu apă pe jos, fără un loc unde să te sprijini măcar, împreună cu alți câțiva la fel de dezbrăcați, suferinzi și timorați era bolnav, avea febră. Toate, foamea, frigul, bătaia îndurată, oboseala extremă nu reușiseră să șteargă de pe chipul lui expresia de bunăvoință, de concesivă înțelegere.

Greu se poate explica faptul că cea mai mare parte a geniilor lumii, şi când spun aceasta mă gândesc și la cele ale neamului nostru, s-au săvârşit din viaţă la vârste relativ tinere sau la vârste care nu erau chiar vârstele senectuţii.

Una dintre aceste sclipiri ale inteligenţei româneşti, care a plătit tribut morţii înainte de a spune tot ceea ce condensase providenţa în spiritul său la zămislire ca şi pe parcursul vieţii sale, a fost Mircea Vulcănescu.

Tot timpul în închisoarea de la Aiud, ca și în celelalte închisori pe unde am trecut, a fost o mare criză de medicamente; și acele puține câte erau le ținea sub cheie doctorul Ranca, șeful spitalului, care le dădea cu multă zgârcenie, iar cazurile care se declanșau în timpul nopții nu puteau fi tratate în nici un fel. Au murit oamenii „cu zile”, așa cum s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu, doctorul Balaban [Constantin], Anghel Sebe și alții, sute și poate mii, neștiuți în toate în toate închisorile din țară.

Într-o zi după-masă, între cei cu pachete [de alimente n.n] a fost și Mircea Vulcănescu. Deținuții trebuiau descuiați să meargă să-și ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului întrebă pe un altul:

- Care Vulcănescu? Răspunsul:

- Criminalul!

După ce și-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet și-mi spuse:

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

În rezerva infirmierei din penitenciarul Aiud în care am stat câteva zile, am găsit o companie agreabilă. Generalul Iosif Iacobici, un optimist incurabil, îi mărturisea bunului său prieten şi coleg de suferinţă, generalul Gheorghe Dobre, fost ministru, într-o clipă de euforie:

- Dragul meu, am veşti foarte bune de afară. De Crăciun vom mânca sarmale acasă.

Personalitate marcantă a vietii culturale românești, dominând gândirea filosofică, teologică, economică în timpul celui de-al treilea, patrulea si parțial al șaselea deceniu al secolului nostru, Mircea Vulcănescu a pierit în închisoare. Fiind subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe sub Antonescu, Mircea Vulcănescu a fost arestat pentru prima dată în anul 1946 și timp de zece zile, în închisoare, el a ținut un jurnal care este publicat pentru prima oară acum, în revista noastră. Acest jurnal este însotit de două schițe, făcute de autor asupra locului de detenție: planul închisorii Arsenal și planul camerei de detenție. Trebuie să observăm că la acea epocă, comuniștii nu se instalaseră solid la putere si regele nu fusese obligat încă să părăsească țara, așa că deținuții politici erau privați numai de libertate, și nu de alte drepturi elementare cum este dreptul la un pat, drepturi pe care nu le-a mai avut în regimul comunist.

Născut la București, la 19 februarie (stil vechi) 1904, din părinți originari din Oltenia.

Și-a făcut studiile liceale în cursul anilor de război în București, când la liceu, când particular, în diferite orașe din refugiu: Iași, Tecuci, Galați.

Și-a făcut studiile universitare de Filosofie și de Drept la București, unde a obținut licențe în aceste două ramuri.

Născut în București, poet ca toți românii. Absolvent al primelor patru clase primare. Am supt lapte de la diferite instituții de cultură, reușind a fi astfel o adevărată sinteză a culturii românești, podoabă a neamului și a omenirii.

Excelență și dragă prietene,

Domnișoara Elena Văcărescu tocmai ne-a părisit, pentru a revenit la Paris. Sejurul său la Praga a fost pentru noi, ca întotdeauna, o ocazie de mare fericire, de bucurie și de încântare spirituală.

Predându-mi prețiosul dumneavoastră mesaj, vă mulțumesc călduros pentru aceasta. Vă rog, în același timp, să exprimați d-lui Mircea Vulcănescu profunda mea recunoștință pentru

Dragă Doamnă,

În Istorisirile Hasidice, se spune despre Baal-Şem-Tov: «Aşa cum sufletele erau toate în Adam, în momentul în care acesta s-a apropiat de Copacul Cunoaşterii, sufletul lui Baal-Şem-Tov s-a eliberat şi astfel n-a mâncat deloc din fructele Copacului».

Cu cât ma găndesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun.

Scrisoarea a fost trimisă de Sandra, una din fiicele lui Mircea Vulcănescu, lui Ștefan J. Fay, pentru documentare:

Dragă Ișta,

În anul 1952, Mircea Vulcănescu a fost transferat de la închisoarea din Aiud la cea de la Jilava, pentru o anchetă (care, de fapt, îl privea pe un alt Vulcănescu, numit Ion).

La 82 de ani, împliniţi pe 1 iulie 2015, Doamna Mariuca Vulcănescu păstrează încă un suflet tânăr, o vioiciune a duhului care vine, desigur, dintr-o viaţă de mărturisire a unei alte lumi, a vremurilor în care libertatea însemna să lupţi pentru adevăr, pentru dreptate şi mai ales pentru Hristos. O lume în care mărturisirea era un fapt subînţeles, un lucru firesc, constitutiv firii celor cu adevărat aristocraţi. În Doamna Mariuca este prezent şi tatăl ei, mărturisitorul Mircea Vulcănescu, care, poate tocmai pentru că a plecat când ea era mică, pentru a-şi mărturisi Crezul, L-a lăsat pe Bunul Dumnezeu să aibă grijă de fetele lui. Şi nu s-a înşelat. De fapt, cea mai mare luptă a omului acestuia a fost ca în întreaga sa viaţă să nu înşele niciodată pe nimeni, să-i primească pe toţi ca pe Hristos – şi mai ales să nu se înşele pe sine însuşi, iubind lumea aceasta, familia şi propria viaţă mai mult decât pe Dumnezeu. De aceea şi Domnul l-a luat înainte de a-şi definitiva opera lumească, pentru a-şi continua acolo sus rugăciunile pentru neamul dreptslăvitor în care s-a născut. 

– Doamnă Mariuca, vă propun să ne întoarcem în timp: cum se vede tatăl dumneavoastră, Mircea Vulcănescu, prin ochii copilului de atunci?

"A fost extraordinar. Un om luminos şi bun"

Alexandra Elisabeta de Hillerin, Sandra, cum i se spune în familie, este fiica mij­lo­cie a filosofului Mircea Vulcănescu şi tră­ieşte la Paris. A avut amabilitatea să ne pri­mească, într-o după-amiază de primăvară târzie, ca­re s-a transformat într-o adevărată sărbătoare, căci timp de mai multe ceasuri ne-a vorbit despre tatăl ei, reprezentant strălucit al "generaţiei de aur" din perioada interbelică, şi mulţi alţi mari in­te­­lectuali de elită, care au sfârşit, în mod tra­gic, în puşcăria comunistă de la Aiud. Por­tretul pe care-l face s-a ţesut din amintiri ră­mase vii, în ciuda ani­lor care au trecut, şi este copleşitor prin mesajul pa­triotic trans­mis. În salonul românesc al casei am primit o lecţie de mare devotament faţă de adevă­ra­tele valori culturale şi spirituale ale nea­mu­lui, în faţa căreia nu pot decât să mă înclin într-o reve­ren­ţă recunoscătoare.

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Cum poate omul scăpa de singurătate? Să se apropie de Dumnezeu, și nu va mai fi singur." Pr. Iulian Stoicescu

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori