Nichifor Crainic între foame și speranță
Sala de mese e o corvoadă prin care te obligă milițianul să treci. Intri prin ușa din fund, lași acolo gamela și ieși prin poarta din față.
Îl salut pe profesorul Nichifor Crainic.
– Ce mai faceți, domnule profesor?
– Foame, Daniele, foame, atâta fac! De s-ar termina odată povestea asta. În plus, la o percheziție, mi-au luat dobitocii și paltonul. Acum nu e de ajuns foamea și batjocura? Iată-mă și gol. Și iarna-i lângă ușă. L-am auzit pe căpitanul Mihăilă – subdirectorul – zicând către milițian: ”I-ai tovarășe, paltonul din spate! Ăsta a fost ministru”. Vezi cât de scumpe-s onorurile?
– Lăsați, domnule profesor, că are grijă Dumnezeu de păsările cerului.
Peste câteva zile, zâmbind îmi spune:
– A venit la mine un băiat și mi-a dat un palton de pușcărie. Ca și nou!
– Știe Dumnezeu de ce avem nevoie. Condiționat: să căutăm mai întâi împărăția și dreptatea Lui.
– Măi băiete, bun e Dumnezeu și rabdă multe. Dac-oi avea zile, gândesc să mă așez la o mănăstire. Să mă curăț de zgură. Numai să trecem hopul. Aș vrea să scot ”Gândirea” din nou. Asta se poate și de la mănăstire. Celelalte preocupări le las pe seama altora. Am de scris câteva cărți după atâta experiență. Și un volum de poezii, dintre acelea care circulă pe aici. Vii cu mine? Tu ești un suflet curat! Să trecem și pe la Arsenie. Îl luăm și pe Cristofor cu noi.
(Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pag. 194-195)