vezi galerie foto (12 foto)
Pr. Nicolae Steinhardt
"Datoria noastră când vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră... e să-l ajutăm şi să-l mângâiem şi, pe loc, să-l covârşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume."
  • 29 Iulie 1912
  • Pantelimon, București
  • monah
  • 6 ani
  • Jilava, Gherla și Aiud
  • 30 Martie 1989
  • Mănăstirea Rohia, Maramureș
    • Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație
    • Cartea împărtășirii
    • Drumul către isihie
    • Dumnezeu în care spui că nu crezi
    • Ispita lecturii
    • Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări
    • Nicu Steinhardt în dosarele Securității (1959-1989)
    • Articole burgheze
    • Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință
    • În genul... tinerilor
    • Jurnalul fericirii
    • Primejdia mărturisirii. Convorbirile dela Rohia
    • Escale în timp și spațiu
    • Între viață și cărți
    • Critica la persoana întâi
    • Dimensiunea creștină a operei lui Nicolae Steinhardt
    • Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului. Iluzii și realități evreiești
    • Incertitudini literare
    • Monologul polifonic
    • N. Steinhardt în evocări
    • Prin alții către sine. Eseuri vechi și noi
    • Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanțat asupra neizbânzii
    • Părintele Nicolae Steinhardt și fascinația credinței

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Interviu realizat de Călin Cira cu Părintele Serafim Man

Născut la data de 27 noiembrie 1935, în satul Boiereni, judeţul Maramureş, Serafim (Ştefan) Man intră la 17 ani ca frate în cinul călugărilor de la Rohia, unde în 1955 a fost tuns ca monah, primid numele de Serafim.

Este hirotonit preot în 1957, hirotesit protosinghel şi numit stareţ în 1973 la Mănăstirea Rohia, iar în 1980 arhimandrit.

Pe Nicolae Steinhardt l-a copleșit Rohia. El nu mai întâlnise în alte mănăstiri atmosfera pe care a găsit-o aici. De aceea nu vorbește prea multe despre mănăstirea Rohia.

"Mă sfiesc", spune el, "să vorbesc despre acest loc, care mă copleșește. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu. Aici, la Rohia, alături de acești frați și monahi am învățat să gândesc altfel decât gândesc oamenii obișnuiți. Aici am găsit eu tipul monahului așa cum mi l-am închipuit dintotdeauna, dar pe care nu l-am găsit nicăieri până aici.

Sigur, e ușor să ne jucăm cu cuvintele și să uităm greutatea lor semnificantă. Și, cu toate acestea, "Sfântul de la Rohia" nu este o gratuitate. Cine l-a cunoscut cu adevărat pe Nicolae Steinhardt poate să ne susțină și să aducă argumente în plus.

Întâlnirea mea cu N. Steinhardt s-a comprimat într-o carte de convorbiri...epistolate. Dacă fizic n-am fost decât în puține rânduri aproape, spiritual m-am întâlnit foarte des cu N. Steinhardt, cu cărțile lui, atâtea și câte și cum au putut să apară în regimul ostil credinței și sfinților... nu doar din ceruri, ci și de pre pământ.

Cei care cercetau în anii 70-80 Biserica ”Sfântul Silvestru” nu puteau să nu remarce prezența unui om potrivit de statură, uscat și luminos la față, pleșuv, de o nervozitate bine stăpânită, cu o privire agilă și vie. Cu o precizie în care se amesteca siguranța și sfiala, el parcurgea ferm traseul de la intrare până la ușa altarului dinspre proscomidiar, cumpărând și aprinzând lumânări, închinându-se la icoane, salutând scurt dar cald cu gesturi sacadate în stânga și în dreapta, toate acestea sporindu-i parcă aerul concentrat și netulburându-i gândurile. Se îmbrățișa monahul cu Părintele Galeriu și se întorcea la locul lui, intrând cu toată ființa în trăirea Liturghiei. La sfârșit mai schimba o vorbă cu unul sau altul dintre cunoscuți, în timp ce stătea la coadă la miruit, după care dispărea la fel de precipitat cum venise. La un moment dat prezența lui a devenit foarte rară. Acum venea întotdeauna înveșmântat într-o rasă călugărească, totdeauna impecabil călcată. Se vedea că îi era drag să o poarte, dar că, în același timp nici n-ar fi vrut să atragă prea mult atenția.

Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.

Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Școala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului).

Nicolae Steinhardt și tatăl său Oscar Steinhardt

Nu sunt deloc surprins când tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata?

Are grija pâinii. Mă uit la ceas: cinci. Îl asigur pe tata că am tot timpul.

Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori aunei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le este frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să ne vorbim, dar şi să ne uităm unii la alţii.

Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prânz. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.

La Jilava [anul 1961 n.n.], pe secţia întâi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât. (Măî nsoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.)

Luni la ora opt, după trei zile de sărbătoare, găsesc poarta Securităţii ferecată. De caraghiosul aşteptării în faţa puşcăriei (ori, mă rog, treacă de la mine: anticamerei ei) tot n-am scăpat. Cu valijoara ponosită, ca la gară, pe un peron pustiu, într-o haltă, să mă urc într-un vagon de-a treia, la un personal care nu mai vine. Ori pe jos, na Sibir. Tristeţea recrutului cu lădiţa, într-o staţie uitată pe câmp, de unde schimbă trenul. Toader Mânzu, fără căţel, după ce-a pornit acceleratul.

Comemorări

Caledandar de comemorări

Citatul zilei
  • "În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna an fost atent la mine însumi, la îmbunătăţirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos." Vasile Turtureanu

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori