Rezistenţa din munţi – Haiducii secolului XX

Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină.

Partidul Comunist a fost impus la guvernare, de armata sovietică, şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: securitatea.

Noi românii, am ieşit din război ca un popor învins, şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele noastre împotriva Germaniei naziste, au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, al lui Petru Groza,  în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie, şi şi-au dorit puterea şi traiul bun, pe spinarea semenilor lor.

Dacă la noi, teroarea a fost mai fără milă, şi nedreptăţile mai strigătoare la cer, decât în celelalte ţări vecine, dacă am avut un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara, care prin aşezarea ei geografică, eram în cel mai înalt grad, rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus,  înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a comandat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da” sau „nu”, în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

Am devenit repede ţara de batjocură a Anei Pauker,  Luca Laslo, Gheorghe Gheorghiu –Dej, Burăh Tescovici (Teohari Georgescu), Pantiuşa Botnarenco, Alexandru Nicolski, Walter Roman, Vincse, şi Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au plecat capul, şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării, s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri cum a fost Lt. Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944, şi iarna ce a urmat, au fost lansaţi în ţară de germani, grupuri de paraşutişti, cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil, împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat, intrând în legalitate,altele care nu erau cunoscute de regim, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de sus – Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane, şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere, şi ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, col. Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte P.N.Ţ. (ing. Pop), Partidul Liberal (ing. Bujoi),  Mişcarea Legionară (prof. Niculae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din Armata română, organizaţiile studenţeşti, şi alte forţe.

S-a format şi un Comandament unic al rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (gen. Rădescu), despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene,  (în care erau infiltraţi agenţi sovietici de grad înalt ca Filby şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat, şi în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei ce erau decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară, până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie, care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri, şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională  trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori, şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Câte grupuri de rezistenţă armată anticomunistă au fost? Numărul exact nu se ştie. În arhivele securităţii nu am găsit un inventar complet, ci numai tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă, nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa armată anticomunistă, a numărat peste 200 de grupuri.

Un grup înarmat de rezistenţă anticomunistă, trebuie să aibă următoarele caracteristici:

1.       Un număr de doi sau mai mulţi luptători (189 –în banda Lupşa Victor-Vrancea, 250 –în banda Dunca Vasile – Maramureş, etc), hotărâţi să se opună cu arma, orânduirii comuniste, pentru a o dărâma.

2.       Un număr de oameni de sprijin al luptătorilor, care ajunge până la ordinul miilor, oameni ce au dat adăpost, hrană şi informaţii grupurilor de luptători.

3.       Un sector muntos sau păduros, în care să activeze, şi un număr de localităţi unde să-şi exercite influenţa asupra populaţiei.

4.       Forţe ale securităţii şi miliţiei, de la un pluton până la o armată de multe batalioane sau regimente, cu tehnică de luptă, care au acţionat după toate regulile războiului, împotriva grupului, câteva zile, câteva luni, sau ani în şir (20 de ani în munţii Bucovinei).

5.       Un număr de câţiva luptători din grup ucişi, sau prinşi răniţi în ciocnirile cu forţele securităţii.

6.       Un număr de câţiva dintre luptători sau dintre sprijinitori, ucişi în anchete în securitate.

7.       Neapărat unul sau mai multe Iude, care i-au vândut pentru bani sau avantaje materiale, pe luptători, pentru a fi prinşi vii sau răniţi.

8.       Un proces sau mai multe procese publice, sau secrete, în care s-au dat zeci, sute sau mii de condamnări (cazul zonei Făgăraş), dintre care multe la moarte şi confiscarea averii.

9.       Execuţii ale celor condamnaţi la moarte, în locuri dosite, aruncarea cadavrelor în gropi comune, necunoscute până în ziua de azi, sau execuţii fără condamnare, în locuri publice, pentru a înspăimânta populaţia (la Cîmpeni, a rudeniilor episcopului Valerian Trifa).

10.   Ucideri, a celor condamnaţi la închisoare, în afara Penitenciarului, în condiţii necunoscute.

11.   Instalarea unui regim de teroare asupra familiilor,  sprijinitorilor şi populaţiei din localităţi (bătăi, chinuri, confiscarea averii, familii distruse, alungarea din case, strămutarea lor forţată, copii neprimiţi la şcoli, servicii militarii în unităţi de pedepsire de muncă forţată, sate întregi dislocate în Bărăgan, (de exemplu satul Segacea din munţii Apuseni.)

12.   Arogarea dreptului de viaţă, libertate sau moarte, de către câţiva ofiţeri de securitate, care puteau face în sectorul lor, orice crimă şi fărădelege, fără a da socoteală nimănui.

(Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)