Închisoarea OradeaSfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu va aduce pentru România mult dorita stabilitate şi siguranţă statală, din contră, odată cu pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul românesc se instaurează un regim de ocupaţie şi se deschide o eră dramatică a represiunii bolșevice. Mai mult, partea de vest a ţării va rămâne mai bine de jumătate de an sub conducerea Comandamentului Sovietic, administraţia românească reuşind cu greu să-şi intre în drepturi abia în primăvara anului 1945.

În tot acest timp, cetăţenii români din Ardeal au fost vânaţi de ostaşii ruşi, dar s-au aflat şi la discreţia unor etnici maghiari care încă nu predaseră puterea administrativă din Oradea. Măsurile represive au un prim corespondent în înfiinţarea în Bihor a unor centre de internare, nu doar pentru etnicii germani, ci şi pentru primii „duşmani ai poporului”. 

În Bihor, au funcţionat patru astfel de spaţii: la Tărcaia, Tinca, Beiuş şi Oradea. În lagărul de la Beiuş au fost internaţi 10 deținuți sub acuzația de activitate legionară. La data de 23 ianuarie 1945, lagărul de la Tărcaia caza 27 de etnici germani, având însă posibilitatea să găzduiască, la nevoie, 300-400 de persoane. Ulterior, aici au fost internaţi membri ai partidelor istorice, în special ţărănişti.

Un lagăr pentru preoții bihoreni

Astfel, în lumina noilor valuri de arestări, după 6 martie 1945, odată cu instaurarea Guvernului Groza, de la Groşeni (Arad) ajunge la Tărcaia şi preotul Ioan Bărdaş, bihorean de origini, împreună cu alţi intelectuali ai satului. Cei 13 ani de prigoană prin lagărele de la Tărcaia şi Caracal, apoi penitenciarele Arad, Timişoara, Jilava, Gherla, Capul Midia şi Aiud, sunt descriși în volumul de memorii „Calvarul Aiudului”. În lagărul de la Tărcaia, părintele Bărdaș a stat închis timp de două luni. Alături de el s-au mai aflat învăţători, profesori, ţărani, preoţi, cu toții erau cazaţi la şcoală şi trăiau „într-o semilibertate, prin grădină, prin curte şi chiar prin sat”. Chiar dacă dormeau pe jos, pe fân şi pe paie, în cele două clase, dimineaţa, cei privaţi de libertate se puteau spăla la fântâna din curte, după care fiecare îşi „făcea momentul lui duhovnicesc”. În acest centru de internaţi, potrivit părintelui Bărdaş, se mai aflau în aceeaşi perioadă şi preoţii: Corneliu Sava, Fofiu de lângă ­Beiuş, respectiv Anca Petru din Sântandrei.

În ce priveşte lagărul de la Tinca, Inspectoratul de Jandarmi Oradea deţinea un tabel cu 45 de bihoreni internaţi aici şi care fuseseră „ceruţi la drepturi de hrană” începând din data de 26 octombrie 1944! Asta în condiţiile în care armata eliberatoare pătrunsese în Oradea abia de 14 zile! Aceştia erau învăţători, avocaţi, comercianţi, funcţionari, agricultori, dar şi următorii preoţi bihoreni: Dan Ioan din Batăr, arestat de pe 31 octombrie 1944, Cioară Gheorghe din Tăut, respectiv Ivănuş Gheorghe, din Ceica, ambii reţinuţi tot de pe 31 octombrie 1944; Frenţiu Vasile din Tilecuş, arestat din 26 octombrie 1944, Roşu Octavian din Dobreşti şi Nicoară Traian din Ghiorac, internaţi de pe 28 octombrie; Porumb Ioan din Tulca (28 octombrie); Şendruţiu Traian din Feneriş (29 octombrie 1944); Sârbu Anania din Ucuriş (29 noiembrie 1944); Ciuhandru Adrian din Roşia (6 noiembrie 1944) şi Anca Petru din Ceica (8 noiembrie 1944). Ulterior, pe data de 24 noiembrie 1944 au fost puse în libertate 31 de persoane, printre care şi preoţii amintiţi.

Românii, întemnițați de maghiari și sovietici la Oradea

În ce priveşte informaţiile privind Lagărul nr. 1 de internaţi din Oradea, acestea sunt mult mai bogate. De la eliberarea Ardealului de Nord, teritoriul acesta a fost o permanentă armă de şantaj a administraţiei sovietice, care a forţat mâna Guvernului României, condiţionând predarea administraţiei locale din zona de vest de satisfacerea unor pretenţii. Astfel, înfiinţarea lagărului de la Oradea „se datorează exclusiv grupului care a pus mâna pe puterea politică după eliberarea oraşului de către trupele române, la 12 octombrie 1944”, respectiv localnici maghiari şi reprezentanţi ai Armatei Roşii sovietice.

Potrivit unui document din 25 septembrie 1945, Centrul de Internare din Oradea Mare ar fi luat fiinţă în mai 1945, iar prin Decizia MAI nr. 5907 din 23 iulie 1945, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 177 din 7 august 1945, a fost recunoscut ca lagăr oficial. La această dată aici se aflau „543 de internaţi politici, bărbaţi şi femei... muncitori de la oraş sau ţărani de la sate, unii bătrâni, iar alţii bolnavi”. Aceştia se aflau aici parte din noiembrie 1944, învinuiţi că „au desfăşurat în trecut o activitate politică fascistă, hitleristă sau antidemocratică”.

Lagărul din Cetatea Oradea era un centru de tranzit pentru cele de la Târgu-Jiu sau Timişoara, dar şi „punct de expediere” spre URSS a etnicilor germani în acţiunea de deportare în vederea muncii de reconstrucţie. Chestura Poliţiei Oradea informa că pe data de 15 ianuarie 1945, circa 799 de persoane de origine germană au „fost predate autorităţii speciale sovietice, care după câteva zile a ordonat transportarea lor în Rusia”.

Ulterior, la data de 22 iulie 1945, după ce, cu o zi înainte, 880 de suflete, încărcate în 14 vagoane, au luat calea lagărului de la Târgu-Jiu, „în curtea cetăţii se găsesc 940 de inşi pe care lagărul nu-i poate nici întreţine şi nu poate să le pună la dispoziţie nici loc de culcat”. Iar la data de 8 august 1945, printr-o solicitare adresată prefectului judeţului Bihor, comandantul Lagărului nr. 1 Oradea indica cantitatea de alimente necesară calculată după „efectivul de 1.200 de persoane”.

Pe lângă sași și șvabi, în lagărul orădean au mai fost încarcerați soldați proveniți din Wehrmacht și SS, civili bănuiți că ar fi avut legătură cu Mișcarea Legionară, persoane care încercaseră să treacă fraudulos granița, contra­ban­diști sau repatriați. Situația multora dintre ei se impunea a fi revizuită, întrucât autoritățile lagărului notau că „faptele pentru care au fost internați nu sunt atât de grave”.

Închisoarea copiilor

Documentele emise de autorităţile locale recunosc chiar ele că, în vara lui 1945, Lagărul nr. 1 din Cetatea Oradea se afla „într-o stare de murdărie care lasă de dorit, faţă de numărul mare de bărbați şi femei internaţi”. Hrana era insuficientă, autoritățile menționând că „nu pot procura alimente necesare de primă necesitate, mai ales că între cele 400 de persoane (aflate în evidență la 23 ianuarie 1946), 172 sunt copii mici sub 12 ani”.

Un alt document din 16 martie 1947, când numărul internaților era de 950, ilustra astfel condițiile deplorabile din lagăr: „Starea sanitară a centrului este nesatisfăcătoare. Medicul circumscripției vizitează de două ori pe săptămână centrul și consultă bolnavii, care sunt foarte mulți, precum și invalizi. Oamenii dorm pe dușumea fără paie, nu pot spăla rufe, nefiind lemne de foc, și totul e plin de păduchi, așa că e primejdie de tifos”.

(Dr. Cristina Pușcaș - Ziarul Lumina, ediția electronică din 26 martie 2017)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu." Dumitru Bordeianu

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori