vezi galerie foto (42 foto)
Pr. Sofian Boghiu
"Să urmăm chipul de viață al sfinților, chipul lor plin de lumină. Şi să ne gândim la chipul din noi care este chip din chipul lui Dumnezeu şi trebuie să-l punem în lumină."
  • 07 Octombrie 1912
  • Cuconeștii Vechi, Bălți
  • ieromonah
  • 6 ani
  • Jilava, Aiud, Salcia
  • 14 Septembrie 2002
  • Mănăstirea Căldărușani, Ilfov
    • Ne vorbește părintele Sofian
    • Părintele Sofian Duhovnicul
    • Buchet de cuvântări. Predici și meditații
    • Părintele Sofian
    • Chipul Mântuitorului în iconografie
    • Sfântul Antim Ivireanu și Mănăstirea tuturor Sfinților
    • Un iconar de suflete. Părintele Sovian Boghiu

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

„Că sfânt ești, Dumnezeul nostru și întru sfinți te odihnești” cântă sfânta Biserică în slujba Utreniei. Atunci când cinstim pe Părinții și Frații noștri întru Domnul, pe cei care - printre noi - au fost mărturisitorii dreptei credințe, ai iubirii celei adevărate și ai bucuriei Cincizecimii, pe Însuși Domnul Dumnezeu Îl slăvim. Dar acești oameni pe care îi cinstim, de care ne amintim cu dragoste ca de adevărații următori ai Tradiției lui Hristos și ai Bisericii Sale, nu au dorit să fie respectați, cinstiți, sau distinși între alții. Nu au dorit decât un singur lucru: să ne facă să iubim pe Hristos și Biserica Sa, să ne facă să o iubim pe Maica Domnului, să-i facă pe credincioși să înainteze pe calea sfințeniei, care pentru făptura omenească este singura cale a desăvârșirii și a fericirii.

Asemenea și Părintele Sofian: nu ar fi dorit niciodată cinstire pentru sine; i s-ar fi părut că fură slava care I se cuvine singur Dumnezeului nostru. Cu toate acestea, dorind să mulțumim Domnului pentru că ne-a învrednicit să întâlnim asemenea frumoase și sfinte persoane; dorind și să încurajăm pe oamenii zilelor noastre, arătându-le realitatea sfântă și divino-umană a Bisericii care nu este nici vreo putere a acestei lumi, nici societate filantropică, ci adunarea mucenicilor și sfinților având drept cap pe Cel Ce este sfânt, pe Hristos adevăratul nostru Dumnezeu; năzuind să ușurăm inima noastră de povara recunoștinței, îndrăznim să aducem mărturie asupra a ceea ce a fost și asupra a ceea ce rămâne pentru noi - bunul și frumosul Părinte Sofian, „bătrânul cel frumos” cum zic grecii: kalogeron, care a dat în românește cuvântul călugăr. Părintele Sofian era un călugăr al Bisericii noastre.

Chipul Părintelui Sofian

Pentru noi, numele Părintelui Sofian amintește mai întâi un chip, căci numele fiecărei persoane este propriu icoanei sale, iar acesta este în primul rând chipul făpturii omenești, răspândind în jur darul său duhovnicesc, treapta sa de sfințire. Chipul fiecăruia dintre noi este mai mult sau mai puțin asemănător celui al lui Hristos, modelul său. Plin de înălțime umană și duhovnicească, obrazul Părintelui Sofian era foarte luminos, părul și barba foarte albe, privirea îngândurată sau zâmbitoare, ochii migdalați, nasul fin, buzele subțiri ca pe icoanele sfinților Bisericii noastre, capul - de obicei plecat spre piept, către inima în care se roagă mintea.

Privea în adâncul nostru, dar fără indiscreție, mai curând cu prietenie, cu iubire. Nu scruta: privea cu înțelegere. Privirea îi era îndreptată spre înăuntru, spre inima în care sălășluiește Numele, ori spre afară, către chipul aproapelui, sau către sfintele icoane, către prezența nevăzută a Prietenului omului. Părintele Sofian nu era foarte înalt. Însă, chiar așezat, părea că obrazul său era aplecat spre noi cu duioșie și cu milă, uneori puțin înclinat ca să asculte spovedania. Era chipul unui ascultător, o privire care asculta. Ochiul care ascultă se vede pe icoanele unora dintre sfinți. Ochiul acesta nu e lacom ca să prindă, ci e gata să primească; asemenea privire este făcută ca să primească, este ca o mână întinsă: o privire pentru împreună-vorbire și împărtășire. Chipul acesta ni se arată a fi plin de adâncimea tăcerii.

Glasul Părintelui Sofian

Cei ce l-au auzit îndrăgeau glasul acesta făcut să citească Sfânta Evanghelie în biserică și să cânte slavoslovia neîncetată. Era o voce gravă și adâncă, răsunând ca glasul care își cheamă fiul rătăcit. Dar Părintele Sofian putea vorbi cu dulceață, aproape într-un murmur, cu o notă de glumă sau de dragoste. Glasul său nu era tăios, nici când trebuia să fie aspru; era doar hotărât, fără duritate. Dar, de obicei, era mai curâd dulce și plin de smerenie, chiar când vorbea cu putere. Vocea aceasta avea o muzică a ei și atunci când stătea de vorbă; era asemenea unei cântări, atât era de plină de rugăciunea liturgică.

Părintele Sofian era cu totul pătruns de modul liturgic al viețuirii, se vedea din vocea și din gesturile mâinilor, din felul său de a se mișca fără grabă, ca într-o continuă cădelnițare. Cu greu s-ar despărți în el glasul de gest, căci ca și la sfinți, în persoana sa toate erau una. Monos, rădăcina cuvântului grecesc monachos, arată că monahul este unire întru Dumnezeu, unime omenească, ipostas desăvârșit. Gestul, mersul și glasul se împreunează ca să arate unitatea dinlăuntru a minții și inimii, în adevărata ne-pătimire, lipsă a patimii, apatheia Sfinților Părinților noștri.

Acest glas nu avea patimă, dar era plin de compătimire. Se năștea din tăcerea chipului și a mișcărilor. Înaintea lui, stătea tăcerea, căci Părintele Sofian nu se grăbea să vorbească: înaintea cuvântului său era câte o pauză; iar când vorbea o făcea cu măsură, încet, cu punctări de tăcere. Era un glas plin de tăcere.

Slujitorul

Prima imagine a Părintelui Sofian pe care am avut-o noi a fost cea a slujitorului: din străfundul bisericii Sfintei Mânăstiri Antim, îl priveam venind cu cădelnița din altar, abia făcând-o să sune, cu mișcări blânde, cu ochii întorși spre inimă. Mersul lui se mlădia cu blândețe, prelungindu-se ca o singură, unică mișcare de la altar, trecând prin toată biserica, o singură mișcare de dumnezeiască dragoste, cuprinzând adunarea celor bogați și a celor săraci. Cădirea lui era o îmbrățișare de maică: toți erau cuprinși în cercul iubirii dumnezeiești. Și se mișca precum o lumină albă, un abur cu chip omenesc. Străină vedere și plină de căldură, dând încredere învățăcelului care eram în acea vreme. Atunci am văzut cum poate fi cădirea - chipul slavei dumnezeiești, revărsându-se din altar către lume, așa cum se revărsa din Chivotul legământului pe vremea sfinților prooroci.

Părintele Sofian era pătruns, atât cât poate fi un preot, de adâncimea gesturilor liturgice. Nu era nici formalist, nici ritualist. Era doar conștient. Se spune despre trezvie că este semnul Duhului prin care se săvârșește tot ceea ce este bun, frumos și adevărat. Părintele Sofian săvârșea slujirea Sfintelor Taine cu toată trezvia pe care Duhul o dă sfinților Săi preoți. În altar, ca și în mijlocul bisericii, fiecare mișcare a sa era blândă și liniștită, mersul ușor și lin. Cred că aceasta se făcea pentru că păzea rugăciunea neîncetată în inima sa. Se mișca precum un om ce poartă un odor scump, ca acela care - purtând în vas licori de mult preț - se teme să nu le verse. Tot timpul mergea ca și când L-ar fi purtat pe Hristos plin de Duhul Sfânt în potir și pe disc. Și era simplu și firesc, căci viața întru Domnul este viața firească a omului. Cel ce a aflat firescul acesta, nu arată încordare sau efort de voință, ci acceptare, supunere și libertate. Părintele Sofian nu părea să facă eforturi; părea călăuzit de mișcarea vie a Sfintei Tradiții, de păzirea firească a tipicului, de cunoașterea adâncă a ritualului sacru al Sfintei Biserici.

Cu adevărat, slujirea aceasta era preoțească, era a unuia care se roagă pentru păcatele sale și pentru mântuirea tuturor. Părintele nostru întru Domnul făcea mult loc rugăciunii pentru cei vii, pentru cei bolnavi, pentru cei adormiți. Nenumărate ceasuri dăruise Părintele Sofian rugăciunii, fie în altar, fie în chilie. Era - fie el acum și în veac ! - omul neîncetatei rugăciuni de mijlocire în fața lui Dumnezeu. Iubea mult slujirea liturgică, marile prăznuiri mistagogice și lor le-a dăruit energia și sănătatea sa. Numai când fizic, lucrul i-a devenit cu neputință a trebuit să renunțe să mai slujească, primind să asculte din chilie cântările din biserică. Pretutindeni pe unde a fost, era omul rugăciunii și al slujirii.

Era riguros și precis, știind că Tradiția Bisericii nu ne aparține nouă; l-am văzut o dată mustrând cu asprime un cântăreț care se lăsase furat de un stil ușurel și lumesc: i-a amintit atunci, ce înseamnă cântarea liturgică a Bisericii.

Părintele duhovnicesc

Limba română numește duhovnic, iar limba greacă pneumatikos pe cel care ne călăuzește pe drumul mântuirii. Părintele Sofian urma sfintele canoane cu încredere, mai ales pe cele ale Sfântului Vasile. Nu se afla la el nici o slăbire. Cunoștea primejdia de moarte în care se află omul păcătos. Știa că ne putem împărtăși „spre osândă”. Folosea tradiția canonică a Sfinților Părinți spre mântuirea celui păcătos, nu spre apărarea ordinii morale sau bisericești. Știa că legea a fost dată pentru om.

Dar asculta vreme îndelungată pe fiecare credincios, fără ca vreodată să pară plictisit, ori să se pună pe sine mai presus. Era plin de milă, chiar când pedepsea. Lângă el am aflat și întrezărit ce înseamnă duhul orthodox în care dreptatea este măsura milei, acea cumpănă dumnezeiască între poruncă și libertate, între acrivie și pogorământ. Este o cumpănă care nu se află din cărți; se învață numai trăind în Biserică și fiind deschis suflării Duhului. Părintele Sofian avea această dreaptă socotință care e măsura adevăratei paternități duhovnicești. Nu căuta totuși, să aibă fii duhovnicești, lucru care a și nedumerit. Paternitatea sa era liberă. Nu căuta să aibă vreo putere. Era doar gata să răspundă la întrebări, să sfătuiască, să îndrume, să lege și să dezlege.

Învăța mai mult prin pildă, scump la vorbă și grăitor prin felul de a fi. Noi mai mult priveam către dânsul decât puneam întrebări. Așa cum s-a spus despre Sfântul Antonie cel Mare, era destul să-l vedem. Paternitatea lui stătea mai mult în împărtășirea duhovnicească a înțelesului și cuprinsului credinței și vieții creștinești. Lega și dezlega, urmând porunca Domnului; dar mai de preț era persoana sa, chip viu al paternității dumnezeiești. Este adevărat că zidea temeinic prin cuvinte. Dar aceste cuvinte erau mereu simple, scurte, smerite, ascunse în spatele celor ale Sfinților Părinți. Nu vorbea niciodată de la sine. Vorbea în numele Bisericii și al Capului ei, Domnul.

Mărturisim aici și că paternitatea sa era o maternitate. Cred că ne iubea. Ne trimitea scrisori pline de dragoste și de cinstire. Ne privea cu dragoste. Ne vorbea cu dragoste, chiar și când era sever și grav. Părinte duhovnicesc este acela care te face să te simți iubit ca un copil de maica sa. Nu știu dacă sunt oameni care pot cuteza a spune că se socotesc fii duhovnicești ai Părintelui Sofian: pentru aceasta, ar trebui să-i semene, să aibă dulceața și smerenia, delicatețea sa... Dar aceste daruri dumnezeiești se revărsau din el ca o chemare, aceasta era paternitatea sa: te făcea să dorești trăirea sfântă în Hristos Iisus. Prin el, Duhul sădea în noi dorul de a merge către Tatăl, prin adevărata „viață în Hristos” - dorul și chemarea de a fi fiii și fiicele Tatălui nostru „Care este în ceruri”. Poate aceasta înseamnă a îndrăzni să-l socotim pe Părintele Sofian - părintele nostru „duhovnicesc”, părintele nostru „întru Duhul”: era cel care ne făcea să-L căutăm pe Tatăl...

Un părinte pentru poporul lui Dumnezeu

„Preoții să fie împreună-pătimitori, milostivi față de alții; să-i caute pe cei rătăciți, să-i cerceteze pe bolnavi, să nu uite pe văduvă, pe orfan și pe sărac; ci „să gândească cele bune înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”*; să nu se biruiască de mânie, să se păzească de judecata celuilalt, de osândirea nedreaptă; să se depărteze de iubirea de arginți, să nu se grăbească a gândi cele rele despre altul și să nu fie nemișcați în judecățile lor, știind că toți suntem supuși păcatului” - așa învață Sfântul Policarp al Smirnei a fi preotul**.

Putem aduce mărturie că Părintele Sofian a fost un astfel de preot, un părinte iubitor pentru toți, atât cât l-am putut cunoaște din 1980 și până la adormirea sa întru Domnul. Credincioșii ne spuneau că era un preot care îi asculta, care petrecea - nu spun: pierdea - timpul cu dânșii, care îi ajuta în greutățile vieții lor. Părintele Sofian era căutat de creștini de toate felurile: de episcopi, de alți preoți, de mai-marii din lume, de doctori și alți oameni cu răspunderi; dar și de cei mai săraci ai locului, mai ales din București - la Mânăstirea Antim, unde veneau cei care nu mai aveau nimic de pierdut.

Acești săraci erau priviți ca și ceilalți, lucru care pare firesc din partea unui preot. Nu era grăbit să facă altceva, ori să primească pe altul mai important, sau mai cinstit: era atent la omul din fața sa, bogat ori sărac, uneori venit să-i ceară ceva din cauza unei boli, pentru serviciu, pentru casă, sau numai niște bani. De aceea îi trebuia uneori, o jumătate de ceas ca să străbată cei câțiva metri de la biserică la trapeză, ori la chilia sa! Veneau la el studenți străini ca noi, profesori de teologie din Franța, sau din alte țări. Toți oamenii aflau la el paternitatea preotului, a acestui frate mai mare pe care ni l-a dat Domnul ca să ne însoțească, să ne sprijine și să ne îndrepteze. În îndelungate răstimpuri de suferință pe care poporul lui Dumnezeu le-a răbdat într-o anume vreme în România, mulți au aflat la Părintele Sofian așa, fără putere cum se afla în fața situației lor, mângâiere frățescă, paternitate și bună-primire.

Ne-a îngăduit în câteva rânduri, să rămânem în chilia sa, în vreme ce primea pe cineva: martor am fost al milei, al dulceții, al delicateții sale față de oameni. Adesea folosea untdelemnul în diferite împrejurări: untdelemnul milei, untdelemnul cu care Bunul Samarinean a uns ființa omenească pradă încercărilor vieții. Din partea sfinților creștini bogați ori săraci, mulțumim Părinte Sofian pentru dragostea Sfinției Voastre! Mulțumim mai ales Domnului Care v-a învrednicit a fi unealta milei Sale!

Predania rugăciunii

Greu lucru a vorbi despre predania rugăciunii. Greu, căci e vorba de transmiterea harului de rugăciune, nu a unei tehnici sau a unei științe din afară. Este o predanie cu totul duhovnicească, cu totul „interioară”, o împărtășire prin Sfântul Duh, oarecum ca o osmoză sau „molipsire”: împărtășirea unui fel de a fi pe care cuvintele nu-l pot spune. Să ne amintim mai curând de chipul de icoană, de mișcările proprii ale harului, de sunetul de rugăciune al glasului, de atitudinile întregii făpturi a Părintelui nostru întru Domnul, cizelată nu doar de rugăciunea liturgică, ci de rugăciunea de taină.

Învățătura Părintelui Sofian asupra rugăciunii nu folosea graiul cuvintelor; învăța mai rar prin sfaturi, mai mult prin felul de a fi, ori printr-o istorisire, o pildă, ca și când rugăciunea ar fi un lucru simplu și în afara marilor cuvântări. Părintele Sofian era un isihast adevărat, dintre aceia despre care nu se spune că ar fi astfel, atât de adânciți se află în acea pace a harului, în acea isihie, în acea sihăstrie despre care vorbește Filocalia, dar despre care Părintele nostru întru Domnul nu vorbea aproape deloc. Făcuse parte - după cum se știe - din acel grup de descoperiri isihaste, Rugul aprins, la București, adunat în jurul unui anume Părinte Ioan, despre care ne vorbea. Fusese și dânsul la vremea sa ucenicul cuiva, al unui sfânt preot, înainte de a fi cel al cărui fiu întru Domnul însetăm a fi. Dar în afară de unele rare povestiri din acea perioadă a vieții sale și despre pilda filocalică a Părintelui Kulâghin, Părintele Sofian nu vorbea despre rugăciunea inimii. Ocolea parcă, acest subiect. Adesea răspundea întrebărilor, prin densitatea tăcerii. Poate se temea de înstrăinarea rugăciunii, de transformarea ei în vorbire.

Socotea desigur, că experiența personală nu pote fi împărtășită decât prin împreuna-rugăciune, prin rugăciunile unora pentru ceilalți, prin pătrunderea treptată a prezenței. Mult mai mult am învățat stând alături de Părintele Sofian clipe îndelungate în chilie, în altar sau la cimitir pentru un parastas, ori la spital lângă un bolnav, decât prin învățătura grăită. Căci rugăciunea nu este un „lucru”, un „obiect”. Rugăciunea nu poate fi obiectivată într-un discurs spiritual.

Rugăciunea, vorbirea cu Dumnezeu, sau tăcerea în Dumnezeu este viața Duhului Sfânt în cel care caută să se roage fără risipire și să rămână în starea de rugăciune ca într-o mișcare nemișcată. Felul Părintelui Sofian de a-și purta trupul, poziția capului său întors spre inimă, ușurința mișcărilor sale, toate vorbeau despre felul său de a sta fără risipire în liniștita și plina de nădejde chemare a Numelui lui Iisus. Asemenea Maicii Domnului, păstra toate în inima sa: Numele cel Sfânt, numele oamenilor vii, bolnavi, adormiți pentru care se ruga neîncetat și pentru care avea nespusă milă. Nu judeca; se ruga pentru alții; de aceea, harul rugăciunii liniștii trăia în el.

În fine, astăzi...

În ochii noștri de occidentali, de francezi convertiți la credința ortodoxă, conștienți de a fi aflat în Biserica Sfinților Părinți șansa înnoirii duhovnicești a vieții creștine din țările nostre, Părintele Sofian reprezintă o întreagă civilizație duhovnicească și religioasă, cea a sfintei Românii. El este pentru noi chipul dulceții și al delicateții românești, atât de asemănătoare, prin aceasta - deși atât de diferit - cu Părintele Dumitru Stăniloaie, cu Părintele Benedict Ghiuș, cu Părintele Paulin Lecca***, cu Părintele Teofil de la Sâmbăta și chiar cu Părintele Cleopa cel atât de arzător! Există în civilizația românească o blândețe, o feminitate, un dar al întâmpinării aproapelui, al ospitalității, o sensibilitate a sufletului și o înălțime care îi sunt proprii. Desigur, în orice popor sunt și oameni păcătoși, ierte-i Dumnezeu!

Dar în România, în acea sfântă Românie, în poporul său civilizat între popoarele Europei, există niște oameni ca Părintele Sofian, cununi ale creștinismului universal, pilde de cumpănire și întreagă desăvârșire omenească. În roadele pe care le aduce Biserica, vedem realitatea ei în oamenii pe care îi naște și în nădejdea pe care o dăruiește astfel lumii întregi.

Și iată că Biserica este pomul cel cu bună roadă și după roadele sale de sfințenie și de mucenicie o numim „Biserica lui Hristos”.

(Protoiereu Marc - Antoine Costa de Beauregard, Mitropolia Ortodoxă Română din Europa Occidentală și Meridională - Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 233-242)


*Pildele lui Solomon, 3,4; Romani 12, 17; Corinteni 8, 21. 

**Către Filipeni VI, 1

***Arhim. Paulin Lecca (1914-1996), absolvent al Facultății de teologie din Chișinău, închinoviat la Frăsinei, trimis propovăduitor în Transnistria (1941-1943), l-a întâlnit la Odessa pe Părintele Ioan Kulâghin; apropiat de grupul Rugului aprins, exarh în eparhiile București și Galați, stareț al Mânăstirii Arnota, autor al unor importante traduceri și lucrări originale.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”." Pr. Vasile Pătrașcu

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori