vezi galerie foto (1 foto)
Ștefan Meteș
  • 08 Ianuarie 1887
  • Geomal, Alba
  • preot, profesor
  • 5 ani
  • Sighet
  • 30 Iunie 1977

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

„ ... A fost ridicat de organele Ministerului de Interne la data de 6 mai 1950 de la locuința sa din Cluj,
anchetat și apoi întemnițat la Sighet, îndurând calvarul temniței alături de întreaga elită românească anticomunistă.”


Interlocutorul nostru este domnul profesor Ioan Drăgan, directorul Arhivelor Statului din Transilvania.


Toader Buculei: Stimate domnule profesor Ioan Drăgan, prezentați-ne ceva despre Ștefan Meteș și Unirea Transilvaniei la Patria Mamă.

Ioan Drăgan: În preajma războiului, Ștefan Meteș revine în Transilvania și funcționează, o perioadă, ca învățător la Școala confesională din satul natal Geomal, după care este numit preot în satul Boholt din apropierea Devei, în primăvara anului 1917. Evenimentele Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, îl găsesc în localitatea natală Geomal participând cu entuziasm în fruntea consătenilor săi.

Încă din perioada studiilor, el se dedicase luptei pentru realizarea idealului național prin studii, conferințe și articole de ziar privind unitatea culturală și religioasă a românilor în evul mediu, unirea din 1859, solidaritatea națională. Întreaga sa opera istorică este dominată de tema legăturilor de viață, de spirit și de aspirații dintre românii ardeleni și cei de peste Carpați și poate fi socotit cu îndreptățire, un istoric al unității naționale. El a contribuit prin opera și fapta sa, încă dinainte de 1918, la pregătirea conștiințelor românești pentru Marea Unire, iar după aceea la apărarea și consolidarea acestei împliniri istorice. Ștefan Meteș a rămas toată viața un istoric angajat slujirii națiunii și luminării ei, prin toate mijloacele care stau la dispoziția istoricului. Mentorul și modelul său a fost, în această privință, Nicolae Iorga.

În evocarea publicată în ziarul Curentul din 2 decembrie 1938, intitulată sugestiv Ziua ruperii lanțurilor, istoricul matur, la două decenii după evenimente, nu-și poate înfrânge emoția și entuziasmul: „Amintirile mă copleșesc și emoția adâncă îmi stăpânește ființa întreagă. Văd cum curg pe toate drumurile României, în haine de sărbătoare și cum fiecare în parte și toți împreună, străbătuți de măreția ceasului și iluminați de minunata viziune a unui glorios viitor românesc înaintau măreți, să se declare liberi și uniți pe vecie cu România mamă”.

T.B.: Ce rol a jucat Ștefan Meteș în crearea, organizarea și dezvoltarea Arhivelor Statului?

I.D.: Ștefan Meteș este întemeietorul Direcției pentru Transilvania a Arhivelor Statului, cu sediul la Cluj. Actul de naștere al instituției îl reprezintă o decizie a Consiliului Dirigent din martie 1920, însă ea a funcționat doar începând cu 1 octombrie 1922, data numirii lui Ștefan Meteș ca director de către Comisiunea pentru organizarea Arhivelor Statului din Transilvania, condusă de Alexandru Lapedatu, la sugestia lui N. Iorga și D. Onciul. „Am fost condus în acest post de mare răspundere, de dragostea deosebită față de știința istorică ... și de credința puternică de a reuși prin muncă stăruitoare și pricepută, să deștept totuși, atențiunea și interesul, în special al autorităților, față de valoarea și rostul arhivelor în viața statului român întregit” - scria el într-un memoriu din 1946. Întradevăr, îndată după unire, a parcurs toate orașele Transilvaniei înregistrând situația arhivelor autorităților publice și luând primele măsuri pentru asigurarea lor. În anii 1923-1924, odată cu obținerea primului local și cu constituirea colectivului, a început operațiunea de concentrare a fondurilor arhivistice la Cluj și intrarea instituției în rosturile sale firești. Până în anul 1940, arhiva clujeană ajunsese la 2000 metri liniari și poseda o bibliotecă documentară cu peste 1500 de volume.

A avut o concepție superioară despre rolul și statutul Arhivelor, pe care a încercat să o ridice la nivelul celor similare din Apus, care să nu fie doar un depozit sigur de documente, ci „mai presus de toate, o instituție de cercetări științifice”, un laborator de fecunde studii istorice publicate. A avut alături în perioada interbelică, tineri de mare viitor, precum D. Prodan, I. Breazu, O. Boitoș, A Decei, unii bursieri la Școlile române din Sorbona și Paris care, din păcate, au părăsit pe rând instituția, din cauza salarizării mizere. Acesta a fost, în fond, unul din principalele motive ale neîmplinirii generosului proiect al lui Ștefan Meteș privind Arhivele. În pofida acestui fapt, el a rămas devotat măreței sale creații din capitala Ardealului. În septembrie 1940, copleșit de durere, dar cu o energie exemplară, a reușit să evacueze în totalitate documentele peste granițe, impusă de dictatul odios și să asigure continuitatea instituției în refugiu la Sibiu, alături de celelalte instituții din preajma Universității. Are bucuria să organizeze tot el revenirea la Cluj, la 29 septembrie 1945, dar și să trăiască amărăciunea de a se lovi, în ultimii ani de activitate de obtuzitatea unor autorități locale, dominate de spirit ostil oricărei afirmări a unei instituții de prestigiu a statului român în orașul de pe Someș. S-a pensionat în decembrie 1947, însă va mai gira conducerea Arhivelor din Cluj până în aprilie 1949. În scrisoarea adresată cu acest prilej de către directorul general Aurelian Sacerdoțeanu, se subliniază: „munca dvs. depusă în serviciul științei românești în general și al Arhivelor Ardealului în special, prin activitatea nestăvilită și pasiunea cu care ați cercetat atâtea probleme ale trecutului nostru” și „strădania cu care ați putut aduna și pune la adăpost pentru cercetare atâtea tezaure arhivistice ardelene”.

Ștefan Meteș este și va rămâne pentru arhiviștii români nu doar un întemeietor, ci și o pildă vrednică de urmat, în efortul continuu de ridicare a profesiunii lor la cotele cele mai înalte ale vremurilor de azi și de mâine.

T.B.: Ca om politic era iorghist. Cum s-au manifestat relațiile dintre Nicolae Iorga - titanul spiritului românesc - și Ștefan Meteș, marele istoric transilvănean, pe tărâm politic?

I.D.: Ștefan Meteș n-a fost atras de politică în mod deosebit. „Politică militantă n-am făcut”, declară el într-o autobiografie din anul 1958 și nu greșește prea mult. A fost ales deputat în primul Parlament al României întregite, în 1919. A încercat, fără success notabil, să înființeze la Cluj o filială a partidului iorghist. În guvernul Iorga din anii 1931-1932 a fost numit mai întâi, subsecretar de stat la Interne, de unde a trecut - ca urmare a marginalizării lui de către atotputernicul titular al ministrului Constantin Argetoianu - ca subsecretar de stat la Ministerul Instrucțiunii, având în răspundere Arhivele, Biblioteca și Muzeele. În această funcție a introdus „Legea pentru organizarea bibliotecilor și muzeelor publice comunale” și o completare la „Legea Arhivelor” din 1925. În cele din urmă, a demisionat și din acest post. Politica pe care el a înțeles să o facă, singura de altfel, a fost cea a interesului național care impunea, în acel moment, apărarea marii opere de la 1918. Prin activitatea plină de dăruire în cadrul „Ligii antirevizioniste”, prin conferințe, broșuri și articole, Ștefan Meteș a fost unul din cei mai activi intelectuali ai Clujului interbelic pe tărâmul apărării drepturilor românești în Transilvania.

T.B.: Ce mărturii dețineți privind calvarul suferit de Ștefan Meteș în iadul communist?

I.D.: Ștefan Meteș a fost ridicat de organele Ministerului de Interne la data de 6 mai 1950, de la locuința sa din Cluj, anchetat și apoi întemnițat la Sighet, îndurând calvarul temniței alături de întreaga elită românească anticomunistă. La 6 iulie 1955 a fost eliberat, fără să fi fost condamnat vreodată. Din păcate, între documentele aflate la Arhivele clujene nu am găsit deocamdată referiri scrise, mai ample, la anii de detenție. E posibil ca documente sau relatări privitoare la această perioadă să apară în mărturiile unor foști deținuți care l-au cunoscut, sau ale unor rude și apropiați ai săi. Din mărturiile unor foști arhiviști, rezultă că familia Meteș a fost victima intimidărilor și perchezițiilor organelor de securitate, încă din perioada în care mai gira funcția de director al Arhivelor din Cluj.

Cu suferințele și umilințele închisorii și stigmatul de „fost deținut politic”, Ștefan Mateș a fost plătit nu pentru cele câteva luni de ministeriat în guvernul Iorga, cât pentru militantismul său natural neînduplecat care nu a menajat pe niciunul dintre dușmanii românismului din Transilvania.

T.B.: Cum și-a desfășurat viața și activitatea după „eliberare” până la încetarea din viață?

I.D.: După eliberarea din închisoare, Ștefan Meteș s-a întors de îndată la uneltele sale - biblioteca, arhivele și masa de scris; până către anul 1970, regimul communist i-a impus umilințe repetate și o nedreaptă marginalizare. A colaborat la activitatea de elaborare a edițiilor de documente medievale realizate de Institutul de Istorie din Cluj, având sprijinul lui Andrei Oțetea. Din 1957, a început să publice în Mitropolia Ardealului lucrări de istorie a bisericii românești. Încununarea activității sale științifice din această perioadă și, într-un fel, a întregii sale opere istoriografice a reprezentat-o publicarea volumului Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX (Editura Științifică, București, 1971).

„Dezghețul” ideologic de după 1968 i-a adus și lui Ștefan Meteș, aflat la o vârstă venerabilă, o tardivă, însă cu totul meritată consacrare publică. În 18 ianuarie 1972, a fost decorat cu „Meritul științific clasa I” pentru merite deosebite obținute în dezvoltarea istoriografiei și arhivisticii românești. Un rol deosebit în această reabilitare l-a avut instituția Arhivele Statului pe care o întemeiase, prin directorul său Alexandru Matei. În anul 1970 a fost invitatul de onoare la manifestările închinate aniversării a 50 de ani de la înființarea instituției, iar doi ani mai târziu, la 25 ianuarie 1972 era el însuși omagiat cu ocazia împlinirii a 85 de ani. Un admirabil volum omagial Ștefan Meteș la 85 de ani se afla sub tipar în anul1977, când inima sa a încetat să bată.

T.B.: Cum păstrați în amintire personalitatea istoricului și arhivistului Ștefan Meteș?

I.D.: Datorăm lui Ștefan Meteș prețuirea și respectul cuvenit întemeietorului Arhivelor Naționale Clujene. Tot ceea ce înfăptuim astăzi pentru ridicarea și afirmarea acestei instituții este un omagiu ipso facto, întrucât sporește și împlinește opera sa.

În fiecare an, cu ocazia simpozionului „Arhivele în slujba științei și culturii” are loc un pelerinaj la mormântul său din cimitirul Central. La 30 iunie 1997, cu prilejul împlinirii a două decenii de la moartea sa, a avut loc un simpozion omagial, iar un portret al său străjuiește holul de la intrarea în instituție. Fondul de documente care îi poartă numele conține manuscrise, corespondență și alte documente valoroase pe care intenționăm să le valorificăm în revista arhivistică ce apare la Cluj începând cu anul 1995.

T.B.: Ce considerați a fi umbră și lumină în viața Arhivelor Statului din Cluj-Napoca în anii comunismului?

I.D.: Operez pentru o judecată echilibrată în această privință. Pe de o parte, instaurarea dictaturii comuniste a introdus cenzura ideologică în Arhive, a concentrat și pus sub controlul statului (prin Arhivele Statului) toate arhivele țării, exceptând pe cele ale Ministerului de Interne, Externe, ale Forțelor Armate și Partidului Comunist cu anexele sale. Prin trecerea în subordinea Ministerului de Interne (mai exact, sub controlul Securității), Arhivele au avut de suferit în privința accesului public la documente (secretizarea) și al statutului profesiunii de arhivist (prin proba „de foc” a dosarului de cadre și izolarea de lumea intelectuală din țară și instituțiile similare din străinătate).

Pe de altă parte, este incontestabil că rigoarea și centralizarea impuse de regim au fost salutare pentru arhivele românești, adică pentru documente - care s-au păstrat în cantitate și în condiții incomparabil mai bune față de perioada dinainte de 1950. S-au creat instituții de arhivă în toate foste centre raionale, între 1953-1968, apoi în centrele de județ s-au construit 24 de clădiri cu destinație specială pentru arhive. Îndrumarea și controlul Arhivelor Statului au impus tuturor instituțiilor și întreprinderilor din țară, să organizeze arhive proprii, pe baza unor normative bine articulate. Este de subliniat de asemenea, faptul că în perioada anterioară anului 1970, s-au pus temeliile normelor metodologice ale muncii în arhive, pe care le utilizăm și astăzi.

S-ar putea adăuga desigur, multe elemente atât la elementele pozitive, cât și la cele negative ale acestor ani. Judecata acestei epoci este în curs de a se face și s-au realizat puține acțiuni în această privință. Având în vedere faptul că rostul primordial al acestei instituții este acela de a aduna și conserva tezaurul documentar al țării, aprecierea noastră asupra perioadei comuniste rămâne preponderent pozitivă.

T.B.: În condițiile actuale, după 1989, ce ar trebui de făcut cu privire la organizarea arhivelor statului din țară?

I.D.: Este aproape imposibil de sintetizat în puține rânduri, ceea ce ar putea fi numit un program complex de reformare a arhivelor românești. Vreau să afirm cu tărie, că la această oră, constatăm cu îngrijorare o serioasă rămânere în urmă a instituției Arhivelor Naționale în raport cu celelalte instituții din domeniul cultural-științific. Deschiderea din 1989 se cere validată printr-o reformă reală a arhivelor românești, în sensul stabilirii locului optim în structura administrației de stat, modernizării sub toate aspectele, asigurării mijloacelor materiale și umane pentru îndeplinirea misiunii sale specifice și împletirea experienței proprii cu experiența internațională în domeniu, în perspectiva integrării europene. Legea Arhivelor din 1996 care consacră experiența pozitivă acumulată în deceniile precedente, riscă să devină anacronică, dacă statul român nu înțelege să facă efortul minim cerut de acest domeniu, deopotrivă indispensabil administrației de stat, științei și culturii, memoriei națiunii române.

(Toader Buculei - Clio încarcerată. Mărturii și opinii privind destinul istoriografiei românești în epoca totalitarismului comunist, Editura Libertatea, Brăila, 2000, pp. 156-162, interviu luat în data de 28 octombrie 1997)


Ilustrul istoric transilvănean Ștefan Meteș s-a născut la 8 ianuarie 1887 (27 decembrie 1886 - stil vechi) în satul Geomal, comuna Strenuț, județul Alba. După școala primară din satul natal, urmează cursurile gimnaziale și liceale la Aiud, Sebeș și Brașov. În anul 1909 absolvă Seminarul teologic din Arad, iar în anul următor și Liceul Greco-catholic din Blaj. Studii superioare la Facultatea de Litere a Universității din București (1912-1914). Preot. Director al Arhivelor Statului din Transilvania (1922-1949), calitate în care pune bazele, organizează și dezvoltă instituția cu sediul la Cluj. Membru corespondent al Academiei Române (7 iunie 1919); exclus din Academie în 1948, repus în drepturi la 3 iulie 1990. Distins cu premiile ”Adamachi” (1919) și „Gheorghe Asachi” (1931) ale Academiei Române. Decorat cu Coroana României în grad de comandor (1932) și cu Meritul Științific clasa I (1972). Deputat iorghist (1919-1922 și 1931-1932) . Subsecretar de stat în guvernul Iorga (17 iunie 1931-12 mai 1932). Detenție politică în penitenciarul de la Sighet (16 mai 1950-6 iulie 1955). A încetat din viață la 30 iunie 1977 la Cluj-Napoca.

Ca istoric de largă erudiție, Ștefan Meteș rămâne cel mai prodigios cercetător al istoriei bisericii românești din Transilvania, căreia i-a consacrat numeroase monografii și studii de specialitate. A publicat mult în legătură cu viața economică și socială a românilor ardeleni, utilizând documente din arhivele ungare și valorificând munca arhiviștilor clujeni. A urmărit legăturile românești peste Carpați în ambele sensuri de-a lungul întregii istorii, dând contribuții esențiale privind prezența domnilor și boierilor în Ardeal, precum și monumentala Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX. S-a remarcat totodată , ca bibliograf al lui Nicolae Iorga și editor de cronici și documente. Bibliografia operei sale cuprinde 159 de titluri (volume, studii, articole) din care patru au fost premiate de Academia Română. Dintre lucrările sale de referință menționăm : Bibliografia scrierilor lui Nicolae Iorga (1913); Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungaria (1918); Relațiile comerciale ale Țării Românești cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea (1920); Viața agrară, economică a românilor din Ardeal și Ungaria. Documente contemporane, vol.I (1508-1820)(1921); Istoria neamului românesc, vol.I (1922); Păstori ardeleni în Principatele Române (1925); Regele Ferdinand al României (1925); Moșiile domnilor și boierilor din țările române în Ardeal și Ungaria (1925); Relațiile bisericii românești ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române în veacul al XVIII-lea (1928); Situația economică a românilor din Țara Făgărașului (1935); Din scrierile lui Gheorghe Sion. Viața și activitatea sa, vol. I (1941) și vol II (1943); Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX (1971).

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Daniel » 10-07-2017 14:30

Foarte bun articol, imi place mult sa citesc aceste interviuri de pe vremea aceea, sunt foarte interesante.

Daniel

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Să nu te-ntorci din cale, prin a Sodomei carceri
    Când duhul tău te minte.
    Prin foc, prin fier, prin ape, dar numai înainte!
    Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri." Constantin Oprișan

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori