22 decembrie 1989 – ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei

Mântuitorul Hristos a numit Biserica „Stâlp şi temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei mai aleşi şi-au jertfit viaţa.

Secolul al XX-lea a fost străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creştini. Dintre ele, ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morţi. După căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice referitoare la problematica opresorilor şi a victimelor din timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost ucişi de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinţi mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat: „Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljeniţîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile româneşti au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Preşedintele ţării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă şi altceva de spus despre victimele comunismului.

Lupta duhovnicească a mărturisitorilor

Cu opţiuni politice diferite, cu vieţi diferite, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovniceşti. Dar intrarea lor în temniţă a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui: „Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide). Unii dintre ei, mai ales preoţi ori călugări, au fost conştienţi încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareţ la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţi deţinuţi, pentru faptul că spovedea şi împărtăşea. Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.

Tot la fel a murit întemniţat şi Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârşit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creştini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Ca mulţi alţii, toţi aceştia au înţeles că esenţa spirituală a prigoanei comuniste a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi aruncarea lui în necredinţă şi în iad. Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şi nu înţeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credinţă, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Piteşti, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice şi blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioşi în necredincioşi.

Cine a stat în spatele atrocităţilor? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comunişti, români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omului faţă de semnul său, ci ura diavolului faţă de om: torţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele distrugerii sufleteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care şi-au pierdut viaţa, dar şi-au păstrat credinţa, au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuţi în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.

Dacă sărbătorim doar sfârşitul unui regim politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noastră sufletească: nu vedem o biruinţă asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă cu biruinţa asupra iconoclasmului.

Înţelesul unei sărbători comune

Dacă înţelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea a unei biruinţe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: cei care au murit, cei care au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost marginalizaţi pentru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi. Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opţiune, ci o necesitate pentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor cumplite lepădări de credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere, căci aşa Îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom avea modele pentru viaţa noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor şi mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea duhovnicească şi sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea şi încălzind inimile multor oameni spre credinţă.

Dumnezeu a avut aleşii Săi pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane, când Biserica a dat şi sfinţi care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor martirilor regimului comunist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toţi sfinţii Ortodoxiei, iar următoarea duminică este a Tuturor Sfinţilor Români. Biserica OrtodoxăSârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de la Cneazul Lazăr şi până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor comunismului, căci nu toţi cei care au murit în represiune au fost sfinţi. La vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei care şi-au sfinţit viaţa, spre folosul duhovnicesc al creştinilor care în această lume se luptă pentru mântuire.

O sărbătoare necesară: 22 decembrie

O sărbătoare a mucenicilor prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei. Totuşi, pentru a-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoana comunistă, din toate locurile şi în ani diferiţi, potrivită este ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificaţia zilei de 22 decembrie 1989 depăşeşte sfera politică şi socială. Părintele Constantin Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia română din 1989 se deosebeşte de orice altă revoluţie prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor ucişi în decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora li s-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei văduviţi de contactul cu valorile duhovniceşti. Cum de s-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri şi vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu aşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor şi mărturisitorilor necunoscuţi lor, dar care au mijlocit pentru ei în faţa Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoaşterea caracterului duhovnicesc al jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model din epoca modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va încerca să subjuge sufletele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea mucenicilor şi mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaşte identitatea duhovnicească a înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştim cine suntem şi ce avem de făcut.

(Ierom. Dosoftei Dijmărescu – Revista Cuvinte către tineri, Mănăstirea Putna, 2010)