A fost gata să calce pe urmele mucenicului Constantin Brâncoveanu

Revenind la perioada de reeducare sau de „autoanaliza”, cum ii zicea ministrul de Interne si pe care Petre Pandrea capatase invoirea s-o descrie in cele mai „luminoase culori”, „cu lampa eternitatii pe masa” (ceea ce a si facut) in schimbul unui mai generos regim de penitenta, nu se poate spune ca toti detinutii din Aiud au cedat opresiunii.

Nu toti se autoanalizasera, desi se recursese si la mari tentatii, dintre care eliberarea fusese cea mai importanta. Nu putini ii cazusera victime. O luna, sau chiar o jumatate de an, dupa zeci de ani de anchete si de viata dupa gratii, conta enorm. Si ce sa fi facut omul epuizat de temnita? Ceda.

Celor pentru care libertatea nu mai conta, li se inventase, in schimb, evidenta marilor realizari ale „socialismului victorios la orase si sate”. Sperand astfel ca printre caposii refuznici se vor mai gasi unii care sa cedeze…
Aceasta „evidenta” fiind greu de realizat doar prin poze, grafice si vorbe, s-a luat hotararea ca ea sa fie facuta printr-o actiune de mai mare anvergura, costisitoare chiar, deplasand pe teren, in masini luxoase, pe capii indaratnicilor. Asa ca, plimbati vreme de cateva zile prin tara, cu automobilul, pe la cele mai spectaculoase uzine, colhozuri si sovhozuri, in fata „evidentelor”, multi ajunsesera sa recunoasca:

„Da, am gresit; n-am stiut ca se putea face tot ce-a facut Partidul Comunist in tara. Ne-am meritat pedeapsa, abia acum o intelegem!”

Nu de aceeasi parere fusese insa si printul Alexandru Ghika. Cand il adusesera inapoi dupa „excursia” in care fusese dus, ca sa admire realizarile socialismului victorios, iar colonelul Craciun il intrebase ce i-a placut mai mult si ce l-a impresionat, raspunsese visator, privind zidurile inchisorii:

– Salciile de pe Aiudel, domnule director!

– Tot bandit ai ramas, printule! racnise directorul. Si cate nu ti-am aratat!…

Drept e ca multe ii aratase Craciun, din goana masinii, atat lui, cat si celorlalti. Dar printul vazuse doar salciile de pe Aiudel si putin ii pasa lui, fata de ceilalti detinuti, ca doar atata vazuse.

Si cata osteneala isi daduse Partidul pentru reeducarea indaratnicilor, mai ales la Aiud! Organizase, in incinta penitenciarului, conferinte la care fusesera adusi sa vorbeasca oameni de litere, profesori universitari de la Cluj, ziaristi si fosti demnitari care „intelesesera” mersul vremilor… si tot nu cedasera, banditii! Ce naiba sa mai incerce?

Si atunci se mai gasi ceva: santajul sentimental.

Securitatea ii sfatuia pe cei din familiile detinutilor indaratnici sa le trimita scrisori si fotografii prin care copiii sau parintii batrani de acasa sa le ceara sa faca „tot ce se poate”, adica toate concesiile cerute, pentru a veni acasa.

Pe unele poze, chiar copilul scria: „Taticule, uite ce mare m-am facut! De ce nu vrei sa vii sa ma vezi?”.

Pe altele, nevestele, in numele lor sau al copiilor, se laudau cu reusita lor in viata sau la serviciu, dupa ce, gratie Partidului, obtinusera vreun post sau vreo functie de seama la Stat, universitate, liceu sau fabrica.

Iar intrebarea lor finala, tot la sugestia Securitatii, suna cam asa: „Si atunci, tu, tata (sau fiu, sau sot) de ce nu vrei sa faci ceea ce ti se cere, ca sa vii mai repede acasa?”.

Si totusi, respingand ispitele, somatiile familiale, neinduplecati de rugaminti, multi dintre ei ramasesera in Aiud. Iar cel mai neinduplecat era tot Alecu Ghika.

Si intr-o zi, cand, in fata a sute de detinuti, in curtea inchisorii – de pe un podium de unde putea fi bine auzit – un tanar in haine vargate citi scrisoarea pe care mezinul lui Alecu Ghika i-o adresase tatalui sau, spunand ca isi putuse termina studiile universitare de Medicina si ca obtinuse post de cercetator, printul nu spuse decat:

„Si ce daca?”.

Scos din fire, colonelul director incepu atunci iar sa urle, ca sa-l auda toata lumea:

– Pai, bine, printe! Nici de propriul fiu nu-ti pasa? Partidul i-a oferit si post la facultate, pe cand copiii mei nici nu pot intra la ea! Si tu tot nimic?

– Domnule colonel, dumneavoastra stiti din istorie poate ca un stramos al meu si-a pierdut capul, pe la 1700, pentru Bucovina. Si tot din carti cred ca mai stiti ca un domn valah, Constantin Brancoveanu, a fost dus de turci la Constantinopol, ca sa fie taiat cu intreaga familie, daca nu renunta la crestinism. Iar cand mezinul lui l-a rugat, plangand, sa-l induplece pe Sultan, caci el e gata sa se faca musulman, tatal i-a raspuns:

„Mai bine mori in legea ta!”.

Or, domnule colonel, stiind toate acestea, ce i-as putea spune si eu fiului meu? Decat sa moara-n legea lui, cum probabil o sa fac si eu.

De murit insa, Alexandru Ghika n-a murit in temnita, dar de ramas in istorie ca un adevarat print, tot a ramas…

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși)