„A intrat și a ieșit din închisoare curat ca o lacrimă”

Nu pot, nu-i o falsă scuză, să scriu despre acest om,  titan în suferință; voi încerca totuși să vi-l prezint:

Întră în Mișcarea Legionară, nu atunci când a venit valul spre ea, ci mai devreme. Despre cultura sa, nu sunt eu îndreptățit să scriu.

În guvernarea legionară este numit Directorul Siguranței Statului. Semăna mult cu Căpitanul, ba, când acesta era închis la Jilava, a vrut să-l înlocuiască, ceea ce Căpitanul a refuzat. După rebeliune, este condamnat la 25 ani temniță. Îl întâlnesc, adică aud în 1948 că e la Aiud. Când ajung din nou la Aiud prin 1962-63, era la Zarcă. Era locul cel mai greu pentru deținuții Aiudului. Celularul avea 312 celule. Zarca era de pe timpul ungurilor și avea faimă mare, criminalii fiind aduși la Aiud în Zarcă. În momentul când a început reeducarea, în sala cea mare a fost adus și prințul Ghica. Colonelul Crăciun, directorul penitenciarului, ne anunța că va începe a doua zi reeducarea și se vor spune și vorbe tari; cine nu-i de acord, poate pleca. Aud un glas sonor și o mână ridicată în sus și cuvantul lui. Era Ghica. Colonelul Craciu, nervos, începe să strige: „Poți pleca! N-avem nevoie de prinți!”.

Iată greșeala mea: nu l-am urmat pe acest om în Zarcă. O remușcare și o rușine planează pe conștiința mea până îmi voi încredința viața Celui Atotputernic. Ce m-a îndemnat la acest act? Frica de Zarcă? Absolut nu! Această pată nu mi-o pot ierta niciodată. Iată pentru mine o palidă justificare: Conducerea legionara de la Aiud a hotărât o cedare față de reeducare. Nicolae Petrascu, dr. Niculescu care se afla de 24 de ani și alte figuri de frunte ale Mișcării, s-au supus. Eram izolat, singur de șapte luni în celulă, nevoind să mă murdăresc. În plină sală de reeducare, la presiunea așa zișilor lectori, am zis că nu accept nimic și mâinile mele nu-s pline de sânge. Colonelul Crăciun a spus că îl va aduce și pe Ghica în sală. Acesta a refuzat, și la ademeniri, și la amenințări. Era desenat pe afișe interne cu coroana pe cap și măncând bunătăți din pachetele primite, în timp ce camarazii lui se uitau la el. El, munte de credință în Căpitan și Legiune, pe care nu-l interesa decât linia lui, conștiința lui. În primul rând că nu se primeau pachete, în altă ordine, un om ca prințul Ghica dacă ar fi primit pachet, l-ar fi dat camarazilor lui. Până la eliberarea sa a refuzat să participe la reeducare și a ieșit curat ca o lacrimă, acest nemaipomenit om și legionar.

Au fost oameni care după primele 24 ore au cedat, dar să stai 24 de ani, ultimii 18 în condițiile în care te puneau asiaticii comuniști… Și insultele, înfometarea, izolarea și lanțurile; mai ales când ajungeai la izolare, de acolo ieșeai ori la spital -adică grav, grav bolnav-, ori la cimitirul temniței.

Prințul Ghica le-a înfruntat pe toate și a ieșit așa cum a intrat.

(Dumitru Banea – Acuzat, martor, apărător în procesul vieții mele, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, pag. 163-164)