Acasă la Marin Dumitrescu

În cartierul Grant, unde locuia Marin Dumitrescu, am bătut în lung şi în lat strada respectivă, de mai multe ori. La un moment dat, Marin s-a aşezat pe bordura trotuarului şi a început să plângă. După 16 ani de la arestare, nu mai ştia unde stă. M-am aşezat lângă el, spunându-i să ţină seama de schimbările intervenite în această perioadă. S-a luminat deodată la faţă:

– Ştiu! Ştiu unde stau!

S-a oprit în faţa unei porţi, unde doi copaci înalţi acopereau curtea şi casa.

– Vezi, Grigore? Aceşti copaci, sădiţi de mine, erau doar până la înălţimea gardului. Uite cât sunt acum! De asta nu mai cunoşteam locul! Şi casa asta când o fi apărut, că nu era aici?

A bătut uşor cu degetele în geam şi o voce a întrebat speriată:

– Cine-i? Ce cauţi aici, în toiul nopţii?

– Mamă! Sunt eu, Marin! Deschide, te rog!

Atunci, din casă răzbătu un strigăt de disperare şi bucurie, strigăt pe care l-am auzit multă vreme după acea noapte şi, de câte ori mi-l amintesc, revăd scena care a urmat…

Înăuntru s-a făcut lumină şi au ieşit buluc pe geam şi pe uşă mama, sora lui – Silvia, o altă soră şi doi bărbaţi, şi încă vreo câţiva au venit de la casa din curte. În câteva clipe, Marin fusese înconjurat de toţi ai lui: care îl strângea în braţe, care îl săruta pe faţă, pe ochi, care îi lua mâinile şi i le pupa, unul îl mângâia, altul îl privea şi încerca să se apropie de el trecând peste ceilalţi… Priveam năucit! Erau ca la rugby! Când Marin a fost puţin slobozit, le-a zis cu vocea lui groasă:

– Ho! Ho! Opriţi-vă! Am venit cu un foarte bun prieten. Uitaţi, el este Grigore Caraza. Tu, Silvia, îl cunoşti deja.

Aproape aceeaşi scenă s-a întâmplat şi cu mine…

În avântul lor, bieţii de ei mă confundau cu mult aşteptatul lor Marin. După ce s-au mai potolit, prietenul meu, căutând cu privirile în jur, a întrebat grav:

– Dar, tata? Tata unde-i?

– A murit acum patru ani!

– Dar nevastă-mea, Silvia?

– Te-a lăsat, mamă! Te-a lăsat şi-a plecat! Nu mai ştim nimic de ea.

Marin şi-a îngropat faţa în palme şi a început să plângă mocnit…

– Nu-i nimic! Nu-i nimic! Bine măcar că vă găsesc pe voi!

(Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 156-157)

Visited 4 times, 1 visit(s) today