Acasă la rugătorul inimii

In fata mirenilor celor iubitori de Dumnezeu, te cutremuri! Cati dintre ei nu si-au dorit viata monahala? Si cati nu si-au urmat nestiuti calea lor, implinind pana la capat datoria catre Dumnezeu si semeni! Unii au patimit zeci de ani in temnitele comuniste – smeriti nevoitori ai rugaciunii celei neincetate!…

Si iata pilda a sfarsitului lor:  „Parinte, sunt un om pacatos! Nici macar catre cei apropiati nu am putut rosti cuvant, caci mi-ar fi reprosat, pe buna dreptate: Ce, esti cumva preot? In cele ale credintei, parinte, m-am simtit intotdeauna asemenea unui impostor…”

Cititi Intoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide… Nu mi-a venit sa cred, lecturand cartea, ca marturisitorul acesta s-a nascut in satul vecin cu cel al copilariei mele. Nimeni nu-mi vorbise despre el vreodata… A doua zi de Pasti, anul acesta, nu am mai rabdat; am tinut sa merg neaparat acasa la Ioan Ianolide…

Dobrotestii lui Ianolide

Drumul pana la Dobrotesti l-am strabatut cu teama in suflet ca s-ar putea sa nu aflu nimic concret despre marturisitorul Ioan Ianolide; ca poate la mijloc s-a strecurat vreo greseala…. Ma tot intrebam: va mai fi pe lume cineva care sa-l fi cunoscut?

Padurea familiei Berindei, de pana-n Dobrotestii lui Ioan Ianolide, parea ca nu se mai termina… „La conac”, in padurea Beucii, arhitectul Ion Berindei a lucrat la proiectul Palatului Culturii din Iasi. „ La noi, la padure, s-a nascut Palatul” – imi spuneau adesea batranii din sat. De ce nu am aflat de la ei si despre Ianolide? – imi reprosam pe cale. La lunca, in apropiere de Drobotesti, intreb despre casa lui Ianolide pe un pastor. Ramane o vreme pe ganduri. „Pai Niculache Ianolide a avut casa chiar aici unde ne aflam, la lunca… Avea teren mult, dar administra si mosia Berindeilor. Om tare priceput”. „Nu mosia lui Polimeride?” – intreb, surprins. „Nu, a Berindeilor!” – imi raspunde omul, sigur pe sine. Nu se zareste nici urma de casa insa. „S-au dus casele domnului Niculache si ale lu’ domnu’ Dumea Berindei! Da’ domnu’ Niculache mai are o casa la noi, la Doage(Dobrotesti). Intrebati de casa lui Niculache Grecu, ori a Mariei Ciobanu”. „Care Maria Ciobanu?”, tresar. „Profesoara, fata lui Niculache”. Sora lui Ioan Ianolide fusese profesoara chiar la scoala la care am invatat!

Sfatul batranelor

Pastorul nu si-l mai aducea prea bine aminte pe domnu’ Ionel a’ lu’ Grecu: „A fost mai mult prin puscarii, a plecat de mult de-acasa”. De sora lui Ianolide stia insa ca a fusese casatorita cu un basarabean si ca a ramas pana la moarte in casa parinteasca.

De cum intram in sat, incepem sa calatorim cu intrebarea.

Dobrotestii, pe jumatate, este un sat de pastori ardeleni, trecuti cu turmele lor peste Carpati, in vremea Mariei Tereza. Oameni harnici si intreprinzatori… In poiana bisericii, intalnim un fel de sfat al batranelor, asa cum se obisnuieste la tara in zilele de Pasti. – „Si zici, mata, ca vrei sa stii unde e casa lui Niculache Grecu? „Era chiar grec? – intreb mirat… „Acu’, daca era grec ori macidonean, nu stiu, dar nu vorbea romaneste asa ca pe la noi” – imi raspunde una dintre femei. O batrana trimite indata dupa doamna Valica. Pana vine dumneaei, comenteaza hatru alaturi de celelalte: „S-a facut mare boieroaica Valica noastra!”. Doamna Valica are in grija, din incredintarea nepoatelor conului Niculache, casa in care s-a nascut Ioan Ianolide. Pornesc impreuna cu o parte dinsfatul batranelor, pe o ulita ingusta cat o poteca, cu garduri brodate pana sus cu mana Maicii Domnului. Ma tot intreb cum as putea incepe discutia…

„Eu am ars hainele domnului Ionel…”

Doamna Valica ne invita sa intram in curtea conului Niculache. „De fapt, despre Ioan, fiul dumnealui, as vrea sa va intreb, indraznesc in cele din urma… Maica Lixandra, una din batrane, tresare la auzul acestui nume: „Despre domnu’ Ionel, domnu’ Ionel, care a facut 23 de ani de puscarie?!”. „Exact. L-ati cunoscut?”. Femeia tace o vreme, apoi, cand da sa povesteasca, o podidesc lacrimile: „Mama, il vad ca ieri! A venit acasa dupa 23 de ani; si ne-am pus pe-un plans, cu coana Ispasia, mama lui Ionel, nevasta lui Niculache, si cu toti vecinii. Avea hainele petic langa petic si era slab… slab!… Da’ parca domnu’ Ionel, asa cum era, stralucea… Coana Ispasia mi-a dat hainele lui. Du-te Lixandro si arde hainele baiatului, ca sa nu le mai vad, ca nu mai pot! Am pus gaz peste ele si le-am dat foc aici in batatura. Parca vaz si acum cum ardeau hainele domnului Ionel…”

„Am avut un crez… Asa mi-a spus domnu’ Ionel”

Se lasa tacerea…Batranele au cunoscut indeaproape familia lui Ioan Ianolide. Maica Lixandra povesteste din nou: „De ce domnu’ Ionel, de ce domnu’ Ionel, n-ati semnat, ca sa veniti mai repede acasa, cum au mai facut si altii?” – l-am intrebat. „Am avut un crez, Lixandra. Daca as fi lepadat crezul meu in Dumnezeu, n-as mai fi fost crestin, n-as mai fi fost roman… As fi fost doar o umbra pe fata pamantului. O umbra! N-as mai fi fost Ioan pe care il vezi acum inaintea ta». Asa mi-a spus. La Gherla, erau gratii peste apa cu serpi pe dedesubt…”. Maica Lixandra tace din nou. Gandurile o poarta departe… Tanti Valica deschide apoi usa casei in care s-a nascut Ioan Ianolide. Casa aproape pustie, in care ne sfiim sa pasim. Aflu ca domnu’ Ionel nu a venit chiar des pe-acasa, dupa eliberarea sa din temnita. Fotografii de familie si tablouri atarna, uitate de vreme, prin camere goale. Imi spun ca aceasta s-ar putea sa fie prima si ultima oara cand le vad. Doamna Valica le scoate rand pe rand la lumina, afara, in curte… Le sterge usor, de paianjeni, cu mana tremuranda, indemnandu-ma: „Daca vreti, fotografiati-le, ca sa ramaie”.

Un reper al credintei neamului romanesc

Ar fi pacat ca aceasta casa sa fie instrainata. Chiar ma gandesc, pentru o clipa, in timp ce privesc tablourile si iarba frageda din curtea lui Ioan Ianolide, ca o manastire ar putea face aici un mic metoc. Un reper al demnitatii noastre romanesti. Daca ati citit Intoarcerea la Hristos, sunt sigur ca realizati ca nu sunt doar vorbe la intamplare.

Maica Lixandra priveste spre portretul unei femei frumoase, cu privirea demna: „Ispasie, Ispasie!… Ce-ai mai suferit, cat a fost inchis domnu’ Ionel!”. „Credincioasa femeie a fost doamna Ispasia! Era din Tecuci, un sat vecin cu al nostru. Respectata de toata lumea si tare miloasa!” – o descrie doamna Valica pe mama lui Ioan Ianolide.

Imi plec capul tacut, ascultand vorbele intelepte ale batranelor. Parca traiesc un vis. Le mai intreb o data, pentru a fi sigur: „La Berindei a fost administrator domnul Niculache?” „La lunca, mama, la Berindei. Vara mai mult la lunca statea. Mergea si domnu’ Ionel. Si dupa ce-a venit din puscarie se mai ducea pe-acolo”.

Chiar ma intrebam, traversand padurea, in drum spre Dobrotesti: Ce m-a atras, cand am primit in dar, prima oara, un volum din Filocalia, sa vin la lunca, la liniste? Poate ca au fost la mijloc chiar rugaciunile acestui nestiut marturisitor, inaltate in bezna comunista, pentru oamenii din locurile sale natale, pe cale sa isi piarda credinta. Il cunoscuse pe Hristos prin patimiri inimaginabile in temnitele comuniste, ca si prin neincetata rugaciune a inimii. Un intreg popor, in acel timp, era purtat spre adancul ratacirii. Sunt ferm convins ca Recursul la Ioan Ianolide este astazi mai actual decat oricand.

(Gheorghita Ciocioi – Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008)