„Aceasta a fost soţia mea. Şi-a neglijat viaţa, ca să ne-o salveze pe-a noastră”
Stimată doamnă Monica şi dragă domnule Dinu1,
A trecut mai bine de-un an, de la decesul soţiei mele şi nu pot încă să-mi revin din durerea care m-a copleşit.
Nu pot crede c-a plecat pentru totdeauna şi că n-am s-o mai văd niciodată. Mă uit în jurul meu şi peste tot dau cu ochii peste lucruri care-i aparţineau.
Aici este patul în care a decedat, după o noapte de veghe şi de tăcere adâncă. În cuier, atârnă îmbrăcămintea pe care o-mbrăca în fiecare dimineaţă. Într-un colţ al camerei, un dulap modest cu tot felul de mărunţişuri, între care şi ochelarii cu care trudea aproape în fiecare zi la maşina de cusut. Nu lucra pentru nimeni, decât numai pentru familie. Caut în şifonier şi dau peste pijamale şi cămăşi reparate de dânsa. Într-o seară, îmbrăcând o pijama pe care a reparat-o, aplicându-i cu multă dibăcie mai multe petice, le-am spus celor două fiice, care se aflau în seara aceea la mine:
– „Voi purta pijamaua asta până vor curge zdrenţele de pe ea”. Eram foarte emoţionat şi cu greu mi-am putut stăpâni lacrimile. La ora 3:10, am fost trezit de glasul uimitor de clar al soţiei: „De ce te-mbraci cu pijamaua asta, ai pijamale bune în şifonier!”
Uluit şi profund surprins de claritatea vocii, am răspuns grăbit şi descumpănit: „De-acum n-o să mă mai îmbrac niciodată cu ea”.
Aş fi dorit mult să mai vorbească, să-mi mai spună ceva, dar cuvintele ei s-au stins, au dispărut, ca un ecou prelung, care se îndreaptă spre undeva, departe, spre veşnicie…
Am rămas la marginea patului, în perfectă stare de trezie, cu lacrimile inundându-mi obrajii.
Primul gând mi-a fost să-mi trezesc fiicele, dar dormeau prea frumos şi profund şi nu m-am îndurat. Am rămas până la ziuă treaz, cufundat în vălmăşagul a tot felul de gânduri.
De-atunci, am mai avut încă trei întâlniri, pe calea nevăzută a celor de dincolo. Sunt acum încredinţat, după aceste întâmplări, că sufletul omului este nemuritor şi că cei de dincolo ne veghează, ne conduc, ne văd în fiecare clipă, ziua şi noaptea, oprindu-ne la timp de a săvârşi răul şi îndemnându-ne necontenit să mergem numai pe calea binelui.
„Mari şi minunate sunt lucrările mâinilor Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut şi e plin Pământul de Făptura Ta.” (Aşa zice Psalmistul).
În continuare, mă voi referi la pătimirile chinuitei mele soţii, în toată perioada detenţiei mele.
Avea două fiice de întreţinut la şcoală. Avea un soţ, despre care nu mai ştia nimic cu anii, aruncat undeva, departe, în subsolurile închisorilor. Cum a putut rezista oare?… Mergea pe drum năpădită de gânduri, iar când se-ntâlnea cu vreun prieten de-al meu, (acela n.n.) o ocolea de la distanţă.
După ani şi ani, iată ce-mi povestea uneori soţia:
– „După arestarea ta, salariul ţi-a fost din prima zi oprit. Nimeni nu mă putea sprijini. Şi chiar de-ar fi vrut cineva să m-ajute, se temea s-o facă. Nu aveam altă ieşire, decât să mă ajut singură. Aveam în casă o maşină de cusut a mamei. Lucram zi şi noapte la această maşină, lucruri mici pentru copii: cămăşuţe, chiloţei, boneţele, dar ceea ce realizam, nu-mi ajungea. Aveam ambiţia ca fetelor mele să nu le lipsească nimic la şcoală. Nu vroiam să cerşească de la colegii lor, creion, cerneală, peniţă, caiet sau carte. Când am văzut că numai cu degetele mele nu reuşesc, am început să vând. Am vândut mai întâi stupii. Apoi, o bucată de pământ. Vara, în timpul vacanţei, le luam pe fetele mele la lucru, la Fruct – export, unde fratele meu, Costel Dumitrescu, era responsabil cu aceste lucrări. Şi aşa, an de an, am trecut prin toate greutăţile”.
Dar iată că nici pe mine nu m-a dat uitării. Arestat prima dată la 20 iulie 1952, am făcut cunoştinţă cu munca forţată de la Canal. Se muncea în condiţii foarte grele. Nu ne-au dat echipament pentru astfel de munci. Lucram în hainele în care-am fost luaţi. Ca niciodată până atunci, toamna lui 1952 a fost foarte ploioasă. Foarte mulţi oameni au venit acolo în sandale şi în haine de vară.
Ploile, începute încă din septembrie, au adus brume timpurii şi foarte reci. Se vedeau oameni pe şantiere cu batiste pe cap în loc de căciuli, iar în picioare cu sandale sau pantofi de vară, înfăşurate în cârpe şi prinse cu sârme ca să nu le iasă din picioare.
Prevăzător, eu mi-am luat de-acasă, la arestare, căciula, paltonul şi bocancii. Dar în cele trei luni de munci supraomeneşti, la Coasta Galeş, se deterioraseră că aproape nu se mai puteau folosi. În bocanci intra apă, paltonul se rupsese în mai multe părţi, iar prin căciulă treceau picuri de ploaie. În plus, foamea punea vârf la toate celelalte suferinţe.
Administraţia Canalului, văzând că la Galeş nu se mai pot obţine norme, a dispus transferarea deţinuţilor de-acolo în lagărul de la Peninsula (Valea Neagră). Astfel, în ziua de 16 noiembrie, la orele 14, deţinuţii de la Galeş, în număr de 3000, au format un convoi lung de un kilometru şi au pornit spre Peninsula. Era un convoi de fantome, nu de oameni.
Despre comandantul lagărului de la Coasta Galeş am auzit mult mai târziu că fusese condamnat la 25 de ani muncă silnică, pentru acte inumane.
Avea gradul de locotenent-major şi numele lui era Petrică. La intrarea noastră în lagărul de la Galeş, la 14 august 1952, ne-a ţinut următoarea cuvântare:
– „Aţi fost aduşi aici ca să munciţi. De felul cum veţi munci, vă veţi recăpăta libertatea. Să nu uitaţi, că voi sunteţi tot ce are societatea mai rău, pleava societăţii, scursurile, lepădăturile lumii sunteţi voi. Veţi munci la descărcări. Veţi fi repartizaţi câte patru oameni la vagon. Vagonul va fi descărcat în 36 de minute. Cine întârzie va fi aspru pedepsit. Nu ne pasă dacă unii dintre voi vor muri. Dacă într-o zi veţi muri cinci sute, încheiem un proces-verbal şi terminăm cu voi”.
Mi-am zis atunci în gând: din nenorocirea asta, numai Dumnezeu ne mai poate scoate.
Menţionez că printre acele „scursuri ale societăţii”, cel puţin 50% erau intelectuali: ingineri, doctori, profesori, preoţi, avocaţi, învăţători.
Convoiul celor trei mii de deţinuţi, în drum spre Peninsula, nu mai părea a fi un convoi de oameni, ci de stafii. Distanţa dintre Galeş şi Peninsula era numai de 5 km. Am parcurs-o în 3 ore. Se mergea ca după mort. Seara, pe-nnoptat, am ajuns în lagărul de la Peninsula, comandat de evreul Lazăr, unde regimul de muncă şi cel alimentar era mai suportabil.
Pe la-nceputul lunii decembrie, ni s-a dat c. p. (carte poştală – n.n.) să scriem acasă ca să ne trimită urgent îmbrăcăminte de iarnă, medicamente şi alimente de primă necesitate.
Se vedea clar că, după ce ne-au distrus pe noi, erau porniţi să ne distrugă şi familiile. Cu ce era să cumpere bietele noastre familii îmbrăcăminte de iarnă, medicamente şi alimente de strictă necesitate, când şi lor le lipseau aceste lucruri?…
Şi totuşi, pe la-nceputul lunii ianuarie 1953, printre cei care erau strigaţi să vină să-şi ridice pachetele s-a aflat şi numele meu.
O aspră mustrare de cuget mi-a înnegurat sufletul. Nu trebuia să le scriu. Mă mângâiam însă şi încercam să-mi potolesc această mustrare, gândindu-mă că scrisoarea era totuşi un semn că încă mai eram în viaţă. Mai ales că un pachet, trimis la Galeş, fusese returnat de administraţia lagărului, ca familia să creadă că nu mai sunt printre cei vii.
Când am desfăcut pachetul cu alimente, am găsit: şuncă, pesmet, zahăr cubic, miere, carne afumată (în total 5 kg., atât cât aprobase conducerea lagărului).
În cel cu îmbrăcăminte am găsit: căciulă, bocanci nou nouţi, 2 p. ciorapi lână, 2 p. mănuşi lână, 2 cămăşi, 2 p. izmene, flanelă de lână, fular de lână şi, ceea ce mi-a salvat viaţa, o bundă nou-nouţă. Când le-am văzut pe toate astea, am zis: „Doamne, cu ce le-o fi cumpărat?”…
Când, după închiderea lucrărilor Canalului (18 iulie 1953), am fost transferaţi la Borzeşti, unde se lucra la un mare combinat, dându-mi-se c. p., ni s-a spus să scriem acasă, fiindcă avem drept la vorbitor. (Era după moartea lui Stalin, 5 martie 1953).
Împreună cu cumnata sa, Elena Dumitrescu, devotata mea soţie a venit la Borzeşti, la vorbitor, de două ori, încărcată cu de toate. Aceasta a fost soţia mea. Şi-a neglijat viaţa, ca să ne-o salveze pe-a noastră: pe-a mea şi pe-a celor două fiice, la care ţinea ca la ochii ei din cap. În acei ani grei şi-a ruinat sănătatea. Viaţa ei a fost un calvar. N-a ştiut ce-i mângâierea şi nici ocrotirea.
Când boala a-nceput s-o neliniştească şi s-o supună suferinţelor, timp de-un an şi jumătate a fost purtată pe la doctori şi prin spitale.
Când la una din consultările medicilor, la un spital din Galaţi, a fost descoperită prezenţa celulelor atipice, cu toţii ne-am dat seama că sfârşitul îi era aproape. În ea se instalase cruda şi neiertătoarea ciroză.
În ultimele două săptămâni cerea cu insistenţă să fie dusă la Bucureşti, pentru operaţie. Dorea să mai trăiască. Ultima ei speranţă şi-a pus-o în doctorul Racoviţă de la Vidra. Doctorul a venit, a ascultat-o cu multă bunăvoinţă şi atenţie, dar nu i-a putut spune decât cuvinte de încurajare. O jumătate de oră i-a vorbit doctorului, descriindu-i amănunţit suferinţele ei.
La sfârşit, l-a implorat pe doctor: „Salvaţi-mă, domnule doctor, salvaţi-mă”.
Era cu trei zile înainte de a se pierde…
În ultima zi, în marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, a cerut să fie mutată într-o cameră din spate, unde era mai multă răcoare. Acolo, repeta mereu: „Ce bine-i aici, ce bine-i aici!”. Seara, a cerut să fie mutată din nou în patul ei.
În timpul nopţii, a eliminat prin colţurile gurii un lichid roziu. Nu mai vorbea.
În zorii zilei de 16 august, la orele cinci, s-a stins uşor şi încet, ca o candelă în care untdelemnul s-a terminat.
A fost o soţie vrednică, a fost o martiră în toată perioada detenţiei mele, a fost un caracter plăcut oamenilor şi lui Dumnezeu.
Cu cele mai bune gânduri, Const. Caragaţă,
Tichiriş, 5 octombrie 2001
(Costache Caragață – Caietele tristeții. Însemnările unui învățător în cătușe pentru copiii liberi, ediție îngrijită de Gheorghe Nadoleanu, 2010, pp. 261-269 apud Revista Aldine, nr. 313, 20 aprilie 2002, p. 4)
1. Scrisoarea este trimisă către fiica și ginerele poetului Radu Gyr, față de care domnul învățător a avut un adevărat cult.