„Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea.”

Ca peste tot în închisoare și aici¹ era obiceiul ca de fiecare sărbătoare – făcându-se prin aceasta desigur caz de mai multă vigilență, să se umple izolatoarele cu deținuți. În astfel de situații, numai ce îl vedeai pe politruc alergând cu limba scoasă dintr-o parte a alta a coloniei, după captură.

Dimineața primei zile de Paști a anului 1952, era blândă și senină. Ieșisem în spatele barăcii unde stăteam de vorbă cu Marinică Naidim, un om cu mulți ani de închisoare executați. Era înalt, slab, cu o privire blândă, chipul lui aducând mai degrabă a ascet decât a „politician”. Fusese arestat încă de pe vremea lui Antonescu, la data aceea fiind elev. Era naiv ca un copil, fără urme de resentiment în cugetul său pentru nimeni. Nu mai avea aproape nici un dinte în gură, dar privirea senină a ochilor săi umplea chipul său de o frumusețe pe care alții nu o posedau.

Ne așezasem doar de câteva clipe, când politrucul dă peste noi. A chemat imediat sergentul și i-a dat ordin să ne vâre la izolare. Aici, la mină existau câteva carcere de lemn, foarte strâmte, în care omul nu încăpea decât stând în picioare și două izolatoare în cele două beciuri ale infirmeriei. Aici în aceste beciuri se izolau deținuții pe un timp mai îndelungat – câteva zile, o săptămână, două, și de obicei cu lanțuri la mâini și la picioare.

Noi am fost băgați în cel mai „confortabil” beci din cele două. Lumina ne venea prin niște ferestre de dimensiuni foarte reduse, aflate la nivelul solului. Aveam însă spațiu de mișcare.

N-am primit mâncare toată ziua, dar în ceea ce mă privește nici nu aveam poftă. Cu câteva zile înainte, începusem să am dureri de cap, grețuri și senzație de vomă. Bietul Marinică, ce a tras cu mine atunci. Mă credea indispus pentru că stătusem împreună de vorbă și astfel am ajuns la izolare. S-a căznit să-mi facă clipele cât mai suportabile și frumoase, spunându-mi fel de fel de povești și istorioare. Marinică nu avea nici o înclinație spre politică, nici pentru știință și nici veleități de literat. Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea. Eu mi l-am închipuit un mistic desăvârșit. Nici până atunci, nici apoi n-am întâlnit un asemenea om, care să-și înfrunte orice suferință cu atâta candoare copilărească. Dacă acest fapt s-ar putea numi fericire, atunci Marinică era un om cu adevărat fericit. Mi-a vorbit din viețile Sfinților, mi-a citat din Filocalie, mi-a spus cele mai frumoase rugăciuni pe care le știa, explicându-mi totul într-o lumină pe care eu altfel nu o puteam vedea. M-a făcut să învăț rugăciunea Sf. Francisc de Asisi repetând-o cu glas tare, de nenumărate ori.

După prânz, starea sănătății mele s-a înrăutăți brusc. Marinică a bătut în ușă, a chemat milițianul și a încercat să-i explice cum stau lucrurile cu mine. N-a fost chip să-l înduplece. Părerea lui era că mai întâi să-mi execut pedeapsa și apoi să mă tratez. M-a pipăit de nenumărate ori la gât, dar concluzia era aceeași: „ai temperatură mare”. Înspre seară, am început să vomit.

(Ioan Victor Pica – Vegheam la Styx. Memorii din temniță,  Editura Dealul Melcilor, Brașov, 2000, pp. 122-123)

1. Acțiunea se petrece în lagărul de muncă forțată de la Baia Sprie.