Activitatea de studiu, meditaţie şi viaţă duhovnicească intensă

Iarna am citit foarte mult cu Valeriu Gafencu, sub ascultarea părintelui Vasile Serghie, am aprofundat teoretic Dogmatica şi Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica… Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditaţii şi cu discuţii exegetice. Ca în timpul acela niciodată nu m-am simţit mai împlinit.

Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al facultăţii de teologie de la Cernăuţi, era şi un trăitor viu al adevărurilor de viaţă creştină. În toate manifestările lui era de o sobrietate rar întâlnită. Viaţa, pentru el, era „Timp Hristic”, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să alegi. Împreună cu Anghel Papacioc, care era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă, şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn de a ne integra în Hristos ca mădulare sfinţite.

 

Valeriu Gafencu, un inspirat al lui Dumnezeu, nu avea nevoie de cele predate de părintele Serghie, căci îi izvorau din suflet ca şi cum îşi aveau rădăcina într-însul. Se supunea însă cu ascultare totală programului de studiu, exegeze, rugăciune şi efort de control moral. Era frate mai mare: încercam să mă ţin de pulpana hainei lui pe drumul cunoaşterii şi trăirii în Hristos.

Din când în când, săptămânal sau lunar, ştiind de la Sfinţii Părinţi că adevărata smerenie este descoperirea gândurilor pentru a nu te îndreptăţi singur în ceea ce cugeţi, ne strângeam la domnul Trifan sau la noi, uneori toţi, alteori numai câţiva, ne descopeream nedumeririle şi dezbăteam problema care ne provocase întrebări în conştiinţă, în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi şi hotărârilor canonice ale Bisericii. Ne ridicam cu mintea la înţelesuri de cugetare sfântă şi trăiam drumul de sfinţenie pe care au mers, sub lumina Harului, „Înţelepţii lui Dumnezeu, care n-au slujit făpturii, ci numai Făcătorului”. Patericul, carte de căpătâi, ne punea în condiţia de a intui cum se pun în practică adevărurile supranaturale, mobilizându-ne puterile pentru câştigarea virtuţilor.

Cine pune alte probleme de viaţă înaintea luptei de desăvârşire morală, spirituală, creştină nu le va putea împlini desăvârşit, pentru că va pierde conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru cele săvârşite în lume şi pentru sufletul propriu.

În Martie, Anghel Papacioc s-a mutat în celulă cu domnul Trifan, iar Naidim a venit la noi. Domnul Trifan, un „săpător cu mintea”, simţea nevoia unei complementarităţi în actul trăirii afective, practice, al sensibilizării acute, iar Anghel Papacioc şi-a completat şi împlinit sensibilitatea, şi-a însuşit o metodă de investigaţie spirituală. Fiecare realiza o personalitate nouă, întregită, pe drumul cunoaşterii şi urmării lui Hristos; este nevoie să ajungi la cunoştinţe şi cugetări creştine, iar sensibilitatea ta să rămână străină arderii în actul devenirii tale în Hristos. Mulţi teologi „botă de cunoştinţe”, chiar unii preoţi care „ştiu, dar nu fac”, nu trăiesc adevărurile, sensibilitatea lor interioară, „simţirea minţii”, cum zic Sfinţii Părinţi, şi nu pun în practică cele ştiute, neacţionând asupra voinţei lor. Cei emotivi pot să plângă şi să se prosterneze în faţa marilor acte spirituale, dar să rămână neînţelegători cu mintea, şi să fie furaţi de acte sentimentale, dar străine Adevărului. „Să te rogi în duh, dar să te rogi şi cu mintea”, zice Sfântul Apostol Pavel. „Cântaţi lui Dumnezeu cu înţelegere”, zice şi psalmistul David.

Întâlnirea dintre minte şi inimă, raţiune şi afectivitate, „coborârea minţii în inimă” este realizarea după care alergau Părinţii pustiei şi, în general, toţi monahii şi toţi creştinii adevăraţi. Aceasta nu poate veni de la sine, în condiţia unei vieţi trăite la întâmplare. Ci este rezultatul unui efort conştient depus sub acţiunea Harului, a binecuvântării, a Duhului Sfânt, „Care face din cei doi”, omul raţional şi omul sensibil, unul nou, omul Hristic, cunoscător şi împlinitor al Cuvântului lui Dumnezeu, lucrând într-însul întruparea Dumnezeirii: Tatăl, prezent ca act de cunoaştere, Fiul, ca act de iubire, Duhul Sfânt, ca act de putere lucrătoare, de manifestare sfântă.

Repet, şi poate plictisesc pe unii cititori ai acestor mărturisiri, viaţa creştină nu este o viaţă trăită la întâmplare. Celor ce le zicea Apostolul „Încă nu v-aţi împotrivit păcatului până la sânge” nu erau nici călugări, nici sihaştri, nici pustnici, ci oameni de rând, creştini botezaţi care trăiau ca şi noi, cei de acum, în comunităţi familiare, prin sate, târguri şi oraşe (cetăţi).

Viaţa creştină nu cuprinde numai un sector al societăţii creştine, înseamnă un efort permanent, viu, privind atent la Începătorul Vieţii, Hristos. Adică ducând viaţă de control şi cercetare sfioasă, viaţă de smerenie şi dragoste lucrătoare, de ascultare permanentă de ierarhia harică, preoţească, cu post şi rugăciune, cu lacrimi de părere de rău pentru condiţia de degradare spirituală în care ai trăit, care ţi-a mutilat propria fiinţă în adâncul ei spiritual şi ofensând şi rănind Dumnezeirea în Hristos Iisus, lovind chiar intenţia Ei de salvare, făcându-te prilej de sminteală şi cădere şi celor din jurul tău. Viaţa creştină înseamnă lacrimi de bucurie şi mulţumire pentru biruinţele asupra slăbiciunilor şi patimilor personale şi a tuturor ispitelor, lacrimi de bucurie la picioarele lui Iisus Cel răstignit pe Cruce, pentru că nu ai fi cunoscut dragostea de frumosul şi binele moral, de iubirea aproapelui, a întregii creaţii minunat şi sfânt întocmită, dacă Însuşi Creatorul nu ţi-ar fi descoperit-o ochilor, văzului şi ochiului minţii, venind Însuşi şi învăţându-te să iubeşti, cu iubire desăvârşită, punându-Şi viaţa pentru semeni, rugându-Se pentru inconştienţa lor: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Vieţuirea creştină înseamnă toate acestea şi, ca o încununare a lor, dorul de a intra în comuniune cu El, de a te integra şi de a fi integrat în El:

Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu…

Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu…

„De nu veţi mânca Trupul Meu şi de nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi!”

Oameni buni, aţi auzit de multe ori cuvintele acestea. Nu le consideraţi ca sectanţii, simbol? Împărtăşirea spirituală, prin cuvântul rostit de Dumnezeu, nu este una cu împărtăşirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, cu însăşi Fiinţa Dumnezeirii, făcută pentru noi carne şi sânge în Iisus Hristos, pe care-L primim din Sfântul Potir sub forma pâinii şi a vinului.

Dacă Hristos cu energiile Lui nu este în noi, ce este viaţa noastră? Ne răspunde Hristos: „Nu veţi avea viaţă în voi”. Viaţa e Hristos. Cine nu este în Hristos este în moarte. În negaţia vieţii. Dumnezeu a vorbit poporului evreu prin Moise, prin prooroci şi prin îngeri, înainte de venirea lui Hristos, şi i-a dat legea de viaţă, proprie fiinţei omeneşti. I-a spus să împlinească Legea şi va trăi prin ea. Legea se sintetizează şi concretizează în două porunci cuprinse una într-alta: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Dar nimeni nu a putut împlini Legea. Nimeni nu a putut trăi prin ea. Din contră, cunoscând-o, s-a afundat şi mai mult în vinovăţia păcatului, osândindu-se mai rău fiecare suflet.

Vine însă Legea iubirii Dumnezeieşti. „Mâncaţi Fiinţa Mea, materializată pentru voi în acest Trup fără de păcat al Hristosului Meu; crezând aceasta şi mâncând veţi putea deveni nu numai biruitori ai păcatului, ai tuturor neputinţelor carnale, trupeşti, consecinţele păcatului, dar veţi fi nemuritori trupeşte, întorcându-vă la condiţia din momentul creaţiei şi chiar deasupra acestei condiţii, pentru că nu numai că nu veţi mai muri, ci veţi fi asemenea Mie: Dumnezei! Integraţi fiecare, conştient, cu identitatea lui, în Dumnezeirea Mea.”

„După cum Tu, Tată, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi ei să fie una întru Noi. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie şi ei împreună cu Mine. Pentru ca să vadă Slava Mea pe care o aveam la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 21-24).

Stadiu sfânt, plin de slavă; nu avem cuvinte să exprimăm starea aceasta a Dumnezeirii la care suntem chemaţi. Să o adorăm într-un act unul faţă de altul şi să fim într-Însa, parte, trup şi suflet îndumnezeit, prin Cel ce ne-a iubit, făcându-Se asemenea nouă şi asumând omenitatea noastră într-Însul, în Hristos, Omul Dumnezeu!

O, dacă am pătrunde cu mintea taina aceasta! Ne-am cutremura de puterea lucrătoare a Harului Dumnezeiesc revărsat asupra noastră. Dar nu este dat să o cunoaştem prin raţiunea firească, ci prin renunţarea la ceea ce este firesc, prin credinţă.

Cel care ne-a spus aceste lucruri despre Sine, prin Fiul Său, şi despre noi, nu ne-a dat o metodă de laborator. Ne-a spus: „Credeţi că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl. Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl… Credeţi măcar lucrările acestea pe care Le fac… Fiul nu face decât ceea ce vede pe Tatăl făcând… Dacă nu credeţi (că Eu sunt Hristosul) veţi muri în păcatul vostru… Dacă nu credeţi, nu Eu vă judec, căci Eu n-am venit să judec lumea, ci s-o mântuiesc… Cuvântul pe care L-aţi auzit, Acela vă va judeca în ziua cea de apoi” (Evanghelia după Ioan).

Ştiut să fie tuturor că oricine a auzit cuvântul lui Hristos are, odată cu cunoştinţa lui, virtual, şi osânda pentru neîmplinirea lui. „Cine crede în Mine, va face şi el minunile (lucrările) pe care le fac Eu, ba încă şi altele mai mari decât acestea” (Evanghelia după Ioan). Iată şi laboratorul de experimentare al adevărurilor Dumnezeirii Lui şi al îndumnezeirii noastre. Dacă împlinim cu uşurinţă poruncile omeneşti sau sfaturile care de multe ori ne produc nemulţumiri, dureri, ne periclitează viaţa sau ne ucid chiar, de ce n-am împlini această poruncă atât de uşoară, pentru a avea bucurii în viaţa aceasta şi a câştiga conştiinţa participării în Viaţa Veşnică în Însăşi Fiinţa Divină a lui Hristos.

Pentru că nu vrem să credem. Iar de zicem că credem, nu credem cu adevărat. „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, zice Mântuitorul, aţi zice muntelui acesta mută-te şi s-ar muta” (Evanghelia după Matei). Cât de puţină credinţă ne trebuie! Doar cât să credem că în pâinea şi vinul, sfinţite, stă Însăşi Fiinţa Dumnezeiască şi omenească a lui Iisus Hristos; nu cât un grăunte, căci cu asemenea credinţă am face minuni mutând munţii. Minunea minunilor pe care a făcut-o Dumnezeu o vezi prin ochiul minţii, prin credinţă: Întruparea, Moartea şi Învierea Fiului Său.

Cum? „Nebun ce eşti, ar zice Sfântul Apostol Pavel, poate cuprinsul să cuprindă Necuprinsul?” Nu cu mintea lumească limitată în actul cunoaşterii, nu cu simţurile trupului limitate la percepţia lumii materiale, ci cu mintea duhovnicească şi cu simţirea transfigurată prin credinţă. Transfigurarea materiei din tine, urcuşul spre îndumnezeirea fiinţei tale spirituale decurge firesc din această credinţă şi mărturisire, prin consumul „Pâinii care s-a pogorât din Cer” ca să ţi se facă ţie hrană spre Viaţa veşnică. „Căci cu inima se crede spre îndreptăţire (înaintea lui Dumnezeu) şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire (înaintea oamenilor şi a îngerilor – buni şi răi)”, ne spune Sfântul Apostol Pavel.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)