Aiud
Aici am stat cel mai mult…și unde harul lui Dumnezeu s-a abătut asupra mea. Harul Duhului Sfânt, prin voia Tatălui și a Fiului, și cu ajutorul Sfintei Fecioare, a coborât asupra necredinciosului Său rob și mi-a descoperit Împărăția Cerurilor. În fragmente disparate voi prezenta întâmplări, fenomene sau, cu umilință spus, revelații (dacă Dumnezeu încuviințează asta și dacă nu e o îndrăzneală să spun așa, fapt pentru care, dacă greșesc, Îl rog să mă ierte).
Multe dintre cele pe care le voi relata acum, fuseseră scrise în urmă cu 15 ani într-un caiet cu însemnări, imediat după eliberarea mea, dar acesta mi-a fost confiscat de către Securitate1.
Toate cele pe care le-am trăit și mi-au fost revelate în detenție stau și acum ascunse în eternitate2 și pot fi descoperite și de alții, dacă vor avea trăiri asemănătoare mie. Pentru că darul vederii lor mi s-a dat dar mi-a fost și luat, căci viața mea, după eliberarea din închisoare, a coborât la nivelul obișnuit al oamenilor de rând.
Trebuie să menționez faptul, că în vremea aceea, în Aiud, circulau transmise din gură în gură, de cei care puteau să le memoreze pentru posteritate, o serie de poeme. Astfel, printre primele poeme auzite de la alți colegi de detenție a fost poemul Mistrețul cu colți de argint3 al lui Ștefan Augustin Doinaș (1922-2002)4.
De asemenea am ascultat în închisoare poeme compuse de Nichifor Crainic (1898-1972) și altele compuse de Radu Demetrescu Gyr (1905-1975)5, admirabil concepute și desăvârșite ca armonie stilistică6.
Cu poetul Ion Caraion (1923-1986)7 , pe numele său adevărat Ion Diaconescu, am lucrat cot la cot în mina de la Cavnic, din Maramureș, comunicându-ne gânduri și intenții literare.
Eu i-am recitat, printre altele, poezia mea Îngerul. Ion Caraion era un om firav, cu o fire sensibilă și deosebit de recalcitrant față de nedreptăți, din care cauză a avut multe de suferit. Totuși, după ieșirea din detenție, el a reușit să publice câteva volume de poezii, care erau de altă esență.
Eu însă am renunțat la orice activitate literară, așteptând minunea unei schimbări, care…oricât de târziu…totuși, va veni8.
Poeziile, ca și gândurile și veștile, atât în mină cât și la Aiud, se transmiteau oral, prin alfabetul morse, pentru care pereții nu constituiau o piedică de neînvins.
Se transmiteau din celulă în celulă, în special, rugăciuni, texte evanghelice și din Filocalie, precum și cuvinte, vocabular din diferite limbi străine. Unele părți din Sfânta Liturghie erau învățate pe din afară de la preoți sau de la studenții teologi.
Îmi aduc aminte de preotul vrâncean Marcu [Ștefan], care duminica săvârșea Sfânta Liturghie cu tot riscul ce-l implica acest fapt și care la ieșirea din închisoare, în 1964, avea peste 20 de ani de temniță executați.
Cu dânsul, ca și cu preotul Lazarov (decedat) din Dobrogea, am stat împreună în aceeași celulă.
Nu-l pot uita pe un preot asistent, de la Institutul de Teologie și al cărui nume, cu regret, l-am uitat, care ne-a uimit prin cumulul de date și de texte, pe care le știa pe ani și capitole.
Eu însumi am învățat capitole din Sfânta Evanghelie, psalmi, trei acatiste, rozariul romano-catolic și zeci de rugăciuni pe care le repetam aproape zilnic. Mai presus de toate însă mă ocupam cu rugăciunea isihastă, pe care o repetam neîncetat. „Rugați-vă neîncetat!”, cuvintele Sfântului Pavel, erau principiul vieții mele de la care nu mă abăteam.
Un profesor de fizică, de la Institutul Atomic de la București, arestat și el, îmi spunea că energiile în circuit închis se păstrează și nu se pierd. În consecință, am constatat următoarele în practica rugăciunii isihaste, pe care o făceam însemnându-mă cu semnul crucii peste inimă, de sus în jos și apoi transversal, și spunând, la inspirarea aerului în mine: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu și la expirare: miluiește-mă pe mine păcătosul!. Că, cu timpul, crucea de lumină apărută pe locul unde mă însemnam cu semnul crucii pe inimă și rosteam rugăciunea, s-a transformat în două cercuri, care se întretăiau, păstrând semnul crucii la intersecția lor. Mai târziu, cercurile de lumină dumnezeiască au devenit o sferă. S-a accelerat modul în care făceam rugăciunea și ea a trecut de la nivelul inspirării și al expirării continue a aerului și a spunerii rugăciunii în două părți, în pulsul și în ritmul inimii mele, în care scânteia semnul crucii.
La început am urmărit9 sfera înlăuntrul căreia se dezvolta un univers divin. Cu timpul însă, sferele s-au înmulțit și s-au lipit unele de altele, devenind ca un fagure de miere, în spațiile dintre ele existând un conținut de cer divin, care se descoperea a fi în unitate interioară cu cel al sferelor. De acum înainte am văzut norii creației luminii dumnezeiești în culori diafane, tot mai subtile, tot mai pure, care, uneori, emanau o armonie muzicală celestă.
Odată și numai odată, rugându-mă Sfintei Fecioare, am auzit glasul Maicii lui Dumnezeu cântând rugăciunea Tatăl nostru, într-un scurt fragment dumnezeiesc.
Am văzut aurore deschizându-se și acoperind universul luminii dumnezeiești, am văzut cetatea Noului Ierusalim cu cele 12 porți. Am văzut scări pe care Îngerii coborau pe pământ sau urcau la cer, ca în scara lui Iacov.
De multe ori am văzut imaginile spirituale ale unui drum, care accelerându-se, la un moment dat, se oprea în Împărăția Cerurilor, unde mă acopereau coroane, care se roteau, ca în Paradisul lui Dante10.
Nu știam, la început, ce înseamnă acele coroane dar, mai târziu, mi s-a revelat, că erau alcătuite din Îngeri, unele, iar altele din Sfinți.
Culoarea, armonia și liniștea lor erau superbe…Iar simțirea mea se eleva la maximum, când vedeam cum trec prin eul meu spiritual extins, care acum se confunda cu fondul acestor lumi dumnezeiești.
Rugându-mă Apostolului Pavel am avut revelația unor bolți de albastru deschis, ca bolți de Biserici care se multiplicau, se măreau și se extindeau cuprinzând universul.
Rugându-mă Sfântului Gheorghe11 aveam viziunea unui templu nemaivăzut de frumos, minuțios lucrat și împodobit, de culoare roșie deschisă.
Culoarea templului Sfântului Dumitru12 era de un verde deschis.
Într-o vineri, ținând post negru și rugându-mă Sfintei Paraschiva13, am văzut călugărițe îmbrăcate în negru, dar fețele și mâinile lor erau albe ca zăpada. La început mi-a fost teamă ca nu cumva această viziune să fie una demonică… Însă cu timpul m-am încredințat de veridicitatea ei, pentru că acest lucru s-a mai repetat și în alte zi de vineri și îmi aducea înălțare sufletească.
Cu greu am învățat și de unul singur, cum să disting ceea ce era de natură divină și ce era de natură negativă, demonică. După roadele lor le-am cunoscut. Pentru că tot ceea ce îmi producea neliniște și mă împingea la alte gânduri sau avea o culoare lăptoasă, impură, chiar dacă părea albă dar nestrăvezie era de natură negativă.
Așa am putut distinge, mai târziu, Fiara sângelui și Fiara cenușie a inteligenței umane.
Revin la prezentarea aspectelor cadru…Am dus o luptă continuă cu forțele demonice, care, la început, s-au abătut asupra mea dorind să mă doboare, iar, pe de altă parte, în mod neîncetat, m-am luptat să obțin mai multă lumină dumnezeiască, mai mult har care să mă inunde.
Și, până la urmă, Domnul meu Iisus Hristos Și-a făcut altar și tron al Său și al Împărăției Sale din inima și ființa mea.
Mărturisesc faptul, că până la urmă, prin obținerea curăției inimii, prin feciorie, Prea Curata Fecioară, față de care eram mai rece, s-a apropiat de mine și m-a apropiat și mai mult de Fiul Ei, pe care întotdeauna L-am iubit și pentru care am reușit să plâng și să-l iubesc cu adevărat, acolo, în închisoare, la Aiud, și pentru care doream să mor slăvindu-L, ca o încoronare a iubirii mele pentru Sine.
Am tins spre obținerea luminii și a posibilității de a pătrunde, în mod spiritual, în Împărăția Cerurilor, care, în cele din urmă, a coborât în inima mea, fiind eu în ea și ea în mine.
Și noi putem să trăim, în inima noastră, în Împărăția Cerurilor, atunci când trupul și sufletul nostru devin altar lui Iisus Hristos Dumnezeu.
Am simțit și am văzut spiritual, în lumina dumnezeiască, prin dragostea nemărginită față de Fiul, și în acest sens și spre acest scop mi-am dirijat zilnic puterea, voința, ca să întrerup cursul imaginației, fluxul gândurilor și al gândirii, al sensibilității mele, cu excepția celor îndreptate spre Lumina lumii, pentru ca să ajung la așa-zisa moarte a voinței, dar la trezirea inimii în Iisus Hristos, pentru ca să mă dezbrac de tot ce e omenesc, lumesc și să rămân în iubirea lui Hristos și în lumina pură, divină, o oglindă vie, fără conținut și formă, o prezență spirituală pură a eului dincolo de gând și de închipuire.
Și am ajuns să trăiesc și să simt, să văd cum izvorăște, cum apare o nouă existență de la sine, un punct, o zonă de recepție. Am constatat că acest eu spiritual putea fi rănit, deviat, întunecat de cea mai mică greșală sau alunecare spre gânduri și spre alte sentimente.
De obicei gândeam și interpretam ceea ce mi se revela fără nicio intervenție din partea mea, numai după ce starea vizionară, starea extatică înceta.
Atunci14 eram tentat de natura firii omenești ca să cercetez ceea ce am văzut, să caut sensuri, înțelesuri potrivit mentalității mele umane, istorice, de care suntem legați, în mod organic, prin apartenența la creația universală.
Căci în momentul când eul nostru purificat a făcut contact cu infinitul și cu eternul spiritual, gândirea și ființa noastră spirituală se diversifică și se multiplică permanent, tinzând spre infinit.
Spiritul viu este în schimbare și în înălțare continuă aspirând spre perfecțiune, adică spre Divinitate și nu încetează decât în bucuria și în liniștea deplină, care dizolvă timpul, spațiul și forma, el însuși devenind creator și mai presus de ele, stăpân pe este și nu este15.
Pentru că peste starea existențială e stăpân numai Dumnezeu. Nu vorbesc acum de materie și de neant în ordinea existenței materiale universale ci vorbesc de neant și existență în
ordinea spirituală, de stăpân pe a fi și a nu fi, cum e Dumnezeu.
(Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu şi viaţa sa, comentate de către ucenicul şi fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş. Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, pp. 292-297)
1 Manuscris despre care nu știm nimic.
2 Adică sunt realități veșnice ale luminii dumnezeiești și nu experiențe pur subiective, adică non-realiste din punct de vedere extatic.
3 Îl găsiți aici la nivel online: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/mistretul.php.
4 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_Augustin_Doina%C5%9F.
5 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr.
6 Poeme ale lui Radu Gyr: http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/gyr.php și aici poeme ale lui Nichifor Crainic: http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/crainic.php.
7 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Caraion. Poeme ale sale găsiți aici: http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/ion-caraion-6zuhosd/.
8 Adică aceste rânduri sunt scrise înainte de 1989.
9 Mă concentram în rugăciune asupra ei, pentru că sfera de lumină dumnezeiască apărea în lăuntrul inimii sale și o vedea cu ochii inimii.
10 Cum am citit și la Dante. Mai multe date despre Dante Alighieri aici: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri.
11 Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie).
12 Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie).
13 Sfânta Prea Cuvioasă Parascheva (14 octombrie).
14 Post-extatic.
15 Stăpân pe existența sa și nu o ființă supusă existenței.