Aiud, Aiudule!

Iată-mă din nou la Aiud, de unde am plecat în 1957. O senzaţie stranie de disperare mă cuprinse total ca un sloi de ghiaţă, mai ales după ce am fost îmbrăcat în zeghe de puşcărie.

Celula era hidoasă : lată de un metru şi ceva, lungă de doi metri, dar foarte înaltă ; avea un gemuleţ undeva sus de tot. Aceste celule erau chiar lângă poarta închisorii.

În interior era un frig de-ţi îngheţau oasele. Nu-mi amintesc să fi avut vreo rogojină pe jos. Singurul mobilier caracteristic celulelor: două tinete.

Deci acesta era sanatoriul despre care îmi vorbise doctorul Fenives din Satu-Mare!

Am cerut în repetate rânduri să fiu dus la doctor.

Când aproape îmi pierdusem speranţa, nici nu mai ştiu după câte zile de la sosire, ajung şi la cabinet. Îi spun medicului că trebuie să continui tratamentul, că mă simt foarte rău.

După o examinare sumară, mă trimite înapoi în aceeaşi celulă. Şi totuşi, mai târziu, sunt „transferat” într-o celulă mai mare, cu mulţi deţinuţi şi toţi necunoscuţi mie.

Prima reacţie a fost de groază. Nu cumva se repeta şi aici reeducarea de la Piteşti? Mă aşteptam să se repeadă toţi asupra mea din moment în moment şi să mă tortureze. Dar n-a fost aşa.

În cameră era lume pestriţă, muncitori, ţărani, funcţionari care au început să mă întrebe de unde vin, de ce am fost arestat…

Deşi nu sunt o fire prea comunicativă, le-am răspuns.

Printre aceştia era un tânăr care de la început nu mi-a inspirat încredere. Era un fost elev – sau chiar student?

Începuse să mă iscodească mai mult decât ceilalţi.

În timp ce mă rugam, deşi o făceam cât mai discret posibil, mă privea cu maliţiozitate. Ba chiar a încercat să mă convingă că Iisus nici nu a existat şi că tot creştinismul este o invenţie a apostolului Pavel.

Prin aceasta şi-a prezentat „cartea de vizită”. Era -probabil – unul din reeducaţii de la Piteşti sau Gherla.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)