Aiud – cetatea morţii

Revolta din Celular, anul 1956

Anii 1955 şi 1956 rămân în istoria Aiudului cu întâmplări a căror cruzime a străpuns zidurile închisorii, ajungând să fie cunoscută şi oamenilor din afară. Tensiunea atinsese un grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte un deţinut la bătaie, fără nici o explicaţie. Loviturile erau crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe duşumea, într-o baltă de sânge.

Tablele morţii – Aiudul anului 1950

Pentru deţinuţii politici din Aiud, anul 1950 a însemnat poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei temniţe. Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, câte 8 în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, aşa fel să nu mai rămână nici o palmă de loc neocupată.

Zarca Mariei Tereza

Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!” („Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!”), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud.

Demolarea idolilor – faza finală

Nu întâmplător, ultimul căruia colonelul Crăciun i-a dat cuvântul, în acea noapte de pomină, a fost părintele Stăniloaie.

Demolarea idolilor continuă

Tase Rădulescu termină de citit cu voce tremurândă şi cu lacrimi în ochi. Tăcerea care domnise în timpul lecturii s-a prelungit, accentuându-se parcă. Oamenii, prăbuşiţi în ei înşişi, erau năuciţi de cele auzite. Colonelul Crăciun, după ce, de la înălţimea estradei pe care era cocoţat, a privit triumfător, câteva clipe, peste sala rămasă fără replică, a rupt tăcerea, adresânduni-se:

Demolarea idolilor

Într-o bună dimineaţă, la puţin timp după răspândirea zvonului că reeducarea a început, uşa celulei noastre s-a deschis şi unul din plutonierii aceia şcoliţi şi politicoşi, despre care ampomenit deja că i-au dublat pe caralii de pază de pe coridoare, ne-a întrebat, oarecum stingher, care din noi vrea să meargă la club.

Acţiuni pregătitoare – Perioada de pritocire

Pentru a supravieţui, deţinuţii Aiudului au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii de detenţie. Şi, în oarecare măsură, pe termen scurt, au reuşit. Pânda celor de afară a fost contracarată de pânda celor dinăuntru, lipsa de activitate impusă de aberantele regulamente ale închisorii a fost suplinită de o activitate „subversivă” care era cu atât mai reconfortantă cu cât era mai primejdioasă, iar zgomotoasele trăiri exterioare au fost înlocuite de discrete dar intense trăiri interioare.

Acțiuni pregătitoare – Perioada marii încremeniri

După primele acţiuni întreprinse de noul comandant al Aiudului, noi, cei întemniţaţi în acest penitenciar, ne-am dat imediat seama că el venise acolo cu o misiune precisă. Simţeam că ni se pregăteşte ceva, dar ce anume nu puteam desluşi. Ne făceam fel de fel de gânduri.

Declanșarea ultimei reeducări, anul 1962

În reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrântă rezistenţa oamenilor, au fost întrebuinţate cu mai mult rafinament şi cu mai multă subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urmă la Piteşti. Deşi agresările fizice nu au lipsit (rezistenţilor la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur: înfometare, frig, izolări , lanţuri, etc), la bătaie nu s-a recurs.

Grupul „recalcitranților”

Şi totuşi!… Cu toată râvna depusă de colonelul Crăciun şi de staff-ul lui de demolatori de conştiinţe, cu toate metodele drăceşti imaginate de aceştia pentru a înfrânge rezistenţa unor oameni aduşi în situaţii limită, Aiudul acelor vremuri de urgie nu a cunoscut doar prăbuşiri, ci şi înălţări, adevărate piscuri de rezistenţă şi de demnitate.

Zarca și Celularul

Când, în urmă cu aproape doi ani, îndemnat şi de unii prieteni, m-am hotărât să abordez reeducarea de la Aiud şi să o prezint aşa cum am cunoscut-o şi receptat-o eu, am făcut-o cu speranţa că această mărturie a mea va contribui într-o oarecar emăsură la restabilirea adevărului în legătură cu ceea ce au fost, de fapt, atât această reeducare de la Aiud, cât şi toate celelalte asemenea acţiuni criminale iniţiate şi controlate de autorităţi în închisorile comuniste.

Reeducarea de la Aiud, continuarea celei de la Pitești

Am afirmat, cu altă ocazie, că reeducarea de la Aiud Este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani înainte, la Piteşti, în sensul că aici s-a încercat să se desăvârşească ceea ce se începuse, atunci, acolo: compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni şi a idealurilor lor.

Sosirea „criminalilor” de război, anul 1945

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului.

Regimul general de la Zarcă

Pentru această secţie au selecţionat gardienii cei mai parşivi şi fără milă. Orice asistenţă medicală era exclusă. Dacă te îmbolnăveai, unicul medicament rămânea rugăciunea şi mila lui Dumnezeu.

Regimul alimentar de la Zarcă

Cuprinşi de vârtejul vieţii spirituale din celulă, nici nu observăm îndeajuns că aici, la Zarcă, regimul alimentar este teribil de slab. În diversele ciorbe care ni se dau, nu există nimic consistent. Simţim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar bucăţi sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre gamele. Cât despre maţe sau zgârciuri (singurele noastre proteine de până acum) au dispărut cu desăvârşire.

Presiunile fizice şi morale începând cu anul 1942

FDC-iştii de la Vaslui, muncitorii de la Işalniţa şi alţii, dispersaţi la diferite închisori prin ţară, fuseseră aduşi în toamna lui 1942 la Aiud. Maiorul Munteanu trebuia să realizeze opera de „reeducare”, prin presiuni morale şi fizice, pentru a determina pe legionari fie a se desolidariza de idealul de luptă legionar – ceea ce însemna un act de compromitere morală, – fie a cere trimiterea pe front pentru reabilitare – adică, recunoscându-se vinovaţi faţă de Antonescu în actul de la 21 Ianuarie 1941, act de compromitere a Mişcării Legionare.

Jertfele care au urmat pe Golgota Aiudului

După o jumătate de an de astfel de regim, detinutii au început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare.

Pe golgota Aiudului, anul 1948

Cu sfârsitul lui noiembrie 1948 regimul la Aiud s-a înrăutătit brusc. Comunistii străini evrei si unguri ceruseră, lucru ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a instala în tară teroarea si ca să poată aplica programul lor de reforme revolutionare. Dar s-au izbit la început de împotrivirea lui Lucretiu Pătrăscanu si apoi a „gloatei”- cum spuneau ei- lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Sfintele Paşti cu Virgil Maxim – Aiud, anul 1945

Profitând de atitudinea indecisă a directorului, am obţinut permisiunea să sărbătorim Sfintele Paşti cu slujba religioasă în curtea închisorii, la Troiţa Nicadorilor, la care să ia parte toţi deţinuţii, şi cei de drept comun. Doar criminalilor de război nu li s-a permis să iasă în curte.

Prima măsură draconică: confiscarea hainelor

Pentru ca regimul care ni se va aplica de acum înainte să fie şi mai clar, se organizează cea mai mare percheziţie pe care am văzut-o (adică am suportat-o) în închisoare.

1 2