Aiudul – primii doi ani
Părintele a primit drept condamnare 12 ani de temință grea și a plecat într-un convoi care se-ndrepta spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mică, se zărea un apus de soare pe care cei 130 de deținuți, înghesuiți într-un vagon ce putea cuprinde maxim 80 de persoane, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urmă de consolare în atmosfera înăbușitoare din acele vagoane ale calvarului. Dar iată povestirea părintelui Justin:
”Prin august, într-o zi înăbușitoare, ne-au încărcat în vagoane și am plecat din Suceava spre Aiud. Eram înghesuiți unul în altul, zăpușeală mare, transpirația curgea șiroaie, lipsa aerului ne ținea cu gurile căscate; simțeam cum ni se sfârșeau puterile; au fost dintre noi care au murit pe drum în condițiile acelea inumane, nespovediți cine știe de când, neîmpărtășiți; nu era deloc de glumit cu ce ni se întâmpla… moartea ne punea pe gânduri. Am mers așa o zi și o noapte. Când, în cele din urmă, am ajuns la Aiud, acolo nimeni nu vorbea, nu se făcea nici un zgomot, se auzea numai un sâsâit, atât. M-au legat la ochi și când am ajuns la etajul 3… caraliul a deschis o celulă și m-a împins înăuntru: ”intră aici banditule!””
Și iată că Aiudul cel făcător de martiri l-a adăpostit și pe părintele Justin între zidurile sale, deocamdată vreme de doi ani, timp în care Părintele abia se dezmeticește și înțelege că eliberarea nu va veni curând, și că în acele condiții – în care Domnul Iisus era Cel prigonit – nu are pentru ce-și dori eliberarea, ci că acesta era un bun prilej și o binecuvântare de la Dumnezeu spre sfințirea sufletului.
Pentru părintele Justin, abia de aici încolo, începe adevărata școală monahală, adevărata formare duhovnicească, ”lepădarea de sine”.
În închisoarea Aiudului, părintele ia contact cu un fost ministru al transporturilor și un general, fost atașat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stăteau de doi ani acolo și deja urmele dezumanizării prin tratamentul aplicat acestor oameni își arătau spectrul: pielea căzută, fețele trase, foamea atroce făcea ca un cartof furat să fie o mare victorie. Toate acestea erau argumente grăitoare pentru regimul ce avea să-l înfrunte și părintele timp de doi ani și jumătate aici și mulți alți ani în alte locuri la fel de groaznice.
(Ieromonah Teognost – Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 88-90)