Ajunul Crăciunului – Lagărul Poarta Albă, anul 1952

Am fost duşi la penitenciarul de pedeapsă „33″, din interiorul lagărului „Poarta Albă” şi am fost închişi în prima celulă de pe partea stângă. în celulele de vis-a-vis se aflau cei 15 colegi, aduşi tot în lanţuri din brigăzile ”0” de la Peninsulă, la începutul lunii Noiembrie.

***

Gardienii ne-au prins că vorbeam de la o celulă la alta. Am fost scoşi toţi în curte şi întrebaţi cine a vor­bit. Am asistat atunci la o scenă care mi-a umplut ini­ma de bucurie: cu un zornăit ascuţit de lanţuri, toţi cei 22 am făcut un pas înainte!
Această atitudine i-a dezarmat pe gardieni, obişnu­iţi numai cu oameni timoraţi. Ei nu au pedepsit pe ni­meni.

Pe data de 25 Noiembrie mi-a apărut o greaţă ac­centuată, care a devenit pemanentă. Săptămâni în şir am trăit numai cu 250 g de pâine pe zi, fiindcă nu mai puteam mânca altceva. Am început să slăbesc, dar nu mi s-a acordat nici o asistenţă medicală.

A venit şi ajunul Crăciunului 1952. Fiecare celulă a prezentat datinile strămoşeşti. Celula noastră a în­cheiat serbarea cu colindul ”O, brad frumos!”, textul lui Radu Gyr, din care citez ultima strofă:

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele!

Am întors, instinctiv, capul spre fereastră. Fulgi de nea zburau printre zăbrele, în celula noastră.

Trebuie să precizez că pentru deţinuţii politici români, de diferite nuanţe politice, Radu Gyr nu era un poet legionar, ci un poet al tuturor celor oprimaţi în închisori.

Nichifor Crainic era considerat de mulţi cel mai mare poet din închisorile comuniste. Eu consider că poezia lui este străbătută de harul lui Dumnezeu. Crai­nic nu este departe de Eminescu şi faptul că n-a fost, încă, reconsiderat constituie o mare pierdere pentru neamul nostru.

(Remus Radina – Testamentul din morgă)