Alexandru Bogdanovici – De la iniţiator al reeducarii de la Suceava la martiraj
Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenti care înainte de moartea lui, printr-o întâmplare si prin neatentia lui Ţurcanu, l-am întâlnit pe Bogdanovici în timp ce era dus de la camera 4 spital, unde se dădeau declaratiile, la o celulă la parter; eu fiind luat în acelasi timp, de la camera 3 subsol si dus spre camera 4 spital, la etaj.
Asa sa făcut că ne-am întâlnit pe scări, la jumătatea drumului dintre etaj si parter. Când am ajuns fată în fată, amândoi ne tineam de balustra dascării înguste de un metru. Pe mine nu mă sprijinea gardianul, dar el nu putea merge [din cauza torturilor n.n.] fără sprijinul acestuia; de aceea, când ne-am întâlnit, a trebuit să ne facem loc unul altuia, căci amândoi ne tineam de balustradă. Gardianul îl rezemă pe Bogdanovici de perete, sustinându-l să nu cadă, pentru a-mi face mie loc de trecere pe lângă balustradă. Gardienii erau în urma noastră si, când am ajuns unul lângă altul, ne-am putut privi în ochi.
Gardienii n-au intervenit, atât erau de îngroziti de ceea ce vedeau. Bogdanovici încă mai avea încredere în mine. La ora aceea nu căzusem din gratia divină, nu mă prăbusisem încă si de aceea a si fost posibilă comunicarea. Capul lui enorm, cu ochii adânc înfundati în orbite – atât mai era viu în el – te înspăimânta; se citea în ochi suferinta pe care o pricinuise miilor de camarazi.
Privirea aceea, a unui mort cu ochii încă vii, m-a urmărit până în clipa în care scriu aceste pagini si mă va urmări până voi muri. În momentul când privirile noastre s-au întâlnit, cu o voce muribundă, dar destul de clară, Bogdanovici mi-a soptit: „Frate! Asa se plătesc greselile!”.
Privirile noastre nu se puteau despărti, dar gardienii ne-auîndemnat într-un glas: „Hai!”.
După două zile Bogdanovici a murit, ucis în mod sadic deŢurcanu, Popa, Martinas si Livinschi. Şi nu cred că a fost altul mai chinuit si torturat la Pitesti. Nu vreau să-l apăr, Doamne fereste! Dar îmi pun întrebarea: cine a suferit ca Bogdanovici? Cine a adunat în ochii lui atâta suferintă? Ce am simtit si văzut cu ochii mei, mă face să cred că Bogdanovici nu a fost un informator si nici un criminal. El nu era în stare să omoare. În conceptia lui nu avea loc ideea de violentă.
***
Bogdanovici nu a sfârsit ca un ticălos, cum pe nedrept l-au acuzat unii, ci a rămas un martir, ucis miseleste, prin cele mai groaznice torturi, care au durat un an si patru luni. Dacă cineva l-ar fi văzut cum l-am văzut eu, la întâlnirea noastră pe scări, s-ar fi cutremurat. Arăta ca un mort. Pe oasele lui nu mai rămăsese decât pielea întinsă si ochii mari înfundati în orbite, în care mai licărea doar un strop de viată. Un mort, cu ochii vii. Câtă suferintă si durere, cât chin! Şi câtă răbdare a avut acest tânăr ca să poată suporta torturile, ca nimeni altul dintre noi, cei ce am trecut prin Pitesti!
La amintirea lui, mă plec cu adâncă veneratie, întelegere si dragoste camaraderească. A fost un martir care, împreună cu toti cei ucisi în demascări, în anchete sau în alte împrejurări, a îngrosat rândurile legionarilor căzuti.
Această întâlnire mi-a zguduit toată fiinta, mi-a răvăsit constiinta si puterea de judecată, iar ochii suferintei lui, din iarna lui 1951, mă vor urmări până la moarte.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)