Alexandru Ghica – „Prinț și la propriu și la figurat”

Iarna din 1963-1964 a fost cea mai grea perioadă din toată detenţia mea. Atunci, am executat un număr de 65 zile de izolare, singurul care m-a depăşit în domeniul pedepselor fiind prinţul Alexandru Ghica, care a executat peste 70 de zile. Nu vreau să fac nici o comparaţie cu această personalitate marcantă a neamului românesc şi a celor întemniţaţi pentru o idee în slujba unui ideal atât de mare, atât de sfânt, sunt însă obligat să scot în evidenţă acest lucru.

După câte ştiu, prinţul Ghica nu a reuşit să scrie şi să-şi publice memoriile. Măcar pe această cale să fie cunoscute suferinţele acestui mare om. […]

Pe aripa stângă a Celularului, începând de la celula 1 şi până la a 20-a, am stat izolaţi ultimele zile din noiembrie, decembrie şi douăsprezece zile din ianuarie, cu un regim straşnic de sever şi, din acel moment, pedepsele au început să se ţină lanţ. În luna decembrie, un ger cumplit m-a prins într-o celulă ai cărei pereţi erau împroşcaţi cu grund şi sare pentru a menţine continuu umiditatea în încăpere. În celulele de izolare din secţia I, mâncam o singură dată la trei zile iar seara primeam apă rece amestecată cu sare. Timp de 17 ore eram nevoit să mă plimb prin celulă până ce, extenuat, cădeam pe cimentul rece, îngheţat. Îmi aduc aminte că un gardian a spus că afară este un frig groaznic şi că termometrul ar fi coborât la -20 grade Celsius. Ştiu că atunci administraţia temniţei a făcut singura excepţie cu noi, scoţându-ne pe toţi de la izolare şi trimiţându-ne în celulele de unde plecasem.

Acolo, m-a primit zâmbind prinţul Alexandru Ghica, prinţ şi la propriu, şi la figurat, un mare domn al pământului. Vorbind despre dimensiunile acestui om, l-aş alătura marilor cavaleri medievali plecaţi din inima Europei să elibereze Ierusalimul, sau Ceahlăului care domină întinsa Moldovă până departe, peste hotare. Cei care am luat atitudine în faţa reeducării trebuia să stăm continuu sub teroare, una din modalităţi fiind şi cea de a spăla duşumeaua celulei, chiar şi de două ori pe zi, aruncând apă cât mai multă care nu mai apuca să se usuce şi al cărui abur îl trăgeam în plămâni. Executam cu rândul această silnicie. N-am uitat niciodată că, ori de câte ori îmi venea rândul, prinţul Ghica nu mă lăsa, pe considerentul că sunt bolnav. Făcea el această operaţie şi pentru mine, intrând pe burtă pe sub paturi şi frecând o duşumea care, pe zi ce trecea, parcă se subţia tot mai mult. Pe 13 ianuarie 1963, am fost scos din celular şi dus în Zarcă.

Luni de zile mai târziu, prin noiembrie a aceluiaşi an, am fost scoşi cu forţa din Zarcă şi duşi în fosta sală de mese, unde aveau loc şedinţele reeducaţilor, patronate de casapul Gheorghe Crăciun. Când ne-am apropiat, am dat cu ochii de mai multe personalităţi, cunoscute în România şi străinătate, care trecuseră – de voie, de nevoie – în tabăra opusă.

Victor Biriş, care se afla printre aceştia, şi-a încrucişat privirile cu prinţul Ghica. Buni prieteni, amândoi executau un mandat din ianuarie 1941. Ceea ce îi diferenţia era faptul că acum se situau pe poziţii opuse.

– Ce faci, Alecule? întrebă Victor Biriş.

– Bine! îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? Tu, Victore, crezi că, întradevăr, e bun locul unde stai?

– Da, sunt convins că este bun.

– Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu este bună, ce vei face?

– Mă voi sinucide! veni răspunsul…

– Ei, bine, Victore, te vei sinucide!

În urma decretelor de graţiere din 1964, s-a eliberat şi Victor Biriş. Câţiva ani mai târziu, în gara din Mediaş, întâlnindu-l întâmplător, un fost camarad de temniţă îi zise:

– Ei, Victore, ce zici de poziţia ta din Aiud?!

În gară, tocmai intra un accelerat care venea de la Cluj. Prinzându-l de braţ, i-a spus:

– Un moment, te rog! Şi Biriş a plecat în grabă ca şi cum ar fi văzut pe cineva care nu trebuia pierdut, îndreptându-se spre trenul care sosea. În doar câteva clipe, de pe peron, Biriş făcu un salt, ajungând exact sub roţile acestuia…

Acesta a fost deznodământul dialogului dintre cei doi foşti camarazi şi prieteni.

(Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 147-148, 141-142)