Alexandru Ghica, „un caz în care noblețea socială coincide cu noblețea morală”

Sunt readus pe Celular. În timpul cât am fost la Secţie, Aiudul s-a supraaglomerat. Un mare val de arestări s-a abătut asupra românilor în 1958. Cei arestaţi atunci, după un stagiu pe la Securitate şi tribunale militare, vin la Aiud ca o avalanşă nestăvilită. Nu mai există celule cu patru persoane, ci doar cu şase sau opt. În marele penitenciar din Aiud începe calvarul supraaglomerării.

Ajung într-o celulă pe scurta-sud, pe latura vestică. Prima mare surpriză: în celulă este prinţul Alexandru Ghica, arestat din 1941. […]

Cunoscându-l pe prinţul Alexandru Ghica, mă gândesc la unele teorii despre degenerescenţa nobilimii. În cazul prinţului Ghica s-a produs un fenomen invers. Selecţia pozitivă a concentrat şi amplificat în persoana lui toate calităţile ascendenţilor. Este un om dotat deplin din punct de vedere fizic şi intelectual. În ceea ce priveşte caracterul moral, este nobil în cel mai propriu sens al cuvântului. El constituie un caz în care nobleţea socială coincide cu nobleţea morală. Datorită atitudinii sale din lunga lui detenţie, va fi supranumit “Prinţul demnităţii legionare”. Alexandru Ghica onorează descendenţa sa dintr-o familie domnitoare. Este din spiţa lui Grigore Ghica-Vodă, martirul integrităţii hotarelor româneşti. Este o personalitate de referinţă a Mişcării Legionare.

Prinţul este frământat de viitorul Mişcării Legionare, mai ales într-un prelungit regim de dominaţie bolşevică.

– Ce crezi în această privinţă? mă întreabă el. Ce s-ar putea face, mai ales în raport de tineret?

Stau puţin pe gânduri. Ce pot eu să răspund într-o astfel de problemă, unui asemenea om? Dar îmi dau seama că pentru omul de spiţă nobilă, care şi-a părăsit culcuşul cald şi somptuos pentru a se dărui unei cauze pentru care suferă de un sfert de veac, răspunsul este de mare importanţă. Şi probabil că nu întâmplător a pus întrebarea celui mai tânăr din celulă.

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)