Alexandru Mironescu – suflet mare, răbdător și profund credincios
După cam o lună de ședere, am fost scos cu bagajul meu, în poartă1. Aici am fost introdus într-o hală, in care se găseau peste o sută de persoane, cu bagajele lor, nici una cunoscută. M-am uitat atent la fiecare, să descopăr pe cineva cunoscut dar zadarnic. (…)
– Doamne, Dumnezeul meu, cred în Tine, nu mă lăsa singur, fii alături de mine și adu liniștea vieții mele! Aceasta am cerut și am fost ascultat. Din mulțimea ce se găsea în acea sală, Dumnezeu mi-a scos în cale un om deosebit, omul dorit. Cu înfățișare de intelectual, blândă, retrasă, meditativă ca în rugăciune, care în acel vacarm, stătea retras lângă un perete, dând semne de oboseală. Când am dat ochii cu el, mi-am zis că acesta este omul pe care îl caut. L-am privit un timp și apoi m-am dezbrăcat de paltonul pe care îl aveam asupra mea, l-am împăturit și l-am așezat jos, în fața lui.
– Domnule, îi zic eu, vă văd topit de oboseală, vă rog așezați-vă pe acest palton!
El mă privi mirat.
– Domnule, cine ești dumneata?… De ce faci treaba asta, pui paltonul jos, în așa mizerie?!
– Sunt un naufragiat aruncat de valuri pe această insulă, ca și dumneavoastră. Sunt și eu obosit, dar poate nu în măsura în care sunteți dumneavoastră. Vă rog să luați loc pe paltonul meu, că în situația în care ne găsim, nu valorează mai mult decât viața, pe care, pe cât ne stă în putință, trebuie să ne-o protejăm.
– Dar cine ești dumneata, domnule? mă întrebă el a doua oară.
– Sunt George Ungureanu, din Câmpulungul Bucovinei, cu pedeapsa de muncă silnică pe viață.
– Da, ești din Câmpulungul Bucovinei? Acolo, prin apropiere, pe muntele Rarău, este un Schit, îl cunoști, ai fost vreodată la el?
– Da, cunosc și muntele și schitul!
– La acel schit, am avut și eu un prieten bun, era stareț, îl chema Daniel!
– Daniel!… Starețul Daniel, vă era prieten?… El era prietenul meu! îi răspund de astă dată și lui ca unui prieten.
În acea clipă îmi întinse mâna și mă îmbrățișă:
– Din această clipă ești prietenul meu. Eu mă numesc Alexandru Mironescu, am fost profesor de fizică atomică, la Academia Militară din București. Am o condamnare de douăzeci de ani și fac parte dintr-un lot cu părintele Daniel, lot numit de securitate ”Rugul Aprins”.
Așa, în acea împrejurare, l-am cunoscut pe profesorul universitar Alexandru Mironescu, de 59 ani atunci. Un suflet mare, răbdător și binevoitor, bogat în cunoștințe, profund credincios, caracter nobil, descendent din familia lui Mihai Viteazul. Familia Mironescu, care a înființat localitatea Mironești, din apropierea Bucureștiului. Un om de mare cultură, care purta cu el o bogăție de cunoștințe, din care mulți din cei ce au stat cu el prin celule, s-au îmbogățit și ei.
Părintele Daniel, starețul Schitului Rarău, prietenul comun al nostru, al cărui nume înainte de a se călugări, era Alexandru Teodorescu, (…) a fost șeful unui lot de mari intelectuali, preoți și mireni, condamnați la mulți ani de temniță, pentru credință. Printre mireni se găsea și profesorul Alexandru Mironescu, împreună cu fiul său, filolog, despre care tatăl lui spunea: ”Fiul meu mă depășește în cunoștințe, eu sunt mic față de el!” Cei care au avut norocul să stea prin celule cu fiul, vorbeau numai la superlativ despre el.
După o ședere de câteva ore împreună, în această hală, atât mie cât și profesorului Alexandru Mironescu, ni s-au pus lanțuri la picioare, semn de transfer în altă parte. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul acelei zile. Cu toții am fost îmbarcați în dubele închisorii, pentru transfer prin C.F.R. la Penitenciarul Aiud. (…)
Vagonul dubă pentru Aiud era ticsit de oameni. Îndată ce am ajuns la destinație, am fost băgați toți într-o cameră mare. (…) După vreo săptămână de ședere în această cameră, am fost repartizați pentru celular, unde spre marele meu noroc, am căzut în aceeași celulă cu profesorul Alexandru Mironescu. (…)
Intrați în celula repartizată, ne-am ales fiecare partenerul de pat. Eram opt persoane în patru paturi, trebuind să dormim câte doi în fiecare pat. Profesorul Alexandru Mironescu a luat patul de jos, din dreapta, alegându-mă partenerul lui. El dormea la margine, cu capul spre ușă, iar eu la perete, cu capul spre geam, întinși amândoi ca peștii. (…)
Stând ani de zile cu aceeași oameni, în același spațiu restrâns, fără niciun fel de informare despre cele ce se petrec dincolo de gratii, ești nevoit să asculți povestea vieții unuia și altuia, cu toate peripețiile ei. La unii sacul era fără fund, la alții, potrivit, sau un săcușor cu câteva aventuri de dragoste, din tinerețe.
Cei cu sacul fără fund au fost norocul celorlalți. Tinerii care au venit în contact cu aceștia, au devenit bogați sufletește. Printre cei cu sacul fără fund, se găseau oameni de mare cultură, care simțeau plăcere deosebită, să dea cât mai mult la alții din cunoștințele lor. În celula 197, cel care era sac fără fund, în ceea ce privește cunoștințele, era profesorul universitar Alexandru Mironescu. Om blând, binevoitor, dispus să vorbească zi și noapte despre diverse probleme pe care i le ceream: fizică, matematică, literatură, limbi străine, călătorii prin marile orașe ale apusului, despre bogățiile de prin marile muzee, despre figuri de personalități, etc., etc. Autor a două romane: ”Oamenii nimănui” și ”Destrămare”, acest om, dacă era solicitat să ne vorbească despre ceva, era în stare să ne vorbească douăzeci și patru de ore, fără întrerupere. A fost un om care a contribuit într-o măsură foarte mare la menținerea moralului celor din celulă. Ca el, sigur au mai fost și alții, care au contribut la luminarea minții, la întărirea nădejdii în salvare, cu deschiderea de cale în credință, către Dumnezeu. (…)
Dintre toți componenții celulei noastre, profesorul Alexandru Mironescu ne purta toată ziua prin cultura universală. A fost pentru noi o enciclopedie, tot ce ne interesa găseam în el. Pe lângă cele multe ce ne spunea, rețin un amănunt din viața lui familială, petrecute la arestare:
– Când a venit Securitatea să mă ia, soția mea a căzut în prag în genunchi și mi-a sărutat mâna! Am o soție ideală, care mi-a fost studentă, apoi asistentă și colegă de catedră. M-am căsătorit cu ea și am dus o viață cum nu se poate mai armonioasă. Mi-a făcut doi copii, un băiat și o fată și a știut să întrețină armonia căminului familial, cum nu cred că sunt multe soții. Nu toată lumea înțelege viața, așa cum am înțeles-o noi, de aceea nu toți știu s-o prețuiască și o risipesc în detrimentul lor, prin atitudini greșite. În cele mai multe cazuri, prin familii, soțul vrea să aibă cuvântul hotărâtor, să se impună, ceea ce strică armonia familiei. La noi, nici unul din soți nu și-a asumat mai multe drepturi decât celălalt. Am înțeles și am fost înțeles, contribuind în felul acesta fiecare cu partea lui de dragoste, pentru armonia familiei. Am iubit viața și familia și l-am căutat totdeauna pe Dumnezeu…
Cât am stat cu acest om, nu l-am auzit vorbind de cunoscuți decât numai de bine, în sufletul lui era numai bine.
În una din zile, a fost scos din celulă și dus în fața unei comisii care i-a pus câteva întrebări, în legătură cu deținuții din închisoarea Aiud. Că ce ar face el cu acești deținuți, în cazul că ar fi pus în libertate și i s-ar cere să fie ministru de interne.
– În douăzeci și patru de ore eliberez pe toți deținuții, a răspuns.
– Cum…! Ai face așa ceva cu acești bandiți legionari?
– Da! Acești ”bandiți legionari” nu prezintă niciun pericol pentru țară. Sunt cu mult mai pașnici decât alții și merită să trăiască în libertate! a fost răspunsul lui.
În altă zi, fiind scoși la aer, cele cinsprezece minune, zelosul gardian de serviciu, educat la școala crimei, fără niciun motiv, începu să-l lovească cu piciorul: ”Mișcă, boule!” îi strigă acesta lovindu-l.
(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 141-143, 145-146, 150-151)
1. Acțiunea se petrece la închisoarea Jilava, în data de 6 iulie 1960, conform fișei matricole penale a lui George Ungureanu.