Alexandru Mironescu – un mărturisitor puternic al credinței noastre

Omul de ştiinţă, profesorul fascinant, gânditorul cu vast orizont de cultură, de fineţe, de informaţie, scriitorul consacrat care a a fost Alexandru Mironescu a fost totodată şi un profund credincios, un credincios practicant şi un mărturisitor puternic şi întotdeauna substanţial al credinţei noastre.

Şi a fost un paradox al vieţi lui că acest gânditor veşnic atât de independent, atât de nou şi de imprevizibil, a ţinut dinadins în materie de credinţă să se ştie, necontenit, pe cele mai exacte, pe cele mai autentice, pe cele mai riguroase poziţii ale credinţei dintotdeauna.

Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, dimpotrivă „cu simplitate şi cu normalitate” cum îi plăcea lui să spună, aşa cum vorbim despre lucrurile dragi şi de maximă seriozitate ale vieţii noastre de oameni. Nu mai spunem că Alexandru Mironescu era şi un ecumenist¹ lucid şi convins.

Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele rămase de la el.

Credinţa aceasta îl făcea să spună că omul e ca un Dumnezeu, creat în mijlocul lumii, un transfigurator şi deschizător de drum, către Deplina Plenitudine a Vieţii.

Credinţa lui iarăşi îl sfătuia să facă apel la serviciile Bisericii, de-atâtea ori în viaţa lui şi mai ales de-a lungul cancerului acesta cumplit, suferinţă care s-a încheiat totuşi atât de lin.

Şi tot credinţa lui de asemenea era aceea care dădea cuvintelor lui din ultimul timp aceste accente de Socrate creştin când spunea: ”Când va veni sfârşitul, eu nu voi dispărea. Voi avea alte relaţii cu voi, cu copiii, cu lucrurile acestea, cu oamenii, dar nu voi dispărea, voi dăinui”.

Pentru el, ca pentru toţi creştinii, moartea nu e o stingere în nefiinţă, moartea e o naştere pentru o altă ordine de existenţă, pentru viaţa în toată pelnitudinea ei, unde drepţii strălucesc ca soarele, după cuvântul Mântuitorului. […]

Personal, mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a fost dat să cunosc în viaţa mea un om de o esenţă atât de rară pe suprafaţa pământului ca el!

Cei ce l-am preţuit să ne rugăm pentru el, Dumnezeu să îl ierte şi să-l odihnească în lumea drepţilor.

(Arhim. Benedict Ghiuș, 2 ianuarie 1973, cuvânt rostit la moartea profesorului Alexandru Mironescu – Revista Rost nr. 55 din septembrie 2007)

1. Cu sensul de a-și dori foarte mult unirea bisericilor, nu de a nesocoti dogmele Bisericii.