În urmă cu mai bine de patruzeci de ani, printr-o fericită întâmplare şi cu concursul unui prieten, am cunoscut-o pe Ileana Mironescu, pianistă, care, după un spectacol la Sala A.R.L.U.S., ne-a invitat în strada Vasile Lascăr, unde locuia împreună cu familia sa. Acolo i-am cunoscut părinţii, pe domnul Alexandru-Codin Mironescu, pe doamna Maria (Mimi) Mironescu, şi pe fratele ei, Şerban.
Pe Codin Mironescu l-am cunoscut prin anul 1966 la Biserica „Schitul Maicilor”, în apropierea mănăstirii Antim. La oficierea în Duminici şi sărbători a sfintei Liturghii rostea Crezul. Aflai de la credincioşi, că făcuse parte cu alţi 20 credincioşi şi cu fiul său Şerban, în vârstă de 16 ani, dintr-un grup de creştini ortodocşi numit „Rugul aprins”, arestaţi în 1958 şi condamnaţi, graţiaţi în 1964.
În anul 1959, la căsătoria mea cu Spiru Vergulescu – el, student la Institutul de arte plastice din Bucureşti, iar eu, studentă la Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu” – am cunoscut pe Ileana Mironescu şi pe Maria Mironescu, respectiv pe fiica şi pe soţia lui Alexandru Codin Mironescu. Pe Alexandru Mironescu ca şi pe fiul său Şerban i-am cunoscut mult mai târziu, abia la ieşirea lor din închisoare.
Când pentru prima oară am intrat în apartamentul din Str. Galaţi în care locuia Ileana Mironescu, am fost surprinsă de două lucruri pe care le vedeam, în salon, încă din holul de intrare, şi anume, un portret şi mobilierul. Portretul era atârnat în salon, pe peretele opus uşei de intrare în apartament.
Adesea cititorul este împins de o irezistibilă curiozitate să cunoască viaţa şi caracterul scriitorului a cărui operă literară l-a cucerit. Nu de puţine ori însă, rămâne dezamăgit de dezacordul dintre forţa nobilă a scrierilor şi profilul moral al autorului. Paul Johnson şi-a exercitat cu măiestrie tonul său caustic în revelarea unor asemenea cazuri (Rousseau, Tolstoi, Sartre, Hemingway, Brecht), în faimoasa lui carte „Intelectualii”.
Este o mare bucurie şi o înaripare duhovnicească să-mi amintesc de marii eroi, cu inimile aprinse, eroi ai crucii, eroi ai învierii. Alexandru Mironescu, cu-n zâmbet nesfârşit şi motivat, un stâlp puternic şi nemişcat, cu sabie de foc, apărător adevărat al lui Hristos.
Trăind în obştea monahală a Sf. Mănăstiri Antim – Bucureşti între anii 1942-1950, am cunoscut pe prof. Al. Mironescu, în cadrul mişcării duhovniceşti a „Rugului Aprins“ din această Mănăstire. Lua parte adesea la Sfintele Slujbe ale mănăstirii împreună cu doamna Maria şi cei doi copii Şerban şi Ileana şi participa activ la convorbirile duhovniceşti dimpreună cu prietenii şi părinţii monahi ai mănăstirii. Îi admiram limbajul hotărât, limpede şi precis al expunerilor.
Alături de Sandu Tudor – inseparabil de el ca prezență și imagine, deși distinct în personalitatea sa proprie – se cuvine imediat numit Alexandru Codin Mironescu. Pentru mulți din cei apropiați Antimului, acest profesor universitar de chimie-fizică, scriitor, gazetar remarcat și critic literar, dar peste toate ”el însuși”, aducea darul unei maturități clare, neprezumțioase: în continuă împărtășire celorlalți, celor mai tineri în chip privilegiat.
După cam o lună de ședere, am fost scos cu bagajul meu, în poartă1. Aici am fost introdus într-o hală, in care se găseau peste o sută de persoane, cu bagajele lor, nici una cunoscută. M-am uitat atent la fiecare, să descopăr pe cineva cunoscut dar zadarnic. (…)
Un om complex, sincer şi generos. O figură admirabilă. Deşi avea o pregătire ştiinţifică, a fost poet, romancier, critic de teatru, eseist, publicist, memorialist. A debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox. A făcut politică socialistă dar el vedea un socialism moral-creştin şi deci era printre socialişti ca o cioară albă. A participat intens la mişcarea de la „Rugul Aprins”, din care cauză a şi fost condamnat. A făcut 5 ani de temniţă ca un spadasin. Poeziile lui filocalice, încă nepublicate, vor ocupa un loc ales în literatură.
Omul de ştiinţă, profesorul fascinant, gânditorul cu vast orizont de cultură, de fineţe, de informaţie, scriitorul consacrat care a a fost Alexandru Mironescu a fost totodată şi un profund credincios, un credincios practicant şi un mărturisitor puternic şi întotdeauna substanţial al credinţei noastre.
Chiar dacă nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru „Codin” Mironescu rămîne un reper în filosofia ştiinţei la români, ca şi în posibila bună întîlnire între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios. Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice, cît şi ca romancier. Părintele Andrei Scrima îl caracteriza la rîndul său cu căldură în Timpul Rugului […]
