„Alice Voinescu a fost o mare conferenţiară, ţinea prelegeri pline de substanţă, cu mare efect în epocă”

Stelian Tănase: Vorbiți-mi despre câteva figuri, despre personalități și oameni ce v-au intersectat existența…

Alexandru Paleologu: Dintre figurile care au jucat un rol de prim plan în viața mea, totdeauna, când sunt întrebat o pomenesc pe Alice Voinescu. Am vorbit despre ea de mai multe ori și continui să vorbesc. Mereu am ceva de spus în legătură cu ea și asta pentru că era cea mai veche prietenă a tatălui meu și cu care am fost prieten la rândul meu. Fiindcă am ajuns la un mare grad de familiaritate, o consideram ca pe o rudă apropiată și, fiindcă a jucat un mare rol, aproape în dublet cu tatăl meu, nu pot să n-o pomenesc de câte ori e vorba de formarea mea intelectuală și timpurie și mai târzie.

Aveam patru sau cinci ani, tata s-a urcat cu mine într-o birjă și a dat adresa, Calea Călărașilor, nu mai știu ce număr. Ajuns acolo am văzut o casă cu grădină, cu trepte de piatră la intrare, cu Hochparter. Un nasture de la bluza mea căzuse. A apărut cineva, un fel de zână, da, da, un fel de zână care mi-a luat bluza, s-a așezat cu ea pe genunchi pe treptele de la intrare (tata se instalase într-un șezlong) și mi-a cusut nasturele. Mi-a spus că o cheamă tante Alice. Era o femeie pe atunci aproape de patruzeci de ani care mi s-a părut superbă, divină. Se socotea urâtă, toți o socoteau urâtă pentru că avea tenul stricat. Dar avea o grație extraordinară a mișcărilor, un corp armonios și bine proporționat, un glas plăcut, nu lipsit de anumite rugozități, dar plăcut în învăluirea și articularea lui, în felul ei de a rosti. Alura era juvenilă. În ziua aceea era îmbrăcată cu o rochie albă cu floricele galbene, părul încă de pe atunci era cărunt, ca o spumă deasupra capului, nu chiar ca o perucă, ci liber, pieptănat fără prea multă pedanterie, dar parcă dădea o impresie de secolul XVIII. De atunci am văzut-o mereu așa și era îmi dăruia cărți la diferite ocazii. La început cărți franțuzești sau nemțești cu legende medievale sau antice. La un moment dat mi-a dăruit în ediție Piazza, nu chiar de lux, dar de un foarte frumos aspect, Legenda Cidului. Sau, în aceeași colecție, Le roman de Tristan et Iseult de Joseph Bedier. Le citeam imediat sau nu, important era că le aveam. Multe le-am citit mai târziu. Când am împlinit 13 sau 14 ani mi-a dăruit Divina comedie și Opere minore, ale lui Dante, două volume, în ediția italiană Salani, o ediție populară dar frumoasă, cartonată alb dar cu floarea de crin florentină, aurie. Nu le-am citit decât târziu, după ce am citit Dante, în traducerea lui Coșbuc, întâi pe la 16 ani și apoi, mai temeinic la 38. Abia după aceea am citit acele volume dăruite de tante Alice cu zeci de ani în urmă.

Între timp s-a născut între noi un dialog, nu știu cât de important în ordine intelectuală, morală și umană. Era o femeie cu care puteai să discuți orice, începând de la chestiuni foarte intime. Era o remarcabilă confidentă și multă lume a abuzat de această răbdare a ei. Își sacrificase mult timp să audă povești insignifiante şi dramatizate de persoanele în cauză. De pildă să le asculte pe actriţele şi fetele de la Conservator care erau elevele ei şi care îi povesteau turpitudinile intime într-o formă teatralizată.

Îmi aduc aminte de o întâmplare relatată de tata mai târziu. Prin `22-`23 o societate feminină (Y.W.C.A. sau poate Femei­le Ortodoxe Române) a însărcinat-o să facă o anchetă psiho­logică, etică şi socială în casele de prostituţie din Banat şi Ar­deal. Nu ştiu cum şi-a procurat adresele, nu ştiu cum s-a petrecut această „trecere în infern” pentru ea, o persoană care era complet în afara oricăror probabilităţi de penetrare în col­căiala acestei lumi. Fapt este că a ascultat în diverse orăşele şi oraşe sute de confidenţe, apocrife sau reale, toate sfâşietoa­re, care au întors-o pe dos. La înapoiere luând trenul la Arad, Arlberg-ul cred, sau alt tren internaţional, l-a găsit la o masă în vagonul restaurant pe Octavian Goga, care venind din străinătate tocmai îşi termina un ham and eggs cu Porto, şi-şi aprindea o havană ca să-şi deguste balonul de Courvoisier – pe vremea aceea aceste mărci se găseau şi la noi în vagoanele companiei Cook. Alice Voinescu i-a povestit cu lacrimi în ochi tot ce auzise, umilințele, brutalitățile, speranțele, iluziile, înjosirea perpetuă a acestor ființe. Goga a ascultat-o cu poli­tețe, cu intervenții scurte, monosilabice. După două-trei zile Goga s-a întâlnit cu tata în oraş şi i-a spus: „Mișule, ai văzut ce face Alice a noastră?! Codoşlâc duhovnicesc!” – extraor­dinară expresie ce mi se pare demnă de un mare poet. […]

S. T.: Să revenim la Alice Voinescu.

A. P.: Îi spuneam mereu că e foarte frumoasă, ceea ce o făcea să râdă, iar pe alţii îi făcea să mă acuze de ipocrizie sau obrăzni­cie. Eu însă aşa o vedeam şi aşa credeam. Era într-adevăr foar­te mlădioasă şi grațioasă, totdeauna simplu şi frumos îmbră­cată. O ţin minte la ea acasă în ţinută de interior, iama într-o rochie lungă de catifea verde închis sau neagră, cu dantele la manşete, vara o rochie de caşmir, fie gris, fie bej. Avea un fel de a crea o atmosferă destinsă, un climat de familiaritate şi desăvârşită politeţe. Ceva de genul vechilor saloane franţuzeşti sau chiar româneşti din vremurile trecute.

Alice, născută Steriade era măritată cu avocatul Stello Voi­nescu, un om foarte inteligent dar steril, destul de arătos, purta un monoclu cu şnur şi ramă neagră pe care îl lăsa uneori să cadă spectaculos pe jiletcă. îl ţin minte bine îmbrăcat, cu o gambetă dată niţel pe spate şi o blană de lutru totdeauna des­chisă. Nu prea pleda, fiind consilier juridic la Ministerul în­văţământului. Petrecăreţ, chefliu, într-un cerc de actori celebri şi băutori, îi făcea Alicei zile fripte iar ea îl adora şi îi trecea toate cu vederea.

Alice Voinescu şi-a luat doctoratul la Paris, în 1910 sau 1911, cu o teză privind şcoala neokantiană de la Marburg. Pentru teză stătuse vreo doi ani la Marburg în mediul filosofic neokantian, cu Hermann Cohen, Paul Natorp, N. Hartmann şi alţii. Era acolo şi Ortega y Gasset. Ea povesteşte, în interviul dat lui I. Biberi, cum s-a prezentat prima dată la H. Cohen, un profesor în vârstă, cu o casă foarte burgheză şi care respec­ta scrupulos cutuma raporturilor directe dintre profesori şi stu­denţi, cum era pe atunci. Profesorul a întrebat-o dacă are o credinţă religioasă. Da, a răspuns Alice, sunt ortodoxă şi prac­ticantă. „Bine, domnişoară Steriade dar contactul cu filosofia noastră – care e agnostică – ar putea să vă contrarieze.” Dar, Alice i-a răspuns: „Oh, nu, credinţa mea este inebranlabilă şi oricum, filosofia e una, religia e alta”. E o atitudine cu care eu sunt în deplin acord. Filosofia nu are a fi religioasă şi re­ligia nu are a fi filosofică, chiar dacă, eventual, de la un anume nivel intelectual ele se interferează. […] 

S. T.: Să revin din nou la Alice Voinescu.

A. P.: După ce şi-a dat doctoratul la Sorbona cu tema: Herman Cohen şi şcoala neokantiană de la Marburg, lui Alice Voines­cu i s-a oferit o catedră în SUA, ceea ce era strălucit pentru o tânără româncă, dar nu s-a dus „pentru că în ţară mă aşteaptă logodnicul meu” cu care s-a şi măritat dealtfel. Cum nu se putea pune problema să devină profesoară la Universitate – la filosofie aveau acces numai cei din „grajdurile Maiorescu“, iar o femeie nu se mai pomenise – s-a dus la Conservator. A căpătat repede o mare audienţă: ca a lui Nae Ionescu, dar pe un plan cultural şi afectiv diferit. Alice Voinescu a fost o mare conferenţiară, ţinea prelegeri pline de substanţă, cu mare efect în epocă. Nu scria bine, cele câteva cărţi scrise de ea sunt stângaci redactate, se vede efortul artificializant, de a scrie într-o limbă cât mai neaoşă. Ştia de acasă că vorbeşte o franco-română asemănătoare Hortensiei Papadat-Bengescu şi vroia să corijeze asta. Avea formulări nefericite, cum am mai spus. Bunăoară „duh“ la Claudel, ceea ce structural nu merge, duh e un concept răsăritean. În vorbire însă, avea logică, au­tenticitate şi coerenţă. Avea o autoritate graţioasă, îmbietoare. Stello era oarecum gelos pe gloria soţiei sale şi făcea gesturi de frondă. De pildă la o conferinţă, la Fundaţie, despre Descartes, Stello s-a aşezat foarte comod sub parapetul unei loji, şi-a pus blana ca pernă pe spătar şi s-a prefăcut că doarme tot timpul cât a durat prelegerea. Alice a observat, dar nu s-a mi­rat, şi şi-a văzut amuzată de treabă. Sau altceva. Alice a mers câţiva ani la rând la aşa-numitele „întâlniri de la Oxford”, nişte consfătuiri interconfesionale, nu numai creştine, ci şi de alte confesiuni. Alice relata interesant aceste reuniuni, dar şi tata şi Stello Voinescu o cam ironizau. Ea nu se supăra, îi socotea ca pe nişte elevi simpatici, dar cam chiulangii, din specia celor care fumează pe ascuns, dar în fond nişte băieţi buni. Pe Stello l-a iubit mult, s-a văzut şi la înmormântarea lui din 1940, la biserica Boteanu, deşi Alice nu a făcut nici un fel de spectacol. Apoi a vorbit mereu despre el cu dragoste, cu dor, dar nu ca o văduvă obsedată, ci convinsă că-l va regăsi în eternitate. I-a dedicat prima ei carte apărută după moartea lui, Aspecte din teatrul contemporan. Dedicaţia este cu totul mărturisitoare: „Ţie, care mi-ai cunoscut toate gândurile”.

Mult timp am frecventat-o; până în 1950 când a trebuit să mă ascund. A fost şi ea arestată şi dusă la Canal pentru că asistase la nişte prelegeri despre Platon intr-un salon – în 1952. A fost întrebată despre mine, nu ştia nimic, dar chiar dacă ar fi ştiut… A fost bătută, biciuită, femeie la şaizeci şi ceva de ani. Apoi a avut domiciliu obligatoriu la Târgu Fru­mos. A aflat lumea, veneau oameni în pelerinaj, foşti elevi, actori, prieteni. A şi scris atunci nişte Scrisori pentru un tânăr care au fost publicate postum.

Am văzut-o apoi, din 1956 până la începutul lui septembrie 1959, când am fost arestat. A vrut să-mi dăruiască nişte scri­sori de la Malraux, Gide, Roger Martin du Gard. Bine că nu le-am primit, căci, după două zile, am fost arestat şi cred că s-ar fi pierdut. Câteva – nu cred că cele mai importante – au fost publicate în Manuscriptum. Relaţiile ei de prietenie erau extraordinare cu Malraux, Gide, Roger Martin du Gard, Jean Schlumberger. Îi cunoscuse la „Decadele de la Pointigny”, între cele două războaie. Ţin minte câteva dintre aceste scri­sori, erau extraordinare. Una dintre ele, fusese primită de la Gide prin cineva de la legaţia franceză care mi-a dat-o mie să i-o dau ei, urmând să primească răspunsul pe aceeaşi cale. Scrisul lui Gide era tremurat, scris de om bătrân care îşi măr­turisea singurătatea şi mâhnirea. Îl părăsiseră toţi prietenii, stânga franceză marxizantă nu-i putuse ierta că scrisese o carte „difamantă” despre Rusia lui Stalin. Alice i-a răspuns mai re­zervat, dar eu mi-am permis să amplific scrisoarea, cu gândul că descriind condiţiile noastre aş putea face un serviciu ţării. Dar Gide era acum prea bătrân şi discreditat. Era în 1949, zece ani înainte de arestarea mea. Alice Voinescu a fost arestată în apartamentul ei din blocul Malaxa, vis-a-vis de cofetăria Sca­la. Când s-a întors de la Târgu Frumos i s-a dat o cameră în blocul Sanielevici, într-un apartament locuit de o familie, parcă Timoşenco se numea, cu care s-a înţeles bine. În ajunul Crăciunului, primea vizite care se desfăşurau în întreg aparta­mentul, nu numai în camera ei. Veneau acolo nepoata ei Ana-Maria Muzicescu, actorul Dinu Ianculescu – solemn în public dar foarte amuzant în particular -, Ion şi Mariana Murnu, elevi de-ai ei, prieteni şi alţii. Îmbătrânise şi ea, ca toţi ceilalţi, tata murise în 1956. Mi-aduc aminte că la procesul meu a fost chemată ca martoră a acuzării, desigur, numai acuzarea putea să aducă martori. Am văzut la dosar interogatoriile ei, care eludau tot ce putea fi acuzator la adresa mea şi erau deci foarte banale. Drept pentru care procurorul a renunţat la mărturia ei şi mi-a părut rău pentru că vroiam să-i pun nişte întrebări care credeam că mi-ar fi folosit, dar, zic eu acum, tot nu s-ar fi schimbat nimic. Mi-ar fi făcut plăcere să o văd. În timpul in­terogatoriilor mele eu am negat o anume afirmaţie a ei. Reîn­tors în celulă mi-am dat seama că ea avea dreptate şi am cerut să corectez negaţia. Vroiam să o fac şi în instanţă, tocmai pen­tru a o proteja, pentru a nu i se putea spune „Uite, Paleologu, neagă ce spui tu“. Din punct de vedere penal nu avea desigur nici o importanţă.

Eu am cunoscut-o între patruzeci şi şaptezeci şi ceva de ani. Ea nu s-a prea schimbat. Eu m-am schimbat, devenind tânăr, apoi matur. Imaginea acelei zâne în alb care mi-a cusut nasturele a rămas însă în mintea mea şi a comandat întreaga mea reprezentare ulterioară despre ea. Aşa o văd: o domni­şoară dintr-un portret englezesc din secolul XVIII, de Gains-borough sau Reynolds. Graţia ei, politeţea, au intrat foarte adânc în formaţia mea intelectuală şi în opţiunile mele pentru stilul de conduită în societate. Era un specimen de mare cali­tate al culturii româneşti cosmopolite interbelice şi a societăţii bune de atunci. „Bună” în sens calitativ, raportabil nu numai la mediul aristocratic, ci şi la mica burghezie capabilă să intre sub influenţa vârfurilor sociale şi culturale. Elevii ei de la Conservator – de provenienţă în general mic-burgheză sau de la periferia oraşelor au dobândit de la ea foarte preţioase trimiteri de cultură şi foarte bune sugestii de conduită socială, umană.

Ieşise la pensie în anii ’50. Nu cred că a fost lipsită de pensie – la un moment dat acestea au fost tăiate – eu cred că avea o anumită protecţie, dar a dus-o greu, oricum, neme­ritat de greu.

S. T.: Povestea din perioada ei de detenţie?

Îmi amintesc povestea despre Elena Brătianu, soţia lui Gheorghe Brătianu. Într-o primăvară rece Elena Brătianu a rămas fără pantofi şi a fost nevoită să iasă la muncă desculţă. O ţă­rancă, deţinută şi ea, a văzut-o şi a spus: „Vai de mine nu se poate ca nevasta lui Brătianu să meargă în picioarele goale“ şi i-a dat pantofii ei, dar ea a refuzat. Pentru o boieroaică trăită şi la ţară nu era greu să meargă desculţă. Închisoarea i-a dat şi ei cum le-a dat multora, cunoaşterea răului. Alice cunoştea că sunt mari suferinţe, mari drame, dar abstract, literar. Când judeca lumea nu-şi reprezenta cruzimea, mojicia, răul, durerea, în ciuda vizitării bordelurilor din Ardeal. A ieşit de la închi­soare la şaizeci şi ceva de ani – maturizată. În orice caz po­vestea cu haz, cu inteligenţă şi cu sentimentul – pe care îl are orice om instruit care ajunge în puşcărie – că a avut ceva de învăţat din această experienţă.

(Alexandru Paleologu, Sfidarea memoriei (convorbiri) aprilie 1988 – octombrie 1989, Editura Du Style, București, 1996, pp. 121-133)