Alice Voinescu, întruchiparea culturii ca stil de viață, ca virtute
Istoricul de mâine al căderii de azi a Țării, cel ce va situa cu toată seninătatea fazele de cruntă metamorfoză a României, întreg acest seism de noapte, va fi silit să cumpănească bine – să dea-firește-fatalității ce este al fatalității – însă el va trebui, în egală măsură, să surprindă și acele zone de disponibilitate în care s-a însămânțat demisia, voința de neputere, lașitatea activă. Dintre acestea, universitatea este, din nefericire, una de soi. Nu puțini, întradevăr, sunt universitarii noștri ce se află la loc ales de necinste și necinstire. Și nu din ceasul al unsprezecelea – ceasul rău de care e greu să ne legăm – ci dintru început. De la ivirea nefastă a zorilor. De la răsăritul răsăritului.
Nu ne gândim aici neapărat la Mihai Ralea – care nu miră pe absolut nimeni – ci la inși bănuiți de seriozitate: la Iorgu Iordan, G. Oprescu, Tudor Vianu, Al. Rosetti, Andrei Oțetea și chiar G. Călinescu.
Istoricul de mâine va trebui să fie dublat de un sociolog – există o sociologie a prea-curviei intelectuale – pentru ca să situeze cât mai exact cele petrecute în universitatea românească. (Ne referim, bineînțeles, la disciplinele umaniste, pentru că tehnicile și știința implică mai rar – evenimente ale secolului al XX-lea ne-au dovedit-o din plin – conștiința).
Catedra se contopise – în istoria modernă a României – cu responsabilitatea și omenia, cu apelul către adevăr. Titu Maiorescu, Bogdan-Petriceicu Hașdeu, Al. Xenopol, Vasile Pârvan, Ovid Densușianu, Nicolae Iorga, C. Rădulescu-Motru, C. Stere, Lucian Blaga – și nu i-am numit pe toți – au făcut din universitate puntea creatoare dintre credință și viață, atât de necesară unui stat nou ca al nostru care trebuia să devină contemporan cu societățile moderne, fără să-și piardă nici vechimea, nici substanța. Și dacă au existat uneori nedreptăți, ca în oricare întocmire omenească – rămânerea pe dinafară, de pildă a lui E. Lovinescu sau C. Noica – nu e mai puțin adevărat că universitatea a fost aproape totdeauna, la înălțimea menirii ei.
„Renunțarea la independență, la demnitate e – pentru un profesor – renunțarea la cea dintâi îndatorire care i se impune, dacă nu vrea să i se spună în față că a uitat școala” – avertiza, cu mult înainte de prăpăd, Ovid Densușianu. Avertismentul nobilului dascăl e însă neîncăpător pentru „uitarea” urmașilor lui. Nu numai școala au uitat aceștia din urmă: ei și-au uitat neamul, și-au uitat mintea, și-au uitat chipul.
La universitatea de azi oficiază impostura solemnă sau de cenușă, după om sau după vreme. Dascălii de care pomeneam – pentru că cei crescuți sau unși de partidul communist nu ne interesează – în loc să încerce să țină piept noilor dogme plămădite din minciună și ipocrizie, joacă rolul pierzaniei, cu o vocație nebănuită ieri, la catedra-catedră. Puțini, foarte puțini ”eretici” la universitățile noastre! ”Erezia” presupune, într-un regim comunist, riscuri majore. Ea există la Varșovia, la Budapesta, până și în Berlinul de răsărit, dar greu de conceput la București.
Și totuși – alături de ortodoxia supușeniei unor Iorgu Iordan, Oprescu, Vianu și alții ca ei – trebuie să însemnăm, ca o izbândă a demnității românești, martiriul unor Gheorghe Brătianu, Dragoș Protopopescu, Mircea Vulcănescu și Alice Voinescu, care s-a stins din viață recent, după ce a tăcut cu desăvârșire în ultimii cincisprezece ani de pulverizare morală a universității noastre. O tăcere exemplară, o tăcere implacabilă, neînfrântă nici de neajunsuri, nici de amenințări, nici chiar de temniță. Alice Voinescu este dintre aceia – puțini – care au înțeles cultura nu numai ca o zestre intelectuală, ci și ca un stil de viață, ca o virtute. Cultura-ca-virtute presupune mai întâi curajul de a-i apăra valorile, de a nu le închiria vremelniciei politice (sau polițiste – în cazul regimurilor comuniste); ea presupune ca termen limită sacrificiul. Între curaj și sacrificiu se rânduiește fidelitatea nedezmințită față de valorile apărate. Fidelitatea verifică în permanență acest curaj care devine astfel înnoire și act. Curajul e curajos, în sensul platonician al fidelității: Alice Voinescu l-a întruchipat într-un fel de asceză smerită, cu o simplitate demnă de vechi înțelepciuni.
În cultura noastră, locul ocupat de Alice Voinescu nu e un loc major, de creație neapărat originală, de împliniri trufașe. Toate scrierile sale dezvăluie însă, o strădanie de a situa problemele mari ale vremii, într-un fel care să servească spiritualitatea românească în adâncimi, cruțând-o – pe cât se poate – de salturi în vid, de etape dogorâte premature, de narcisisme neaoșe pripite, dar și de frivole deschideri cosmopolite. Lângă aceste prudențe spirituale se așează rezerva morală, dimensiunea cumpănirii și a seninătății critice care cenzurează necesar avântul și nemăsura dar, în același timp, obișnuința, prevăzutul, gestul înțepenit. Ne aflăm în fața unei pedagogii esențiale, potolite: sunt alungate ca nelalocul lor, suficiența și febra.
Se cuvine dintru început, să amintim că influența lui Maiorescu asupra atitudinii filozofice a lui Alice Voinescu e evidentă în această alegere a culorii adevărului. De altfel, Alice Voinescu, ea însăși – în convorbirile sale cu scriitorul Ion Biberi (Lumea de mâine, Ed. Forum, pp.97-110) – pune în prim plan al formării sale prezența lui Maiorescu. Stăruind asupra rolului hotărâtor pe care l-a avut pentru ea mediul învățământului universitar românesc (Alice Voinescu citează și pe Coco Dumitrescu, Pompiliu Eliade, Nicolae Iorga, C. Rădulescu-Motru) ea povestește – tocmai pentru a sublinia legăturile sufletești dintre profesori și studenți – scena următoare:
„Mă aflam la sfârșitul unui an de studii, într-o stare adâncă de oboseală. Mă simțeam golită sufletește și incapabilă de a face ultimul efort pentru a da examenul de partea a doua a licenței la Onciul. Am hotărât o amânare la toamnă. Renunțare dureroasă, dar care îmi părea necesară. În această stare, am întâlnit pe Maiorescu care mă aprecia și care mi-a cerut informații asupra situației mele universitare. I-am arătat impasul în care mă aflam. Profesorul a rămas pe gânduri, apoi a început să-mi arate neajunsurile hotărârii mele. Trebuie să fiu liberă sufletește pe timpul verii. Nu trebuie să mă declar învinsă. Trebuie să lupt, să-mi dovedesc mie însămi hotărâre. Apoi, a dăugat, cu tremur în glas, de teama de a nu fi rău înțeles: – Îți dai seama, că renunțarea dumitale ar fi o lipsă de stil?
Îndemnul m-a însuflețit. Am început studiul cu hotărâre și m-am prezentat la examen. În dimineața examinării, la ora 8, Maiorescu își făcuse intrarea în sala în care ne aflam noi candidații împreună cu Onciul – care se informă prevenitor asupra obiectului vizitei lui Maiorescu. Acesta îi răspunse surâzând, că a venit să-i facă o simplă vizită de politețe. Am înțeles atunci, discreția profesorului care evitase să pună pe Onciul la curent cu adevărata mea stare sufletească și care ținuse să mă încurajeze prin prezență. Această încredere acordată de profesor și acest ajutor moral dat cu atâta delicatețe m-au impresionat adânc. La plecare, felicitându-mă de rezultat, a adăugat surâzând cu bunătate și amenințându-mă cu degetul: – Domnișoară Steriade, domnișoară Steriade, cred că altădată vei fi mai hotărâtă și că nu vei mai obliga pe un dascăl bătrân ca mine care mai are și alte treburi să asiste la examenul dumitale, la ora 8 dimineața… ”
Alți mari profesori, de data aceasta străini, au avut înrâurire asupra sa. În primul rând, psihologul francez G. Dumas, dar mai ales mediul școlii de la Marburg. Căpeteniei acestei școli Herman Cohen, Alice Voinescu i-a consacrat chiar teza sa de doctorat pe care a trecut-o la Paris cu Levi-Bruhl, teză ce a fost prezentată la Institutul Franței de Victor Delbos. (În volumul al III-lea al Istoriei filosofiei moderne, editat în 1938 de Societatea Română de Filozofie, Alice Voinescu va fi aceea care va prezenta cu competența ei de netăgăduit, la capitolul neokantismului, Școala de la Marburg). În străinătate, Alice Voinescu trăiește încântarea de a cunoaște oameni, idei, peisaje. La Marburg, când nu audiază cursuri asupra lui Platon și Kant, merge la profesorul Cohen, unde o dată pe săptămână se face muzică, se discută filozofie și literatură cu profesori veniți din orașul Halle. În acea epocă, devine răsfățata familiei filozofului Nartop și se împrietenește cu Niculai Hartman. Mai înainte, Alice Voinescu fusese la Leipzig, unde audiase pe Lipps, Lamprecht și Volkelt. Apoi, prin 1928, ea participă alături de Gide, Martin du Gard, Grothuisen, Charles du Bos, Francois Mauriac la celebrele întâlniri de la Potigny.
Semnificativ, în contact cu marile spirite europene și cu formele seducătoare ale Apusului, Alice Voinescu – în loc să se desprindă de orizonturile țării și să cunoască ispitele facile ale dezrădăcinării, exilul ne-a dovedit unele mutații spirituale și morale negândite de gând – rămâne ea însăși, parcă și mai aproape de durata românească. Și când profesorul Cohen se arată îngrijorat ca nu cumva, faptul de a se apropia de substanța gândirii sale să-i provoace crize și drame de conștiință din cauza religiei ei ortodoxe, Alice Voinescu îi răspunde cu acea calmă, dar trainică certitudine: ”Domnule professor, sunt destul de bine statornicită în credința mea”. Iar cu alt prilej, acela al frecventării grupului de la Oxford, Alice Voinescu descoperă și mai precis tonalitatea ortodoxă a religiozității sale:
”Acolo, la Oxford, am avut mai clară ca niciodată conștiința ortodoxiei mele. E un lucru ciudat. Am putut participa la profunda reculegere religioasă a unei imense asistențe de peste 700 de persoane – lorzi, șoferi, oameni simpli. Erau cufundați în același extaz. Eram cucerită de adâncimea momentului, dar plângeam în mine de dorul bisericii ortodoxe. Desigur, în Biserica noastră poate fi dezordine, neglijență, dar e a noastră; Biserica noastră are căldură, deși la slujbă nu întâlnești ordinea și solemnitatea catolică; Biserica noastră vorbește mai mult sufletului nostru. De atunci am devenit ortodoxă practicantă și nu am lipsit de la nici o slujbă”.
Credința e o treaptă cucerită de filozof, mai bine zis de iubitoarea de înțelepciune. Drumul către Dumnezeu e un drum de creștere concentrică, de la inconștient la conștient, de la rațional la supranatural, nu însă și la irațional. (Oroarea lui Alice Voinescu de Schopenhauer și Nietzche e exagerat de panicardă). La temelia viziunii sale despre lume stă gândirea platoniciană, peste care sunt suprapuse aluviunile rigorii kantiene, copleșite la rândul lor de împăcarea dumnezeiască – harnică, lucidă – ce refuză saltul mistic. ”Sunt credincioasă, dar nu mistică” afirmă, poate prea limpede Alice Voinescu. ”Iubesc viața pământească, realitatea. Sunt convinsă că dacă nu trăiești adânc clipele vieții tale, faci o lacună în absolut”.
Mărturisirea aceasta dezleagă iute pasiunea profesoarei Alice Voinescu pentru Montaigne pe care l-a descoperit pe la vârsta de treizeci de ani, dar căruia i-a consacrat o excelentă monografie mult mai târziu, în 1936. De reținut, Alice Voinescu s-a hotărât să scrie un studiu despre acest ”mare prieten cumpătat și luminat” în clipa în care un student, de altfel foarte învățat, l-a osândit pe bătrânul ”eseist”. Profund tulburată de îndrăzneala unui tânăr de a lovi în veșnic tânărul Montaigne, Alice Voinescu își pune întrebarea: ”Între dor și datorie nu e oare cuprins tot riscul care îmbie conștiința spre faptă ?” Rezultatul nu se lasă așteptat: Alice Voinescu închină pe-al său Montaigne ”tuturor acelora care, hotărâți să cinstească adevărul nu numai cu gândul avântat dar și cu fapta umilă a vieții de toate zilele, au îndrăzneala de a se lepăda de judecăți ușoare, culese de prin zvonuri necontrolate, fie despre oameni, fie despre cauze. (Există în motivarea hotărârii lui Alice Voinescu de a publica o asemenea carte, o minunată lecție dată pubertății intelectuale românești care, nu o dată face filozofie ”după ureche” și care a dus la câteva teribilisme deseori confundate cu originalitatea). […]
Alice Voinescu s-a ocupat într-un chip cu totul asiduu, nu numai de filozofie – articolele sale de la Revista de filozofie nu trebuie uitate – ci și de teatru. Cronicile sale de la Revista Fundațiilor Regale, cursurile sale de la Conservator, volumul Aspecte din teatrul contemporan (Fundațiile Regale, 1941), un studiu despre Eschil (Fundațiile Regale, 1946) arată îndeajuns pasiunea ei pentru această artă. Ciudat, sunt filozofi care nu se mulțumesc să facă teatru, ci care coboară în limitele înguste ale „cronicii dramatice”. […]
În prefața la Aspecte din teatrul contemporan, Alice Voinescu explică pe larg concepția ei – concepție filozofică tributară într-o măsură esteticii bergsoniene – despre rosturile adânci ale teatrului. De la început, teatrul are pentru ea calitatea de a inaugura o temporalitate sui-generis: „După cum arhitectura genială crează spatiul esențial și calitativ din mediul amorf al locului, tot astfel, drama crează timp ce nu e succesiune de stări fragmentare de conștiință, ci unitatea dinamică a conștiinței înseși , actualitatea permanent a unei conștiințe integrale; iar dacă se vorbește de o izbândă a dramei asupra timpului, aceasta nu trebuie înțeleasă, după cum e în celelalte arte, ca o ieșire din timp, ci ca o transfigurare a timpului”. Creând nu prezent, ci actual, drama chezășuiește – după Alice Voinescu – vocația dintâi a teatrului care este aceea de a pecetlui victoria celor veșnice asupra celor trecătoare. Într-un process de pan-esențialitate (pe care – în ce ne privește – nu ni-l însușim, ci numai îl descriem), Alice Voinescu socotește că „numai drama învinge trecătorul”, efemerul, creând o veșnicie”. – „Acțiunea eroului dramatic – continuă ea – departe de a fi o copie a gesturilor noastre, ce tind în afară spre scopuri eterogene, e – dimpotrivă – generarea Conștiinței întrucât aceasta nu mai e o stare, ci chiar mișcarea creatoare. Saltul mortal săvârșit de conștiință din ceea ce este omul spre ceea ce trebuie să fie, această tensiune, în sine, în afară chiar de termenii în care se mișcă, e dinamism pur și constituie ceea ce denumim spiritualitate”.
(Virgil Ierunca – Românește, Editura Humanitas, București, 2005, pp. 53-62)