”Am fost foarte mulțumit că această suferință o pot pune la picioarele lui Iisus”

Bună ziua, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, vă urează în miez de mai Lăcrămioara Varga, la o noua ediție a emisiunii ”Noi înșine”.

Ce anotimp ar fi mai potrivit decât primăvara târzie, cu copacii proaspeți, cu verdele lor lucitor, cu salcâmii și castanii înfloriți? Ce decor ar fi mai îmbietor pentru o proustiană călătorie în căutarea tinereții pierdute? Știm prea bine că ea, tinerețea, nu ține atât de viața biologică sau de numărul aniversărilor, ci de viața sufletulu. Cum aceasta din urmă se măsoară cu eternitatea, iată, dragi muritori, având șansa tinereții veșnice pe pământ. Dar cât de mult știm să prețuim această șansă? Vă invit, dragi ascultători, să ne însoțiți în această imaginară călătorie, de numai o oră, pe invitatul meu și pe mine.

În studio, astăzi, pentru dumneavoastră, se află un invitat foarte drag. Unul dintre acei oameni la care tinerii de astăzi privim cu admirație și cu uimire. Unul dintre acei oameni care își spune zâmbind „moș”, dar nu pentru că ar fi apăsat de ani, ci pentru că experiența vieții domniei sale a fost mult mai intensă decât în mod obișnuit. Pentru că, stupid și nedrept, alții i-au întemnițat tinerețea. Unul dintre acei oameni cu care putem recapitula o întreagă istorie. Este vorba despre domnul Marcel Cazacu, vicepreședintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Timișoara.

Domnule Marcel Cazacu, în primul rând, vă mulțumesc pentru că ați acceptat această invitație de a fi oaspetele emisiunii ”Noi înșine”.

Și eu mulțumesc pentru invitația la care am răspuns cu plăcere.

Vă mijea tinerețea, elev fiind în perioada instalării comunismului la noi. Cum vedeau tinerii acest lucru? Care era reacția lor generală?

Da. Acum cincizeci de ani în urmă, neamul acesta românesc traversa una dintre cele mai îngrozitoare perioade din istoria neamului. Era vorba de instalarea prin forța tancurilor sovietice a comunismului în patria noastră, o haină straină total de educația, de simțămintele acestui neam. Desigur că, în această situație, spre deosebire de acum, când tineretul este pasiv și neinteresat de probleme, de ce se întâmplă în țara aceasta, atunci fermentul luptei anticomuniste era format de tinerii studenți și elevi. Trăind perioada, în sfârșit, ’44-’45, ca elev de liceu, și cu toate fazele acestea de impunere prin forță a comunismului, elevii și studenții vedeau în Regele Mihai, pe atunci, exponentul acestei lupte anticomuniste. Din cauza aceasta, purtam la butoniera hainei sau a uniformei figura Regelui Mihai și tricolorul românesc. Sigur, chiar acum cincizeci de ani, dar în toamnă, în noiembrie ’46, s-au măsluit acele celebre alegeri, a căror rezultat a fost complet inversat. Sigur, au urmat apoi o sumedenie de alte înscenări – dizolvarea partidelor politice istorice, alungarea monarhiei și alte asemenea atrocități care se anunțau pentru acest neam horopsit de istorie. Sigur, așa cum am spus, deși aveam 15-16-17 ani, noi, fără gândul de a ne implica politic, simțeam nevoia să luptăm, să ne impunem această opoziție față de instalarea comunismului.

V-aș ruga doar încă o precizare. Noi, încă de la școala primară și la liceu, aveam ca obiect obligatoriu de studiu religia. Noi aveam biserica elevilor, la care frecventam în fiecare duminică. Chiar personal făceam parte din corul acestei biserici, la care dirijor era profesorul nostru de muzică și care cor era format din patru voci de fete de la liceul de fete și patru voci de băieți de la liceul de băieți. Deci, aveam din familie și din școală impregnată puternic această educație creștină și național-românească. Țineam foarte mult la pământul acesta strămoșesc pentru care s-au luptat înaintașii noștri și, bineînțeles, la tradiția noastră creștină.

Ce s-a întâmplat mai departe?

Deci, în această conjunctură, sigur, după dizolvarea partidelor politice și după alungarea Regelui, trebuiau eliminați toți dușmanii. Noi orânduiri, care veneau importate din răsărit. Dacă în 1944 nici nu se auzea de Partid Comunist și așa cum s-a stabilit ulterior, ei nu erau decât eventual o mie în toată țara și aceia de naționalități străine neamului românesc și importați din URSS. Pe parcurs, s-au găsit cozi de topor, oameni lipsiți de caracter, care s-au pus în slujba acestora pentru unele avantaje materiale. Atunci, s-a recurs, așa cum spuneam, la tot felul de metode străine de cinste, de corectitudine. Noi, ca elevi, vedeam periclitată existența acestui neam la ora respectivă. Și ne exprimam opoziția în felul în care credeam noi.

Acum, sigur, în ceea ce mă privește, eu nu intenționam să-mi fac carieră politică și nu intenționam nici chiar să fiu alături de regulamentul școlii, însă cu atât mai mult cu cât trebuie să recunosc că nota cea mai mică o aveam la gimnastică și prin noțiunea de fericire, eu visam atunci să fac carieră intelectuală. Nu visam, deci, nici să fiu bogat sau, în sfârșit, să petrec în cârciumi sau altceva. Prin noțiunea de fericire visam să fac carieră. L’homme propose et Dieu dispose, știți? Au venit anii aceștia care ne-au cam dezechilibrat și ne-au schimbat planurile.
Noi, pe atunci, elevii eram interesați, îmi amintesc, să citească filosofie. De altfel, și în liceu se făcea. De exemplu, în clasa a șaptea se făceau trei materii de filosofie. Adică profesorul de filosofie ne preda economie politică, sociologie și psihologie. Și eram interesați să citim Feuerbach, Nietzsche, toate ideile filosofice și, bineînțeles, în final, aveam discuții între noi și optam pentru una sau alta dintre aceste idei. Mai târziu, sigur, sfera aceasta s-a îngustat și n-am putut sau generațiile următoare n-au putut avea acces decât la filosofia marxist-leninistă și n-au cunoscut alte teorii.

Înțelegem până acum că erați un tânăr obișnuit al acelor vremuri, care doreați să studiați, simțeați pulsul vieții culturale, intelectuale, sociale a epocii. Totuși, ce s-a întâmplat mai departe?

Într-una dintre nopți, în mai 1948, eram elev în clasa a șaptea de liceu și, repet, într-una dintre nopți, dubele, siguranțe pe atunci, au cutreierat orașul în care mă aflam. Bineînțeles, în aceeași noapte au cutreierat toate orașele din țară și au arestat elevi de liceu, de exemplu. Din clasa a șaptea, în care mă aflam atunci, am fost arestați șapte elevi, șapte colegi. A doua zi, i s-a impus familiei mele să părăsească casa, deși pe atunci nu exista o lege a naționalizării și noi aveam o căsuță familială fără etaj, compusă din două camere și bucătărie. Un comisar de siguranță numit „ghenzăr” a facut un proces verbal și i-a forțat pe părinții mei să evacueze acea casa.

Ei, pe noi ne-a adunat la siguranță, iar tot în noaptea aceea ne-a dus la penitenciar, ne-a depus acolo, unde am stat vreo nouă luni de zile în anchetă, într-un regim lipsit de orice legătură cu exteriorul, cu familia, cu părinții, într-un regim de înfometare, lipsă de asistență medicală. Anchetatorii ne spuneau: „măi, voi sunteți găinari, voi n-o să ajungeți niciodată la proces, dar dacă o să ajungeți, o să primiți și voi, cât ați făcut, câteva luni și o să vă dea drumul afară”. Și nouă ni se părea la fel.

Într-una dintre nopți, în martie 1949, am fost scoși din celulă, am fost duși în altă încăpere mai mare, unde era o masă roșie, la care erau câțiva ofițeri și fără ca să avem posibilitatea să aflăm și noi acuzele care ni se aduc sau să ne angajăm un avocat sau să anunțăm familia, s-a îndeplinit formalitatea unui așa-zis proces, imediat după care s-a dat o sentință. Unul dintre noi, care avea trecut de optsprezece ani, a primit doisprezece ani muncă silnică, iar noi ceilalți am primit câte opt ani de muncă silnică și zece ani de gradare civică. Sigur, la acea dată, ni se părea o glumă. Spuneam așa cum auzisem de afară că vor veni americanii, că Churchill, la Fulton, a declarat că pericolul comunist este foarte mare și altele. Sigur, ni s-a părut glumă, că nu vom executa nimic din acești opt ani sau foarte puțin. Realitatea este că am executat acești opt ani pe muchie și după așa-zisa eliberare… Dacă o să vă intereseze poate, mai târziu au urmat alte suplimente de detenție. Cu greutățile de neimaginat, în sfârșit…

Haideți să ne întoarcem la ce era în sufletul unui tânăr de șaptesprezece ani în momentul în care s-a văzut ridicat din propria casă și dus la Securitate.

Să știți, noi eram convinși că nu am comis nicio ilegalitate, că nu am făcut niciun rău la nimeni. Eu personal nu am dat nicio palmă în viața mea nimănui. Deci, nu vedeam cu ce am greșit. Pentru că, în fond, aveam cred că dreptul să avem ca oameni și păreri diferite de cea a conducerii de atunci.

Sigur, fără să știți ce urma. Totuși, de ce v-au acuzat, trebuia să vă dea sau nu v-au dat nicio explicație?

Da, am fost încadrat în crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, articolul 209, aliniatul 3. Deci, crimă de uneltire. Vă imaginați, când auziți de crimă vă gândiți cine știe câți indivizi am omorât noi, dar, repet, nu am dat nicio palmă nimănui.

Înainte de a intra, dacă doriți, în amănuntele acestor opt ani și a ce a urmat după aceea, o întrebare pe care doream să v-o pun ceva mai repede și v-am lăsat însă să ne povestiți cum vin ideile. Care erau pasiunile dumneavoastră?

Vedeți, spre deosebire de tinerii de astăzi, pentru că și eu am doi copii, atunci dacă părinții doreau și țineau ca copiii lor să facă ceva, nouă, copiilor, indiferent că ne plăcea sau nu ne plăcea, noi făceam. De exemplu, eu, de la vârsta de cinci ani, am luat ore de vioară de trei ori pe săptămână și nu mi-a plăcut deloc. Cinci ani de zile m-a chinuit un profesor cu vioara aceasta, dar o făceam cu multă conștinciozitate, deși nu-mi plăcea. După cinci ani de zile, profesorul a plecat și am abandonat vioara și am fost foarte încântat.
Ulterior, însă, mai ales în pușcărie, mi-am dat seama că undeva se întipărise această pasiune pentru muzică și pentru că în pușcărie și în coloniile de muncă, pe canal și în altă parte, nu ne puteam striga pe nume. Eu, de exemplu, fredonam, când aveam această posibilitate, când eram pe șantier, fredonam fie Concertul în Re de Beethoven, fie Simfonia a noua, fie o altă partitură și, bineînțeles, colegii și cei mai în vârstă decât mine, pentru că eu eram printre cei mai tineri, spuneau că sunt refulări freudiene la Marcel. Totdeauna știau că Marcel este în apropiere.

Îmi permit să vă opresc puțin și să vă propun să luăm un scurt respiro muzical. Este vorba despre Simfonia spaniolă a lui Lalo și veți recunoaște probabil vioara lui Ion Voicu, de această dată.

[…]

Domnule Marcel Cazacu, haideți să continuăm puțin pe acest fundal muzical pasionat care erau celelalte pasiuni ale dumneavoastră.

Datorită, repet, educației de acasă. În familia mea se mergea necondiționat, în fiecare duminică și sărbători, la biserică. Ne rugam toată familia, în fiecare zi. Posteam miercurea și vinerea. Acestea au lăsat o amprentă puternică în educația mea. În plus, anii aceștia deosebit de grei de pușcărie, trebuie să recunosc, m-au axat și mai puternic în creștinism. Aceasta, aș putea spune, este o altă mare pasiune a mea și consider că mă declar adeptul filosofiei creștine și încerc să pun în practică, în măsura în care reușesc, principiile morale creștine.
O altă pasiune, și poate ultima, era să-mi cunosc țara. Ca elev, pe atunci nu existau bilete în circuit, făceam tot felul de exhibiții. Adunam bani, leu cu leu, și vara plecam cu câte un coleg pe munte sau prin orașe să-mi cunosc cât mai bine țara. Aș putea spune că, chiar cu peripețiile respective, îmi amintesc cu multă plăcere. Sigur că aș fi dorit foarte mult să cunosc și dincolo de hotarele țării. Acești doisprezece ani și patru luni de detenție pe care i-am facut în total, plus faptul că ieșind de acolo posibilitatea de a trece eu frontiera era exclusă, abia după 1990 am reușit să plec și eu până în Germania.

În loc de călătorii, știu și eu, exterioare, vă aștepta, de fapt, o lungă călătorie într-un spațiu mai mult decât închis.

Da. Și aș dori să mai spun ceva. Țin să accentuez că în 1948 au fost arestați elevi și studenți din toate orașele țării. În 1949 au fost împărțiți deținuții politici pe profesii. Țăranii și muncitorii la penitenciarul din Gherla, intelectualii la Aiud, studenții la Pitești și elevii la Târgșor. Târgșorul este o fostă mănăstire la vreo șaisprezece kilometri de Ploiești, care a fost transformată în penitenciar. Conducătorii de atunci mai sperau că ar putea să se creeze sau să se realizeze cu elevii o reeducare, să fie reintegrați societății. Trebuie să recunosc că acolo, la Târgșor, un an de zile cât a fost acest experiment, a fost o viață foarte plăcută de care îmi amintesc cu multă plăcere. Acești tineri, între treisprezece și douăzeci de ani, cu vise și cu idealuri, speranțe. Mai ales că aveam și o oarecare libertate de mișcare prin curte, s-a creat așa o comuniune sufletească greu de descris.

A apărut ceva, a apărut reeducarea. Ne-a fost trimis un muncitor petrolist, un bătrân, noi îi ziceam moș Tăgâță, care ne obliga să mergem într-o sală de festivități de acolo, să ne citească din istoria PCUS și să dăm și răspunsuri la seminar. Dacă în exterior nu ne-a plăcut aceasta și am manifestat opoziție, cu atât mai mult în pușcărie. Și atunci, marea majoritate au fost ostili acestei reeducări și, bineînțeles, au urmat izolări.

La început, în această curte se plimbau toți. Ulterior, cei care erau considerați ca exercitând o influență asupra altora erau izolați cu regim de celulă și fără anumite drepturi. De exemplu, cei care acceptau reeducarea aveau dreptul la carte poștală, pe care o dată pe lună scriai zece rânduri familiei și posibilitatea de a primi cinci kilograme de alimente de acasă. Cei care nu acceptau, și majoritatea nu acceptau, erau opriți de la aceste drepturi.

Îmi amintesc că eram și eu la una dintre izolări, când a venit generalul Nicolski și cu ministrul Drăghici și când ne-a amenințat, în fel și chip, că nu vom mai vedea lumina soarelui. Sigur, la ora aceea nu știam că există într-adevăr ceva care ne-ar fi putut distruge total: Piteștiul. La ora aceea nu cunoșteam acest amănunt și ni s-a părut o glumă. În 1950, conducerea de partid de atunci a Securității și-a dat seama că experimentul Târgșor a eșuat și ne-a împărțit. Pe majoritatea ne-a dus pe Canal, iar pe alții la penitenciarul Gherla, chiar Pitești și la alte penitenciare.

Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?

Eu aș vrea să mă mai opresc puțin la Târgșor. Mi-a venit acum în minte că, în general în acești ani de pușcărie, noi nu aveam posibilitatea să citim un ziar, o pagină de carte, o scrisoare, dar la Târgșor a pătruns, în mod miraculos, un Noul Testament, pe care, sincer vă spun, eu îl manevram. Trecea din mână în mână, câte cinci minute, și cu pătura în cap citeam câte un capitol din Noul Testament. Cine împarte, parte își face și trebuie să recunosc că la Târgșor acest Noul Testament l-am citit de cel puțin zece ori și întotdeauna mi se părea că găsesc ceva nou.

Noaptea, acest Noul Testament, pentru că se făceau percheziții și exista pericolul ca să-l găsească, îl băgam în salteaua cu paie – aveam saltele acolo – pentru ca la eventuala percheziție să nu-l găsească.

Pe mine de la Târgșor m-au dus pe Canalul Dunărea-Marea Neagră. Tot la Târgșor, cred că n-ar fi lipsit de importanță să mă opresc asupra unei întâmplări. La Târgșor, am făcut un puseu de febră mare, diagnosticat ca apendicită acută. Când a trecut o dubă pe la Târgșor, m-au urcat și pe mine în dubă și m-au dus la singurul spital unde se făceau operații în țară, Spitalul Văcărești. Beneficiau însă de acest spital, în marea majoritate, deținuții de drept comun, hoții. M-au dus și pe mine la Spitalul Văcărești, m-au operat de apenticită pe viu, fără anestezie. M-au dat jos de pe masă și mă asteptau doi caralii. Așa le spuneam noi polițiștilor sau milițienilor sau gardienilor care ne însoțeau. Mă așteptau doi gardieni care, văzând că am fost operat, se amuzau și cu bâtele fugeau după mine până la duba care urma să mă ducă la Jilava. Jilava era depozitul de deținuți politici.

La Jilava, m-au introdus în camera șase reduit, unde am stat trei luni. Asta se întâmpla în mai, 1950, începutul verii. Această cameră adăpostea la ora aceea nu mai puțin de două sute patruzeci de indivizi. Lângă mine a murit, printre alții, și fostul director al penitenciarului Jilava, pe nume Mănaru. Una dintre acuzațiile pentru care a fost condamnat a fost faptul că în acea cameră băgase pe vremuri, când el era director, doisprezece deținuți în loc de șase, câți trebuia să bage. Vedeți, noi eram două sute patruzeci, eram în pielile goale. Erau priciuri suprapuse și cele mai protejate locuri erau cele de sub prici, pe beton. Camera avea un singur geam și nu exista aer. În fiecare noapte, mureau asfixiați, din lipsă de aer, câțiva dintre colegii de cameră. Așa a murit și acest director Mănaru. La ora șase se făcea închiderea și până la șase dimineața putea să moară toată camera. Nimeni nu mai deschidea ușa, iar dimineață se scoteau întâi morții și apoi ne numărau pe noi, ca și cum am fi putut fugi de acolo.

Poate părea neverosimil. E greu de imaginat cum un singur gemuleț de aproximativ un metru pătrat și acela cu oblon de scânduri era singura sursă prin care intra puțin aer în acea cameră de groază în care erau forțați să stea două sute patruzeci de indivizi.

Îmi vine greu să-mi găsesc cuvintele să vă mai pun alte întrebări. Într-adevăr, dacă nu neverosimil, pare incredibil unde s-a putut ajunge. Cum ați rezistat, domnule Marcel Cazacu?

Să știți, am rezistat pentru că am crezut, în primul rând, în Dumnezeu. Această credință, cred eu, a fost puternică și m-a ajutat atât în detenție, cât și ulterior. Apoi, trebuie să mai recunosc un lucru. Dat fiind că eu nu am acceptat reeducarea, mi-am zis așa: dacă am ajuns aici, nu înțeleg ca aici să fac ceea ce n-am acceptat să fac afară. Atunci am fost catalogat ca mistic, ca fanatic și inreeducabil. Această categorie nu beneficia nici de cărți poștale, nici de pachete. Părinții mei n-au știu opt ani de zile dacă mai trăiesc undeva, n-au știut nimic de mine. Am avut însă și un alt avantaj. Colegii de temniță erau oameni de înaltă valoare intelectuală și morală, marea majoritate sau chiar cu toții. Profesori universitari, foști demnitari, foști generali, ingineri, medici. Din discuții în discuții, și țăranii învățau limbi străine, noțiuni de medicină chiar. Puteai să-ți completezi acolo cultura sub diverse aspecte. Deci, ambianța aceasta era de bună calitate.

Erați practic cursant la o universitate mai puțin obișnuită, desigur, dar, probabil, mult mai bună decât o universitate comunistă care se năștea atunci.

Vă spuneam că am fost dus pe Canalul Dunărea-Marea Neagră. Eu nu prea aveam condiție fizică. Așa cum v-am spus, nici la gimnastică nu prea eram eu as și nu prea aveam eu condiție fizică pentru o munca atât de brutală. M-au dus la colonia Peninsula, unde erau vreo șase-șapte mii de deținuți politici și m-au repartizat într-o brigadă de elevi, în care brigadier era un student reeducat, care ne spunea mereu că pe el nu-l interesează munca, că suntem bandiți, că avem idei retrograde, că suntem mistici, că suntem fanatici și exercita tot felul de presiuni asupra noastră.

Lucram la cota 2,80. O rocă deosebit de dură, o rocă marină, în care nu intra nici târnăcopul. Trebuia să sapi cu ranga și într-un tempo. Brigadierul din spate mereu cu bățul te amenința ca să încarci garniturile. Așa că, acolo m-am îmbolnăvit, deși pe atunci aveam douăzeci de ani. M-am îmbolnăvit destul de rău de inimă, chiar foarte rău. Aveam edeme.

După moartea lui Stalin, în 1953, când a fost o perioadă mai relaxată, au venit comisii medicale de la Ministerul de Interne și au clasat inapți total pentru orice fel de muncă pe cei bolnavi, printre care m-au clasat și pe mine. Aveam febrilație auriculară, puls imperceptibil, două sute patruzeci pe minut, aveam edeme, distrofie. Am ajuns la o secție de inapți, în care erau toți: fostul aghiotant regal, mareșalul Filitie, Brăteanu, foști demnitari, oameni în etate. Eu eram singurul tânăr pe acolo. Profesorul Miletici din Timișoara, un profesor universitar de la Medicină, foarte curios, și-a exprimat dorința să mă consulte, să vadă cum am ajuns eu la inapți. Dupa ce mă consultă, bineînțeles cu urechea, spune: „mai mult de trei luni de zile nu trăiești”. Eu nu l-am crezut și dovadă că au trecut de atunci aproape cincizeci de ani și încă mai trăiesc.

Să dea Dumnezeu să fie cât mai mulți și de acum înainte. Spuneți-mi când v-ați dat seama că de fapt nu, nu este o glumă, că nu se glumea, că americanii nu prea mai doresc să vină.

Într-adevăr, pe parcurs ne-am dat seama că apusenii la Ialta ne-au vândut, pentru că, dacă nu s-ar fi întâmplat o Ialtă, sigur că situația țării noastre ar fi și astăzi cu totul alta decât este. Nu ar fi existat acea perioadă tristă de cincizeci de ani. Dar noi suntem mici și marile puteri își împart prada. Sigur, mi-am dat seama că situația nu ne este favorabilă și m-am pregătit sufletește chiar să rămân acolo definitiv. Să fiu sincer, mă resemnasem. Nici nu mai așteptam, nu mai credeam că voi ieși vreodată din pușcărie. Ajunsesem la o resemnare în sensul că spuneam că singurul lucru pe care eu îl mai pot da este sacrificiul suprem la picioarele lui Iisus. Așa interpretam eu această suferință. Nu eram deznădăjduit, nu eram demoralizat, doar resemnat.

Totuși, după doisprezece ani și patru luni, pare sigur incredibil, a venit așa-zisa libertate.

Da. După expirarea celor opt ani, eram la Gherla, în infirmierie, eram bolnav și asteptam să ajung acasă. N-a fost așa. Mi-au dat un însoțitor, un gardian care să mă conducă până la gară și să mă conducă în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu. A fost o mare surpriză pentru mine când am trecut prin oraș și am văzut prima dată, după opt ani de zile, femei pe stradă. Mi s-a părut foarte interesant. Ce figuri deosebite, care vorbesc pițigăiat și sunt mai mici de statură. Eu eram obișnuit numai cu bărbați.

Ca să continui, milițianul mă ducea, deși îmi expiraseră cei opt ani, cu arma în spate, arma îndreptată spre mine, și a încercat să mă însoțească până la Răchitoasa, în raionul Fetești, unde mi se repartizase domiciliu obligatoriu douăzeci și patru de luni. Pentru că eram foarte bolnav – ultimii ani i-am petrecut prin infirmieriile penitenciarelor – am fost intransportabil. Respectivul gardian și-a dat seama de acest lucru, a chemat Salvarea și m-a dus la Clinica Universitară din Cluj, unde am stat două luni de zile, cu gardian la ușă.

După care, am fost trimis cu domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, o comună în care fuseseră bănățeni și mi-am ales una dintre case care pe parcurs, pentru că trecuseră un an sau doi de când au plecat bănățenii, țiganii de acolo le-au deteriorat, au furat tot ce se putea fura de acolo. Mi-am amenajat și eu o căsuță care mi s-a părut mai accesibilă, acoperită cu stuf și cu pământ pe jos, în care am stat doi ani. După doi ani, mi s-a mai prelungit cu încă doi. N-am reușit să-i mai termin și acei doi și într-o noapte, în septembrie 1958, au venit din nou dubele Securității, ne-au făcut percheziție, ne-au îmbarcat. Pe vreo douăzeci și cinci i-a dus la Constanța, la anchetă, și ulterior am aflat că li s-a dat câte douăzeci și cinci de ani condamnare, pe motiv că s-au organizat în biserica satului. Pe noi ceilalți ne-au dus cu pedeapsa administrativă la colonia Noua Culme și la colonia Periprava din Deltă, unde ne-au aplicat un regim deosebit de aspru.

Ca să vedeți că această acuză pentru care colegii mei au primit douăzeci și cinci de ani este o invenție. Eu eram nelipsit de la biserică în orice zi, în orice sărbătoare. Pe mine nu m-au luat să mă condamne, în schimb pe inginerul Tonea, de exemplu, care nu venea decât la Crăciun și la Paști, lui i-au dat douăzeci și cinci de ani că s-a organizat la biserică. În septembrie 1960, în sfârșit, am reușit să ajung și eu acasă după doisprezece ani și patru luni.

Pare cu adevărat incredibil, domnule Marcel Cazacu. Aveați în jur de treizeci de ani. Vă considerați tinerețea pierdută?

Da, aveam treizeci de ani împliniți. Din punct de vedere intelectual, nu mai speram să mă căsătoresc, să-mi termin școala. La treizeci de ani, eram încă elev. Nu v-am spus, atunci când eram cu domiciliu obligatoriu, în Bărăgan, deși nu aveam permisiunea, am fugit noaptea cu diverse mijloace de locomoție, de ocazie, până la Fetești și mi-am mai dat o dată ultima clasă de liceu. Deci, terminasem liceul la treizeci de ani, dar n-am reușit să fac nimic mai departe. Dintr-un punct de vedere, visam să fac o carieră științifică. Din acest punct de vedere, era un ideal pierdut. Nu mi-am imaginat nici că voi reuși să mai fac ceva cât de cât, școală, nici că o să reușesc să mă căsătoresc, să am copii, să am o casă.

Toate acestea le consider că au venit neplanificate și au venit peste așteptările mele. Dacă m-ați întrebat dacă regret sau nu regret, eu consider că această situație a fost inevitabilă, nu cred că o puteam ocoli. Nu cred că alții, dacă ar fi trăit momentul ’46-’47-’48, ar fi scăpat altfel. Noi cunoșteam o istorie și din școală. A venit istoria lui Roller care a falsificat complet istoria acestui popor. Atunci, nu cred că alții de bună credință, în locul meu, ar fi procedat altfel. Am avut ghinionul să îmi fac școala în această perioadă și să nu pot evita această situație. Încă o dată vă spun, am fost foarte mulțumit că această suferință a mea o pot pune la picioarele lui Iisus.

Mă bucură faptul că după 1990 tineretul, în mare proporție, manifestă un interes pentru biserică. Dovadă sunt conferințele care se țin în fiecare săptămână la Facultatea de Medicină. Amfiteatrul mare al Facultății de Medicină este arhiplin de studenți și de tineri. Mă bucur că în biserici un procentaj apreciabil din cei prezenți este format de tineret. Mă bucur că a luat ființă această biserică a studenților și că a început în fiecare duminică să fie neîncăpătoare deja. Mă bucur și aș îndemna tineretul să vină la ușa bisericii, să descopere ceea ce poate, din cauza anilor în care dânșii au avut primele contacte cu educația, școala generală sau chiar liceul, i-a îndepărtat de filosofia creștină, de morala creștină. I-aș îndemna, în special, să-L caute pe Dumnezeu.

Știu că nu vă place acest lucru, dar nu pot să nu împărtășesc ascultătorilor noștri faptul că tinerii de astăzi și tinerii care vor veni după noi vă datorează foarte mult în ceea ce privește această biserică a studenților. Știu că nu vă place să se spună asta, dar nu pot evita acest lucru.

Domnule Marcel Cazacu, nu pot decât să vă mulțumesc pentru această după-amiază deosebită pe care ne-ați oferit-o și să sper că vom mai avea ocazia să discutăm poate pe îndelete anumite aspecte din istoria pe care o cunoașteți dumneavoastră. Vă mulțumesc foarte mult pentru participare.

Și eu vă mulțumesc!

Iar noi, dragi ascultători, ne luăm rămas bun cu speranța că tinerețea va rămâne mereu alături de dumneavoastră, așa cum a rămas cred alături de acest om minunat pe care l-am avut în această după-amiază invitat de onoare. Vă mulțumesc!

(Marcel Cazacu, interviu difuzat la RadioTimișoara, Emisiunea ”Noi înșine”, moderator Lăcrămioara Varga, transcriere realizată de Irina Josan)