Amintiri despre părintele Coriolan Buracu
Părintele Coriolan Buracu a fost una dintre marile personalităţi ale Văii Almăjului din Banatul muntos.
Realizările lui se întind în domeniul pastoraţiei, culturii si promovării idealurilor româneşti. Sunt destul de multe studii şi articole care au prezentat activitatea Părintelui Coriolan Buracu şi fără îndoială că altele le vor urma. In cele ce vor decurge voi prezenta doar câteva amintiri personale legate de această mare personalitate care a fost a Văii Almăjului, dar şi a familiei lui. Aceste amintiri se leagă de documente păstrate în casa Boldea din Borlovenii-Vechi şi în memoria colectivă a familiei mele.
Părintele Coriolan Buracu a fost nepotul învăţătorului Pavel Boldea (1842-1917), din Borlovenii-Vechi, care a avut descendenţi direcţi pe: Pavel Boldea (ulterior Protopop şi colonel K.U.K, având o strălucită carieră), pe Grigore, Remus, Călina şi Măriuţa. Călina s-a măritat în familia Buracu în Prigor şi a avut pe Coriolan Iosif, Tudosia si Elena.
In formarea şi educaţia lui Coriolan Buracu, un rol decisiv l-a avut unchiul său, Protopopul Pavel Boldea. Protopopul-colonel K.u.K, Pavel Boldea a luat asupra sa asigurarea speselor de şcolarizare pentru nepotul său. Din acea vreme, în casa Boldea din Borlovenii-Vechi se păstrează un schimb de corespondenţă între unchi şi nepot în timpul când acesta din urmă era la şcoală, la liceul din Braşov şi apoi la Caransebeş.Rezultă că «unchiul» era foarte scrupulos şi cerea socoteala cu precizie asupra cheltuielilor. Mai rezultă că «nepotul» îi dadea ascultare cu grijă, dar totuşi se comportă în limita vârstei lui tinere şi îşi îngăduia mici zburdălnicii inerente vârstei. Mai rezultă că în vremea şcolii Coriolan Buracu, fără să fie eminent, era un student bun şi excelent în anume domenii. Deci era, încă de tânăr, o fire pasională şi cu personalitate. Tot Protopopul Pavel Boldea, ajuns comandant al canonicilor ortodocşi din armata austro-ungară, a facilitat încadrarea Părintelui Coriolan Buracu în cadrul aceluiaşi corp în vremea Primului Război Mondial.
In casa Boldea sunt păstrate scrisori trimise vărului său, Lt. colonelul K.U.K Romulus Boldea la Borloveni, în anii ’50 ai veacului al XX-lea, vremea crâncenă a persecuţiilor comuniste, când cei doi veri au avut parte să treacă prin universul concentraţionist bolşevic.
În scrisorile sale, cele mai multe trimise din Baia Mare şi Bucureşti, din casa copiilor lui care îl adăposteau şi îngrijeau, Părintele Coriolan Buracu scria prudent, dar tot cu înflăcărare. Scrisorile lui erau îndemn la nădejde în lucrarea cea bună şi dreaptă a lui Dumnezeu.
În acest context, în cadrul familiei mele se povestea cu admiraţie despre felul în care Părintele Coriolan, «uica Coriolan», cum era numit cu dragoste şi respect, a fost ridicat la începutul anilor cincizeci spre a fi trimis la canalul morţii.
Securistul care l-a arestat a avut totuşi un reflex de umanitate şi a întrebat: «Părinte, aţi mai fost arestat?» şi răspunsul a venit puternic, fără teamă, în maniera Coriolan Buracu: «Oho, de câte ori». Iar apoi la canal, pus în echipa morţii, a preoţilor condamnaţi la exterminare, Părintele Coriolan Buracu a aflat tăria morală ca pe cei dimpreună cu el să îi încurajeze în fiecare dimineaţă, la începerea sclaviei, cu vorbele: «Sus Inimile, fraţi români!» Dar cea mai emoţionantă amintire personală o am în legătură cu o carte poştală trimisă de către Părintele Coriolan Buracu la Borloveni, în august 1954.
În acea vreme bunicul meu, Lt. colonelul K.u.K Romulus Boldea, era în surghiun, în domiciliu obligatoriu, îmi amintesc bine că familia nu credea să vină curând sau în general să mai vină. In cartea poştală trimisă şi primită la începutul lui august 1954, Părintele Coriolan Buracu scria: «Dragă Romulus, îţi scriu la Borloveni, căci ştiu că vei fi acolo mai înainte de Sfânta Măria Mare. întotdeauna Maica Domnului a apărat casa noastră şi pe tine te va aduce acasă acuma». Zece zile mai târziu, în 16 august 1954, Romulus Boldea se întorcea la Borloveni, la casa şi familia lui.
Pe Părintele Coriolan Buracu l-am întâlnit în persoană doar de câteva ori, dar amintirea personalităţii lui mă face să simt şi mândria, dar şi responsabilitatea de a fi descendent al aceleiaşi familii şi al aceluiaşi Neam.
(Prof. Alexandru Nemoianu)