Amintiri despre Sandu Tudor din vremea neastâpărului și impulsivității proaspătului convertit la ortodoxie
Cea de-a treia sală a Seminarului fusese cedată de prof. Gusti „Oficiului studențesc Universitar”, înființat în 1927 la inițiativa sa. Îl conducea Sandu Tudor, de altfel foarte priceput, cum stă dovadă Călăuza studentului pe care a redactat-o și tipărit-o în acel an, cuprinzând o bogată, și astăzi încă utilă, documentare, la care Mircea Vulcănescu adăugase, în anexă, un mic tratat de „muncă intelectuală”, adică de inițiere a tinerilor studenți în tainele meșteșugului de a se informa bibliografic, de a citi, de a lua note și de a face redactări. […]
Sandu Tudor era un ciudat personaj: Militant „ortodox”, poet (de bună calitate) din care însă nu-mi aduc aminte decât de versurile „Cu ochii mici ca de lăstun, Hanul Hun, Hanul Hun”, cu care îl salutam la întâlnirile noastre. Fusese ofițer în marină, făcuse un pelerinaj la muntele Athos de unde se întorsese pătruns de fiorii credinței, așa că îi spuneam, în ironie, că e „locotenent în marina lui Christos”. Citind un articol de al meu, publicat într-o măruntă revistă de provincie, Milcovul, din 1938, cu titlul de O datorie a Vrancei, a crezut că mă poate călăuzi în ale ortodoxiei. De fapt cerusem o „cruce” pe mormântul părăsit al Popii Șerban, adică al cuiva care simboliza lupta socială a Vrancei pentru libertate și a cărui amintire o credeam că e bine să fie reînviată. Pledam deci pentru ca mormântul acestui fruntaș să nu stea în paragină, ci să fie cinstit după tradiția locală. Ceea ce s-a și făcut ulterior de către câțiva vrânceni, care însă au uitat să mă cheme și pe mine la actul de recunoștință datorat acestui om de seamă, pe care totuși eu îl provocasem. Dar Sandu Tudor, văzând că vorbesc de punerea unei „cruci” a crezut că a sosit prilejul să mă catehizeze. Cum arătam oarecare reticențe în a mă lăsa pătruns de predicile lui, Sandu Tudor devenea violent, afirmând că nu mai ar avea putere de convingere asupra mea decât o „sfântă de bătaie”. Era de altfel unul din argumentele lui curente. Mi-aduc aminte cum, în Seminar, după o aspră discuție cu Mircea Vulcănescu, l-a poftit să iasă pe culoar, pentru ca prin bătaie să se decidă cine are dreptate.
Sandu Tudor era mereu plin de idei și de neastâmpărate inițiative. Când a redactat revista lui (de scurtă durată) Floarea de foc m-a rugat să scriu câteva articole, publicându-mi-se astfel articolul despre George Popovici, ale cărui manuscrise tocmai le citisem.
(Henri H. Stahl – Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, București, 1981, pp. 181-182)