Andrei Ciurunga, poetul de o gingășie olimpiană
La capitolul poezie sunt câteva nume care au intrat în antologia poeziilor din închisori. Pe cei mai vestiți, ca Gyr sau Crainic, nu ai avut cum să-i întâlnești, dar te poți socoti binecuvântat că ai putut să stai în aceeași celulă sau la aceeași roabă cu alți doi dintre ei. Unul este Robert Eisenbrau, schimbat ulterior în Andrei Ciurunga. Când Zahu Pană a editat volumul de Poezii din închisori, pentru a-l proteja de represaliile comuniste, l-a numit Acturus, după numele unei stele dintr-o constelație cerească.
Când l-ai întâlnit la Jilava, în 1959, avea 39 de ani și era deja un veteran al închisorilor, trecuse pe la Canal, era de acum recitat în folclorul unic al temnițelor comuniste. El este acela de la care vine numele de Canalul Sângelui:
… Istoria noastră cea din lacrimi stoarsă / va ține minte și’ntre foi va strânge / acest cumplit Danubiu, care varsă / pe trei guri apă, iar pe-a patra sânge…
Era mic, slab, foarte miop, cu ochelari de vedere groși ca niște lupe, iar pe deasupra avea și plămânii bolnavi. Vechii deținuți care îl știau, îl menajau pe cât se poate, ca pe unul care nu mai are mult… De altfel și el era conștient de starea lui fizică și de scurtimea vieții ce o mai avea în față. Dar spiritul său greoi de egalat, a învins toate pronosticurile […]
Așa bolnav și distrofic cum era la Jilava, după ani lungi de celule și lagăre, deși declarat oficial tuberculos, totuși umanismul socialist îl ținea încă în evidență și era destinat din nou să meargă într-un lagăr de muncă și exterminare. De viață îl ținea legat doar firul de aur al poeziei, pe care călăii nu i-o puteau lua. Avea tehnica unică a celor închiși de a scrie în cap și a memoriza cele create pe variante și cicluri. La Jilava, așa bolnav cum era, se ascundea pe sub un pat, întins pe cărămizile umede și reci, închidea ochii și își murmura, singur, versurile lui elegant cizelate și, după câteva zile, apărea cu câte o nouă bijuterie, ca aceasta pe care nu o știi publicată:
La logodna visului cu luna / Când sub pleoape candele se-aprind / Stelele coboară câte una / Din mănunchiul palide foșnind. / Zălogiți nimicului, tăcerea, plopii / Ca din caere și-o torc / Vântul doare lin ca mângâierea / Mâinilor ce nu se mai întorc / Sieși neputând să-și mai încapă / Din adânca zare-a nimănui / Sufletul se varsă ca o apă / Dincolo de limitele lui.
Ulterior, în Baltă, ați discutat adesea despre meritele versului subliniat mai sus, care poate că reprezintă un caz unic în poezia română, unde apar trei substantive unul după altul, fără însă a fi o enumerare.
La nașterea multora dintre versurile lui Robert ai fost martor discret și tăcut, încercând să memorizezi cât mai mult, cu scopul intim de a le scoate cândva afară, în libertate, unde își aveau locul meritat.
Avea plănuit un volum ce urma să fie intitulat Iubita oarbă cântă, aluzie la orbirea lui posibilă, care avea undeva un vers de o tragedie unică:
… Iubitule, iubitule, aseară ți-am pipăit tristețea pe obraz…
A pipăi tristețea cuiva pe față, este o altă bijuterie lingvistică.
În lagărele din Baltă, în mizeria aceea în care toți vă zbăteați, împingând sub bâte și înjurături scârnave, prin noroaie cleioase, roaba plină de pământ inutil ce urma să-i acopere pe mulți, în acea mizerie indescriptibilă, Robert găsea puteri, și nu ai înțeles din ce izvoare, să scrie, în mintea lui chinuită în ani de torturi fizice, versuri de o gingășie olimpiană, de parcă ar fi compus într-un turn de fildeș:
Ningea ca un preludiu de simfonie gravă / De-abia între-zărită la primele viori / Ningea de parcă merii s-ar fi urcat în slavă / Și miluiau pământul jertfindu-se de flori…
… Te-ai ridicat deodată și cu un râs zglobiu / Ai fluturat spre cer o mână atât de albă / Că-n jurul tău toți fulgii băteau în cenușiu…
Îți amintești că atunci se discutase, foarte academic, tot între două roabe și trei lovituri de bâtă, cum fac alții la Paris între două cafele, că simfonia nu are preludiu, dar oricum licența poetică a trecut.
Robert l-a influiențat și pe Goma, pentru că acesta, în primul să roman publicat după ieșirea din închisoare, sub avântul falsului naționalism în capcana căruia atât el cât și alții au căzut, îl citează discret, ca din întâmplare, sub formă de proză, folosind un catren cunoscut:
Și aici vom vom construi o catedrală / cu sfinți subțiri și grei de bunătate / cu aur stins, cu marmora egală / iar din zidari muri-vor jumătate.
Profeția lui s-a adeverit. Catedralele suferinței zidite din sângele și carnea noastră au costat viața poate a mai mult de jumătate din ctitori. Însă Robert, din fericire pentru cultura română, atâta cât a mai rămas din ea, a supraviețuit.
(Daniel Philip – Din țara lui Cain. Memoria golgotei personale, Editura Cuvântul Românesc, Hamilton-Canada, 1996, pp. 110-112)