Andrei Ciurunga, poetul sensibilității și al dragostei pentru libertate
La spitalul Salcia l-am cunoscut pe Robert Eisenbraun – pseudonim Cahuleanu sau Andrei Ciurunga, despre care auzisem că este un mare poet. Sensibilitatea lui îngemănată cu dragostea pentru libertate l-au adus în închisoare de două ori. Prima dată în perioada 1948-1954 și a doua oară primise 18 ani, din care făcuse trei. Era închis, căci era vinovat, după cum spunea el, pentru propriile lui cuvinte. Era un omuleț cu ochelari cu zeci de dioptrii, retras, visător și totuși extrem de virulent în discuțiile contradictorii. Avea și el o febră și era suspect de tifoidă. Talentul și sensibilitatea, ca și ironia lui robustă în fața suferinței, m-au apropiat de el.
Am avut șansa să fiu printre primii care puteau auzi versurile create de el. Multe îmi revin mereu în minte. În camera de spital îl zăream cum stătea cu ochii închiși într-un colț al camerei și apoi îmi spunea versurile ce le făcuse. O poezie a lui, intitulată ”Credință”, pe care am auzit-o la Salcia, o aud parcă și astăzi:
Acestei fete de-mpărat de sub pleoape
I-aș fi un paj atât de credincios
C-aș apăra-o de oglinzi și ape
Și de amurgul muritor, frumos
Și-aș aștepta, cu ora sau cu veacul,
Să treacă-n taină prin pădurea mea,
Când se-nfioară ca de nuntă, lacul
Și prinde-n pumni lichefiata stea.
[…] După trei săptămâni, în a doua jumătate a lunii martie, s-a hotărât să ne trimită la spitalul Constanța. […] Am plecat împreună cu Robert și alți 6 colegi. […] A doua zi dimineața ne-au dus direct la spitalul din Constanța su prelata unui camion al Securității. Personalul medical era același și cu aceeași corectitudine și dăruire ne-a primit și ne-a îngrijit. Am avut o medicație corespunzătoare și o mâncare bună. […] Robert se restabilise și continua să creeze zilnic noi și noi poezii. La gândul că ne vom reîntoarce în lagăr și vom relua viața de infern de acolo, găseam din nou argumente optimiste. […]
Robert era într-un pat lângă mine. Eu credeam că doarme, era culcat cu mâinile peste ochi. Se ridică brusc, se așează pe marginea patului meu și-mi spune la urechi ultimele versuri:
La logodna visului cu luna,
Când sub gene candele se-aprind
Stelele coboară câte una
Din mătăsuri palide foșnind
Zălogiți nimicului tăcerea
Plopii ce din caiere și-o torc
Vântul doare lin ca mângâierea
Mâinilor ce nu se mai întorc
Sieși neputând să-și mai încapă
Sub adâncă zare-a nimănui,
Sufletul se varsă ca o apă,
Dincolo de limitele lui.
”Ce zici dacă i-aș spune ”Limite”, merge?”, ”Sigur că da, i-am răspuns eu, numai că te rog s-o repeți, căci vreau s-o rețin”. […] În ziua plecării, am fost conduși cu privirile de aproape întregul personal al secției de boli contagioase, ce ieșise la ferestre sau în curte. În ochii lor vedeam neputința de a ne ajuta și durerea ce o încercau că nu pot să împiedice plecarea noastră. […] Drumul l-am parcurs sub prelata unui camion până la Piatra. Apoi, am traversat Borcea cu pontonul și-am mers pe jos, până la Stoienești. […]
Omulețul cu ochelari ne făcea în fiecare zi o poezie, iar seara ne delecta cu versurile lui. În timpul zilei jucam împreună șah. La un moment dat părăsea tabla de joc și se ducea într-un colț, unde stătea ghemuit câteva ore. Apoi venea și-mi spunea versurile la ureche, căci știa că n-aud.
Într-o zi când chibițam o partidă de șah între Saul și Radu, Robert vine și mă ia deoparte și-mi spune versurile intitulate ”Veriga”:
Am răbdat de sete ca o secetă
Și-am suferit ca o paragină de foame
Simțeam câteodată că verile pregetă
să-mi aștearnă livada cu poame.
Pașii tăi mi-au lăsat, amăruie durearea
de a nu-i fi păstrat. Auzeam
cum îmi zgârie târziu câte-o rază tăcerea
pe sufletul plat, ca diamantul pe geam.
Era poate gândul că ore sărace
au ars pe de lături de anii frumoși
că n-am împlinit la soroace
existența-ncepută-n strămoși
Mă simt vinovat pentru multe
Anii, aproape băuți,
se opresc în materia mea, să m-asculte
prelungiți în urmași nenăscuți.
(Doru Novacovici – În România după gratii, Editura Fundația pentru Tineret Buzău, Buzău, 1994, pp. 122-123, 129-130)
noiembrie 11, 2024 @ 8:41 am
Dupa ce am vazut o poezie numita Noi tot aici de Andrei Ciurunga https://www.youtube.com/watch?v=OL1blTAzfY8 am decis sa vad mai multe si am ramas surprins, multumesc pentru articol