vezi galerie foto (1 foto)
Andrei Ciurunga
  • 10 Noiembrie 1920
  • scriitor
  • 10 ani
  • Uranus, Galați, Văcărești, Jilava, Poarta Alba, Peninsula (Valea Neagră), Gherla
  • 06 August 2004

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Chiar şi din apropiere, colonia Stoeneşti,era invizibilă. Mi-o tot arăta cu degetul cineva care mai fusese pe-acolo, dar eu tot n-o vedeam. Nişte sârmă ghimpată, două grajduri - unul mai înalt, altul mai scund, o ţeavă care trecea peste un jgheab... şi atât. Când norul de praf stârnit de coloană s-a mai risipit, parcă am zărit o cons­trucţie pe partea stângă, care aducea a coteţ de păsări nefolosit. Mai erau patru prepeleacuri în cele patru colţuri ale ţarcului, dar pe fundalul unei înălţimi de pământ cenu­şiu, se estompau în întunericul care cobora peste noi. Deci, o cantitate de bârne, mult lut şi sârma ghimpată. [...]

Numărătoarea se făcea în baracă, la capătul patului. Caraliii puteau trece prin furcile caudine ale aritmeticii de câte trei-patru ori, că nu ne păsa. Tot o nimereau până la urmă şi socoteala ieşea. Ar fi fost mai uşor pentru ei să fi făcut o strungă, prin care să ne treacă la numărătoare ca oile. Dar pentru asta le trebuia inteligenţa unui cioban...

Doctorul a reuşit să-i sperie pe ofiţeri cu declanşarea unei epidemii de dezinterie. Pericolul era real. Au apărut imediat mari cantităţi de var şi o cantitate mică de medica­mente. Acum, la coteţ trebuia mers cu o mască pe faţă. Vaporii de var, plus ceea ce voiau ei să inlăture, iţi luau nasul din loc.

Interesant că microbii de tifos şi de leptospiroza au acţionat în mod selectiv. Nu se găsea, în baraca noastră nici un... turnător! Parcă s-ar fi făcut o selecţie naturală, după inteligenţă şi caracter. Se putea deschide la Stoeneşti o şcoală cu profil universal. Profesorii principali şi suplinitorii au intrat treptat în funcţiune. Ne-am pus pe învăţat. Tandemul Omescu - Mihalcea adâncea cunoştin­ţele de limba franceză, bineînţeles cu acoliţi secundari. Părintele Vasilache, fostul crainic al Mitropoliei, era ascul­tat pentru lecţiile de engleză. Nu cunoştea limba, dar memorase o sumedenie de cuvinte, învăţate cu prilejul traducerii Bibliei, pe care o făcuse cândva. Matematici puteai studia cu inginerul Doru Novacovici. [...]

Vremea se înăsprise. Sub un cer de culoarea unei cămăşi nespălate cu lunile, continuam să ne concentrăm, în baracă, şi să învăţăm. Freedman era o excepţie. Frigul îl adusese în pragul nebuniei. Noi îl poreclisem „omul-pendulă”. Ca să se încălzească, îşi trecea greutatea de pe un picior pe altul, balansându-se încontinuu. În rest, era aproape normal. Chiar încerca să facă şi poezii, ca Robert. Ieşea un fel de proză stâlcită, puerilă, zadarnică. Nici Ion Omescu, cu tot intelectul său superior, nu avea acea scânteie care înaripează cuvintele şi le transformă în hrană spirituală pentru cei mulţi. Calitate pe care numai versul lui Robert (Andrei Ciurunga) - o avea cu simplitate şi cu fineţe, uneori chiar cu umor. Încercam - şi nu eram singurul - să învăţ creaţiile sale, dar Ionel Diaconu mă întrecea în această privinţă. Le învăţam fără nici o inten­ţie de viitor, numai aşa, pentru frumuseţea versurilor şi a sclipirii acelei minţi care lumina până şi în bezna de la Stoeneşti. Zgomotul nu-l deranja. Noi jucam bridge jos, chiar sub patul lui Robert, discutam aprins, ne cer­tam. În acest timp, sus, cu pleoapele semi-închise, iar uneori cu pătura trasă peste cap, privind tavanul şi nevăzându-l Robert dădea formă gândurilor şi sentimentelor sale. Când totul era gata, până şi el fiind mulţumit, ne împărtăşea şi nouă, cu prima ocazie, proaspăta sa creaţie, totul făcut şi reţinut de memoria aceea fenomenală.

În dimineţile când era „sub vreme” şi versurile îi ieşeau şchioape, venea la mine şi-mi spunea:

- Măi, ce-aş mai bate un caraliu acum, înainte de masă!

Mă uitam la el şi mă apuca râsul. Să tot fi avut 50 de kilograme, cu zeghe cu tot, - cam jumătatea celui mai pirpiriu gardian.

- Ştii ceva, Robert? Bate-mă pe mine şi o să-ţi treacă năduful!

Şi îi ofeream abdomenul, să mă gâdile cu lovitu­rile lui anemice. Asta îl mai liniştea şi-i dădea ghes pentru versuri.

Câtă energie avea în corpul acela puţin se putea vedea şi din somnul său agitat. Ce visuri treceau prin mintea aceea neobosită? Ce iubiri neîmplinite lăsase în urmă? Versul lui era: întotdeauna cald şi chemător de iubire fizică, de iubire de ţară, de iubire de om...

Nu exista la el dedublare în poezie şi viaţă. Poezia era inclusă în existenţa lui cea fără de bucurii: 18 ani muncă silnică pentru vina de-a fi poet! Şi asta era porţia a doua, după alţi patru ani, făcuţi la Canal tot pentru harul poe­tic.

Să vă dau un exemplu de felul în care realitatea ime­diată se transfigura în poezie, la Robert. În urma unei eclipse totale de soare văzute la - Stoeneşti în primăvara aceea, ne-am pomenit la scurt timp cu o poezie pe care am învăţat-o imediat, atât eu cât şi ceilalţi prieteni ai săi. O redau din memorie, pentru a vă face o idee de ce-am văzut noi, cei mulţi - şi ce-a văzut poetul impresionat de fenomenul ceresc:

Azi, la ceasul cald al zilei coapte,
s-au cernit văzduhurile-n noapte,
parcă Domnul, în amiaza mare,
ar fi stat între pământ şi soare,
aruncând pe-ntreaga emisferă
umbra lui înaltă şi severă,
umbra grea care căzu de sus,
ca atunci când a murit Iisus.

Copleşiţi de beznă, nu ştim încă
de-i mânia Cerului, adâncă,
ori o veste crâncenă de moarte...

Poate-n Cosmos, undeva, departe,
istovit, cu umărul sub cruce,
neputând genunchii a-L mai duce,
alt lisus s-a prăbuşit grămadă...

Doamne, fă lumină să se vadă!

(Iancu Saul, Manual pentru victime, Editura Cucuteni, București, 1996, 120-124)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori