Anticreștinismul comunist
Trăim un veac de antinomii şi de paradoxuri, şi-l trăim azi poate în faza lui cea mai critică. Omenirea trece printr-un moment dintre cele mai hotărâtoare din istoria sa. Suntem la o răspântie de o gravitate excepţională şi de o importanţă epocală. Războiul actual este mai mult decât o luptă pentru teritorii şi pentru bunuri materiale, mai mult decât un război politic şi economic: este şi o luptă gigantică pentru idei ce-şi dispută sufletul şi viitorul omenirii. Este o încordare dramatică între idealuri totalitare, ce par asemă nătoare şi diferite în acelaşi timp; este o ciocnire de forţe ce vin din sensuri opuse şi se întâlnesc în luptă pe linia destinelor lumii, în momentul ei actual: idei purtate cu ma re avânt şi susţinute de ambele părţi cu o convingere şi o tenacitate rar cunoscute până acum, slujite cu hotărârea ne clintită de a trăi sau a muri pentru ele, urmărite cu o pasi une care demult n-a mai mişcat aşa pe oameni şi niciodată încă omenirea întreagă. Este un moment eroic, şi înaintea noastră stă deschisă o perspectivă cu aspect de tragică dile mă, de triumf sau de catastrofe, nu doar a noastră ca indi vizi sau ca popor, ci a omenirii în ansamblul ei. Şi această perspectivă de a fi sau a nu fi dezlănţuie şi biciuieşte ener giile într-o încleştare şi o furtună care încheie o întreagă epocă istorică şi deschide cu noi o alta.
Se luptă în adevăr pentru cauze, aşa cum se văd de ambele părţi, pentru o ordine mondială nouă, pentru o umanitate nouă. Fenomenul politic-economic este dublat de unul ideal-moral, spiritual, care interesează nu numai ome nirea întreagă, ci şi omul întreg. Ne interesează adică în tot ce este viaţa noastră şi-i dă un rost şi un sens; în ceea ce credem şi simţim, în concepţiile şi aspiraţiile noastre ome neşti. Deasupra vastelor câmpuri de luptă pluteşte, în forme şi manifestări deosebite, sufletul.
Mai presus de interese materiale, şi oarecum independente de ele, stau interesele spirituale ale omenirii, luate în interesul lor larg şi total, al concepţiei despre viaţă şi al năzuinţelor umane ideale.
Se găsesc deci angajate în acest război, deşi în chip mai mult indirect, marile bunuri ale omenirii, şi cu ele cel mai mare şi mai de preţ, fără de care omenirea nu se poate concepe: bunul religios-moral. Se găseşte angajat, de pu tem zice, mai mult decât omul, cu tot ce are mai înalt şi mai scump: se găseşte angajat ca niciodată Dumnezeu însuşi, în raportul ce există pe pămînt între om şi El, în credinţa sau necredinţa noastră în El. Este chiar prima dată în istoria omenirii când un război, şi a fi anume un război reli gios, va hotărî poate, între altele, dacă omul mai are sau nu mâine dreptul şi libertatea de a crede în Dumnezeu. Este tocmai unul din aspectele paradoxale ale acestui război, ca re a început ca război de reparaţii şi de spaţiu vital şi a ajuns, întinzându-se şi evoluând, un „război sfânt!”, o „cruci adă”, deşi, fară îndoială, un anume interes religios primea ză în concepţia unora dintre cei care îl poartă. Dar dacă Dumnezeu nu figurează formal în planurile şi în comuni catele de război, El este implicat în el de către oameni, unii detestându-L, alţii invocându-L, şi are, în concepţia lor, a câştiga sau a pierde, după cum va fi sfârşitul marelui con flict ideologic în curs.
În adevăr, oricare ar fi cauzele şi scopurile pur po litice ale acestui război, cu izbânda sau cu căderea ideo logiilor contradictorii ce se înfruntă în el, se pune şi pro blema religiei pentru lumea de mâine, a dreptului acesteia la religie. De sfârşitul lui va depinde în mare măsură – şi poate pentru mult timp – situaţia spirituală a omenirii, atât cât aceasta decurge din elementul său central, care este cre dinţa. În faţa armatelor noii ordini europene se găseşte – apărându-şi ideile, alături de alţii, care-şi apără imperiul universal şi interesele plutocratice – o armată atee, armata unei revoluţii anticreştine, care vrea să descreştineze lumea şi s-o comunizeze. Este prima dată când ateismul declarat, organizat, violent şi agresiv, ateism militant, dictatorial şi imperialist, ridicat la rangul şi la puterea unei dogme, a unei constituţii şi ordini de stat, impus cu o persistenţă diabolică şi servit cu politica şi cu diplomaţia, cu economia şi cu tehnica, cu ştiinţa, cu literatura, cu arta şi cu arma, vrea să cucerească pentru ideea sa lumea întreagă şi să distrugă până şi ultima urmă de credinţă religioasă. Este prima dată când ateismul constituie baza şi condiţia unei lumi şi vieţi noi, principiul esenţial al unei revoluţii, de o cruzime şi de proporţii nevăzute până acum. Ar fi destul să ne gândim ce ar însemna pentru omenire triumful impietăţii bolşevice, ca să înţelegem în ce măsură – de dramă cos mică – sunt angajate în această luptă cu comunismul toate interesele spirituale ale lumii, în frunte cu cel religios-moral. Mai presus de toate întrebările şi devizele acestui răz boi unic stă, deci, pusă pentru veacuri, marea problemă a momentului nostru istoric: a crede sau a nu crede în Dum nezeu?**
Au fost multe persecuţii, au fost şi războaie reli gioase, dar niciodată până acum nu s-a pus unei Biserici sau unei religii problema gravă, nu doar a credinţei ei, ci a credinţei în sine, a credinţei oricui în Ehminezeu. Comu nismul pune tuturor credincioşilor, indiferent de confesi unea sau de ritul lor, această problemă a credinţei înseşi, pe care el o combate în toate elementele şi formele ei, aşa cum n-a combătut-o nimeni până acum. Creştinismul a cunoscut numeroase prigoane pentru credinţa sa, din partea atâtor alte credinţe. L-au combătut în multe chipuri iudaismul, păgânismul şi mahomedanismul, urmărind să-i constrângă prin violenţă a-L renega pe Iisus Hristos, pentru a îmbrăţişa credinţa lor. Socotind religia lor mai bună decât cea creş tină, persecutorii îi constrângeau pe creştini să-şi schimbe credinţa: se urmărea deci convertirea de la o credinţă la al ta. Se combatea nu credinţa în Dumnezeu, ci o credinţă mai nouă, una socotită greşită, sau mai slabă.
Aceasta, desigur, nu-i îndreptăţeşte la indulgenţa istoriei pe persecutorii de până acum, dar scoate în evidenţă perversitatea şi gravitatea fără precedent a persecuţiei bol şevice, care urmăreşte să înlăture sau să distrugă nu o altă credinţă, ci orice credinţă în Dumnezeu; nu o altă religie, ci orice religie; nu o divinitate străină, ci divinitatea însăşi: credinţa, religia, pe Dumnezeu, indiferent de numele pe care-l poartă, de cultul ce I se aduce, de dogme şi de prac tici religioase. Bolşevismul nu afirmă şi nu apără nimic re ligios; el neagă şi distruge numai: neagă pentru sine şi dis truge la alţii.
Atât timp cât se va opune creştinismului o religie, oricare ar fi ea, el va rezista şi va triumfa, pentru că este superior oricărei alte religii. Oricât de mare ar fi eroarea şi durerea de a fi combătut în numele altei credinţe în Dum nezeu, creştinismul are cu sine convingerea că nu poate fi depăşit sau înlocuit de nici o altă religie. El nu se teme deci să se măsoare, în concurenţă religioasă şi morală, cu nici o altă credinţă, oricâte arme şi piedici i-ar putea opune aceea. Nu s-a temut, deci, nici de conducătorii şi de rabinii popo rului iudeu, nici de cezarii şi de judecătorii Romei, nici de califi şi de sultani; nu s-a temut nici de eretici, nici de bârfitori, nici chiar de necredincioşii şi de ateii veacului mo dem. Atât timp cât unei afirmaţii i se va opune alta, cât unei credinţe i se va împotrivi alta, cât adevăratului Dumnezeu I se va opune unul fals, creştinismul va birui prin însăşi pu terea adevărului şi a principiilor sale. Situaţia lui devine însă cu mult mai grea în imperiul bolşevic al ateismului total, unde puterea adversarului persecutor nu este o idee pozitiv afirmată, cât negaţia pătimaşă, distructivă, nihilis mul religios-moral, haosul spiritual, izgonirea din lume şi din mintea oamenilor a oricărei idei de Dumnezeu, inter zicerea oricărui cult, împiedicarea oricărei credinţe şi prac tici religioase, interzicerea religiei pur şi simplu. Nu doar areligia, ca lipsă de credinţă, ci antireligia, ca sistem ateu universal şi militant. O religie poate, chiar persecutată, să stea alături de alta; nu poate însă rezista mult timp întreagă şi nefalsificată sub un regim de negaţie şi de teroare, de persecuţie totală, cum este cel comunist. Un ateu poate tă gădui pe Dumnezeu, fără a-i împiedica pe alţii să creadă. Comunismul nici nu crede el, nici nu lasă pe nimeni să creadă. El vede în religie cel mai mare adversar al său, cea mai serioasă piedică în calea revoluţiei comuniste, „opium pentru popor”, „instrument de exploatare a proletarilor de către capitalişti” şi cea mai funestă prejudecată a omenirii.
Această absurdă şi neîndurată sentinţă de condam nare a religiei vine de la Karl Marx, ca şi toată doctrina co munismului. Însuşită integral şi aplicată orbeşte în tot pro gramul şi cu tot aparatul sovietic, ea este o adevărată exe cuţie capitală a religiei. Niciodată o mai mare aberaţie şi impietate n-a fost servită cu mai multă patimă şi cu o mai mare persistenţă: religia – cauza tuturor nedreptăţilor şi ne norocirilor sociale; religia – la stâlpul tuturor infamiilor; re ligia – duşmanul numărul unu al omenirii! Iată ce a desco perit socialismul şi iată de ce vrea s-o extermine comunis mul! Comunizarea omenirii presupune ateizarea ei.
Într-adevăr, pe cât de mare este dorinţa şi graba bolşevismului de a comuniza lumea, pe atât de gravă este hotărârea lui de a termina întâi cu religia, şi pe atât de mare silinţa lui de a o face cât mai curând şi mai complet: dintru început şi radical. Programul şi metodele de comunizare fac de aceea din religie o preocupare primordială, o proble mă de stat urgentă şi capitală. Religia este primul obiectiv al atacului comunist. Distrugerea ei, se zice, va asigura triumful bolşevismului. Acesta este crezul lui, în aceasta constă mai toată filosofia lui. De la Karl Marx a aflat-o Lenin, apostolul şi idolul comunismului, iar după el o re petă întruna, ca pe un cuvânt de ordine, toţi conducătorii şi purtătorii de cuvânt şi de sabie ai comunismului, dimpreună cu toţi ucenicii lor, declamând-o continuu, ca pe o lecţie bine învăţată, şi agitând-o cu orgoliu ostentativ, ca pe cea mai mare şi mai salutară descoperire, ca pe suprema lozin că a geniului omenesc: Religia este o minciună, religia este un pericol, deci în lături cu religia! „Lichidarea religiei” este de aceea cel mai important punct în programul comu nismului, este marea lui ambiţie şi onoare. Religia este o oroare şi o ruşine, ea trebuie deci grabnic scoasă din mintea oricui.
În acest spirit, Lenin îi scria lui Maxim Gorki: „Orice idee de Dumnezeu, simplul fapt de a-ţi pierde vre mea cu o astfel de idee, constituie o incalificabilă infamie, infecţia cea mai periculoasă şi mai înjositoare”1. Şi pentru că ateismul comunist nu se poate exprima decât vulgar, iată încă ce este religia pentru Lenin: „Religia este un fel de rachiu2 spiritual, în care sclavii capitalului îşi îneacă înfă ţişarea de oameni şi revendicările privind o existenţă ome nească suportabilă şi demnă”. Mai rău decât opium, cum credea Karl Marx: o băutură alcoolică ameţitoare şi abruti zantă, care ia minţile omului şi în care „sclavii capitalului” îşi îneacă şi nefericirea, şi înfăţişarea lor de oameni!
Socotită produs al ignoranţei, instrument al exploa tării capitaliste, piedică în reorganizarea şi progresul socie tăţii, înjosire pentru „demnitatea cetăţeanului sovietic”3, re ligia trebuie urmărită şi distrusă până la cea din urmă idee, amintire sau imagine sfântă. Ea este retrogradă, degradan tă, reacţionară, contrarevoluţionară, ea stinghereşte revolu ţia bolşevică universală. Ideologia ei este absolut contrarie marxismului. Religie şi contrarevoluţie sunt în mod firesc sinonime4, de aceea în religie se combate cea mai puternică opoziţie la revoluţia comunistă, de unde „războiul împo triva tuturor tradiţiilor care menţin poporul într-o atmosferă nerevoluţionară5, război adică religiei în primul rând.
Aceasta este tocmai motivaţia pe care o invocă evreul laroslavski (Gubelman), mare pontif al ateismului militant din Uniunea Sovietică, atunci când zice: „Comunismul şi religia sunt ostile unul alteia şi nu pot sta la un loc. Acolo unde religia e victorioasă, comunismul e slab. Regimul comunist nu va fi realizat decât într-o societate liberată de religie”6.
Dictatura proletară nu poate tolera alături de ea o Biserică, o forţă organizată, proptită cu tradiţii seculare, su pusă unui centru, trăgându-şi autoritatea dintr-un izvor ce nu ţine seamă de directivele care conduc statul bolşevic7. Rusia trebuie să fie pur marxistă în viaţa economică şi civi lă, şi pur atee în cultura sa: de aceea trebuie industrializată cât mai curând ţara, comunizate satele, lichidat analfabetis mul (bolşevismul are închipuirea că este cultural!) şi mai ales abolită religia. Va rezulta un stat pur comunist, duş man al lui Dumnezeu, bogat şi puternic, capabil să cucerească şi să comunizeze lumea întreagă: iată ce declară că urmăreşte bolşevismul8. Triumful ateismului ar fi urmat de o societate fără clase9, care reprezintă stadiul evoluat al societăţii şi în care religia este inutilă10 şi periculoasă, pen tru că se zice că religia „ucide cele mai bune calităţi ale omului, care sunt activitatea, iniţiativa, energia creatoare, îndrăzneala, iubirea de patrie şi ura faţă de duşmani”; ideo logia ei este absolut contrarie marxismului”11.
De aceea, declara Lenin, „propaganda noastră im plică în chip necesar propaganda ateismului”12; de aceea, declara lagoda, şeful poliţiei secrete (G.P.U,), războiul împotriva religiei trebuie continuat până la victoria revo luţiei mondiale”13; de aceea, declara Molotov, mişcarea atee este o problemă de stat, nu una particulară14; de aceea toţi cetăţenii Uniunii Republicilor Sovietice trebuie să fie atei, atei militanţi15; de aceea antireligia este obligatorie pentru un comunist16; de aceea „religioşii” sunt declaraţi duşmani ai poporului sovietic17 şi ai puterii sovietice18, tre buind urmăriţi ca atare; de aceea religia trebuie combătută de toţi comuniştii, prin toate mijloacele, în toate ţările, în toate locurile, la bărbaţi şi femei, la bătrâni, tineri şi copii, în familie, în şcoală, în uzină, în armată, pretutindeni, până la totala nimicire a oricărei idei şi tradiţii religioase, a ori cărui cult şi semn religios, fără nici o consideraţie pentru nimic, fără nici o rezervă, brutal şi cinic: religia sub toate formele ei, în toţi agenţii ei.
Este caracteristică pentru mentalitatea antireligioasă a comunismului şi pentru sentimentele lui faţă de „religioşi” declaraţia unui procuror bolşevic la procesul făcut în anul 1923 unui arhiepiscop şi unui episcop romano- catolici: „Noi respingem deopotrivă toate Bisericile. Noi le contestăm tuturor dreptul în stat… Religia voastră? Scuip pe ea, cum scuip pe toate religiile: ortodoxă, iudaică, mu sulmană şi celelalte”19. Bolşevismul nu se mulţumeşte să dispreţuiască astfel, scuipând ce este mai sfânt; el batjoco reşte, calcă în picioare, sugrumă, distruge. Şi nu este vorba numai de credinţa în Dumnezeu, de religie, ci de tot ce gândeşte, simte şi face omul ca făptură înzestrată cu suflet, cu necesităţi şi aspiraţii sufleteşti.
Ateul bolşevic este şi se vrea nu om, ci bestie. Pentru el nu există şi nu înseamnă nimic legăturile sfinte şi sentimentele umane; el a pierdut sensibilitatea şi afinităţile cu omul normal. Familie, părinţi, copii, prieteni, iubire, mi lă, blândeţe, compătimire, bunătate, dreptate – toate acestea nu preţuiesc nimic în registrul valorilor comuniste.
În schimb, ura, cruzimea şi teroarea sunt ridicate la rangul de dogme comuniste, de legi şi metode ale statului proletar. „Noi nu avem nimic comun cu dreptatea, nici chiar cu dreptatea revoluţionară” – declara cât se poate de cinic Dzerzinski, preşedintele faimoasei Ceka: „noi suntem teroarea; scopul nostru este de a-i teroriza pe duşmanii Sovietelor”20. Şi se ştie azi prea bine ce înseamnă duşmani ai Sovietelor şi teroare bolşevică. Ura este singurul senti ment comunist: ura feroce, nu doar ca resentiment, ca ură contra ură, ci ca scop în sine, ură pentru ură. Sărbătoarea iubirii şi a înfrăţirii creştine, care este Învierea Mântuitorului, sărbătoarea sărutului pascal, a iertării şi a păcii creş tine, provoacă furia bolşevică într-un chip care înspăimântă, şi aceasta pentru că e sărbătoare a iubirii. Krasnaia Gazeta scria în anul maximei terori sovietice anticreştine (1929), cu prilejul Paştilor: „Din punctul de vedere al pro letarului conştient, ce apără interesele clasei sale, fiecare sărut pascal este o lovitură de trădător în spatele revoluţiei, într-adevăr, Paştile creştine sunt o manevră contrarevoluţio nară, cu ajutorul căreia burghezia mondială caută să facă să dea greş ura muncitorilor, care ar fi gata s-o zdrobească în avalanşa revoluţionară”21.
Iată cu ce se poate ferici în adevăr omenirea, în numele lui Antihrist: cu ura şi cu teroarea opuse iubirii şi bunătăţii creştine. De altfel, nu numai virtuţile şi roadele Evangheliei trebuie să dispară din lume, în faţa ofensivei comuniste, ci toate bunurile gândite şi realizate de omenire până acum. Nu se poate admite decât ştiinţă, filosofie, lite ratură, artă comunistă: nimic care să nu poarte semnul mar xismului şi ateismului. Se aruncă tot şi se şterge din voca bularul omenirii, o dată cu numele lui Dumnezeu, tot ce nu contribuie la organizarea lumii pe noile baze ale revoluţiei proletare atee.
Comunismul vrea nu o reformă parţială şi provi zorie; el vrea să transforme pe om cu totul, să-i schimbe mentalitatea, firea, năzuinţele, să facă un „om nou”, să creeze altă societate, o lume fără clase, altă rasă, altă eră, a omului comunist, un „erou”, care n-ar mai fi sclavul lui Dumnezeu şi al capitalismului, ci „creatorul lumii noi”: aşa îl proclamă E. Iaroslavski şi A. Lunacearski, doctrinari de frunte ai ateo-bolşevismului22. „Acest om este eliberat prin ştiinţă de orice mister, pe deplin încrezător în puterile sale şi în ale partidului”; el nu are decât dispreţ şi batjocură pen tru „poveştile religioase”23.
PERSECUŢIA
S-ar putea lungi cu mult lista acestor mărturii de „satanism” sau de „demonism”24 bolşevic, dar ideea pe care o dau ele despre insanitatea şi primejdia mondială a ateismului sovietic ar fi necompletă dacă nu am aminti me todele şi mijloacele de persecuţie şi de propagandă de care se serveşte bolşevismul pentru a „lichida” religia, mai întâi în Uniunea Sovietelor şi apoi în lumea întreagă. Mai mult chiar decât concepţia atee a bolşevismului, pustieşte Bise rica şi sufletele acţiunea întreprinsă în Rusia pentru a şterge cu totul numele lui Dumnezeu din viaţa poporului.
Şi mai mult încă decât caracterizează ideea atee regimul bolşevic, îl caracterizează manifestările şi aplicarea ei în Republica Sovietică. Cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos s-au războit şi alţii; nimeni şi niciodată însă aşa cum se răz boieşte azi bolşevismul. El întrece ca împietate şi cruzime tot ce s-a făcut până acum împotriva unei religii, şi înde osebi a creştinismului. Ceea ce se cunoaşte din suferinţele fără nume şi fără număr ale Bisericii din Rusia – şi nu se cunoaşte încă totul – lasă cu mult în urmă ceea ce au putut imagina persecutorii mai vechi ai creştinismului. Biserica rusă îndură de un sfert de secol toate persecuţiile îndurate de toată Biserica creştină până acum, şi mai mult decât atât: persecuţia comunistă este cea mai bine organizată, cea mai sistematică, cea mai crudă şi cea mai perversă. Între buinţează totul şi nu-i scapă nimic. Ea este ofensiva gene rală a lui satan împotriva religiei, cu toate mijloacele de până acum şi cu altele noi, perfecţionate, aplicate într-un spirit care face din acţiunea anticreştină din Rusia nu o lup tă între oameni, ci un asalt de fiare atee asupra oamenilor credincioşi, prigoniţi anume în chip demonic, pentru faptul în sine de a fi credincioşi. Arestări, închisoare, deportare, exil, ocna, lagărul, munca silnică, mutilarea, uciderea, îm preunate în chip sadic cu tot felul de nedreptăţi, de jigniri, de ameninţări, de privaţiuni, de torturi şi de suferinţe, sunt lucruri dintre cele mai banale în Republica Sovietelor. Sce ne crude, cu aruncarea într-un râu a unui arhiepiscop orto dox, Andronic de Perm, după ce fusese purtat pe străzi ori bil mutilat: cu ochii scoşi, cu nasul şi obrajii tăiaţi, cu ure chile smulse; sau ca târârea de urechi a unui episcop romano-catolic, Budkievici, cu piciorul rupt, la postul de gardă, spre a fi ucis cu revolverul – sunt lucruri care nu surprind. Zeci de ierarhi şi mii de preoţi ucişi25, zeci de mii de biserici26 între care mănăstiri celebre şi catedrale monu mentale, opera geniului rusesc celui bun şi a pietăţii orto doxe, aruncate în aer cu dinamită sau distruse prin alte mijloace, ca „împiedicând circulaţia”, sau sub alt pretext, profanate şi nimicite în delirul vulgului ateizat, cu muzică şi dansuri, în lovituri de tun festive27, sunt obiectul unui spectacol popular îndătinat. Locaşuri de cult jefuite şi transformate în localuri de distracţie, de consumaţie sau chiar de desfrâu, în magazine, depozite, muzee; altare transformate în WC-uri; icoane, cruci, veşminte liturgice şi obiecte de cult pîngărite, risipite sau distruse; bunuri bise riceşti şi mănăstireşti secularizate în chipul cel mai abuziv; arhivele bisericeşti şi mănăstireşti luate; biblii şi cărţi de slujbă adunate şi arse, sunt o plăcere zilnică pentru ateismul militant. Descinderi, percheziţii şi ridicări nocturne de la domiciliu, dispariţii misterioase de slujitori ai Bisericii sau de credincioşi, deportări în locuri necunoscute, suprimări fără urme, despărţirea soţului de soţie, a părinţilor de copii, alungarea păstorilor de lîngă turma lor, sunt simple fapte di verse. Năvala bandelor comuniste fanatice în bisericile pli ne de credincioşi la slujbă, cortegii carnavaleşti şi demon straţii antireligioase, mascarade atee28, împiedicarea în tot felul a actelor de cult public şi particular, până şi a rugăciunii individuale în închisoare, în lagăr sau în mină, sunt acte meritorii pentru un comunist.
Nici o idee şi nici o practică religioasă, nici un slujitor sau credincios, nici un loc sau obiect servind cul tului, nimic nu este exclus de la urmărire, de la profanare, de la distrugere, şi nici un mijloc sau procedeu putând duce la aceasta nu este dispreţuit sau ocolit. Bolşevismul vrea distrugerea religiei, dispariţia completă şi definitivă a cre dinţei în Dumnezeu: tot ce poate servi deci acestui scop este bun şi legitim pentru autoritatea de stat, pentru organi zaţiile atee, pentru orice comunist. A ucide un cleric sau un credincios nu este o crimă, a distruge un locaş sau un obiect de cult nu este un delict, a fura din biserici nu este un risc29: toate acestea sunt, dimpotrivă, virtuţi şi merite bolşevice! Religia trebuie distrusă; mijloacele nu intere sează. Nici o violenţă nu este prea mare, nici un exces nu este prea mult, nici un abuz şi nici un act arbitrar nu este condamnabil. Tot ce este lovitură, jignire sau păgubire adu să credinţei este îngăduit şi justificat de la sine, prin însuşi scopul „lichidării” religiei.
S-ar putea zice, este drept, că ţarul roşu n-a lumi nat încă Kremlinul cu torţe de creştini vii, că n-a aruncat în circ la fiare oameni îmbrăcaţi în piei de animale, că nu i-a condamnat la lupte de gladiatori şi nu i-a osândit la galere. Poate că acestea nu s-au întâmplat încă, dar nu pentru că ar repugna cumva sensibilităţii bolşevice, deoarece ea nu există; nu pentru că statul bolşevic le-ar fi ignorând, deoa rece el cunoaşte bine posibilităţile şi tot arsenalul de tortu ră. Ci pentru că el ştie pedepse mai grele încă şi le aplică ingenios, monstruos, sadic, punând la contribuţie şi tehnica modernă şi natura. Tortura cu lumină electrică orbitoare, interogatoriile obositoare şi repetate, de ceasuri întregi, de zile sau nopţi la rând, mijloace poliţieneşti inchizitoriale de a înspăimânta, de a deprima, de a înfrânge orice rezisten ţă fizică şi morală, urmărirea continuă, spionajul perfid şi delaţiunea odioasă, o atmosferă imposibilă de teroare şi in fern, în care nu vezi decât agenţi secreţi, acuzatori, călăi, fantome de coşmar, gheara însângerată şi sufocantă a bes tiei roşii atee asupra ta, a familiei tale, a vieţii tale; zidurile groase şi reci ale temniţelor, care te scot din lume şi te izolează de tot ce ai cunoscut ca om, pradă foamei, fri gului şi bolii, insectelor şi guzganilor, unei morţi lente, pe care o vezi şi pe care n-o poţi evita, nici grăbi; luni şi ani de groază la munci forţate, peste puteri de om, în condiţiile cele mai neumane şi mai istovitoare, în insula umedă şi re ce din Marea Albă, Solovki, unde moartea este precedată de o viaţă de iad, animalică30, în fundul minelor sau al pă durilor nesfârşite, abrutizante, ucigătoare, în lagărele de ghimpi şi de gheaţă ale Rusiei de Nord şi ale Siberiei: ale Siberiei, cel mai mare cimitir al libertăţii, pe care îl are pământul! Iată un nume care spune toată nefericirea de a fi credincios în Rusia sovietică. Siberia! Nici circurile vechi, nici galerele, nici minele, nici rugurile, nici ghilotina, nici spânzurătorile, nici plăgile Apocalipsei, nici toate instru mentele de tortură şi de ucidere folosite de alţii, n-au în grozit lumea cât acest singur cuvînt: Siberia.
Ceea ce este mai monstruos în cruzimea ateismului bolşevic este nu atât că torturează şi ucide, cât faptul că face viaţa celor persecutaţi imposibilă. Uciderea liberează de tortură şi face martiri; bolşevismul nu urmăreşte însă aceasta31 şi se teme s-o facă prea mult: se teme pe drept cuvânt de efecte contrarii aşteptărilor sale. El cunoaşte o metodă mai chinuitoare, care duce la disperare şi poate la apostazie, izbânda dorită de toţi persecutorii. El nu lasă deci pe „religioşi” nici să moară, nici să trăiască. Fără a-i ucide în masă, el le ia dreptul şi putinţa de a se bucura de viaţă, de a o întreţine, de a o avea. Nu există abuz, şicană, greutate, mizerie, pe care să n-o facă celor credincioşi, şi îndeosebi clerului, pentru a-i constrânge să adere, de teama morţii, la ideologia şi la programul comunismului.
Statul comunist este un stat totalitar. El este unica autoritate, singurul legiuitor, singurul judecător, singurul proprietar. El dispune de bunurile, de drepturile, de viaţa tuturor. În statul comunist nu poţi trăi, nu poţi munci, nu te poţi hrăni, nu poţi avea un adăpost, dacă nu ţi le dă sau permite statul. Aceasta face ca toţi cetăţenii să depindă de voinţa lui, adică a regimului, a partidului comunist, a con ducătorilor lui, a dictaturii sovietice. Cine nu recunoaşte regimul şi binefacerile lui, cine îl critică, cine îl sabotează, cine îi rezistă, cine are alte păreri şi sentimente decât cele bolşevice, acela este duşmanul statului, duşmanul popo rului, duşmanul proletariatului, duşmanul comunismului – şi comunismul nu admite şi tolerează duşmani.
În situaţia aceasta, care este mai grea decât a ve chilor sclavi, a iloţilor şi a clasei paria, se găsesc slujitorii Bisericii în Rusia sovietică. Ei nu primesc nimic şi nu au dreptul la nimic; dimpotrivă, sunt obligaţi să plătească im pozite mari, imposibile, ca „exploatatori” ai credinţei nai vilor, impozite care pe mulţi i-au silit să renunţe la sacerdoţiu32, deşi nici aşa nu-şi pot asigura dreptul la muncă şi a viaţă. Datorii fără drepturi! E uimitor şi scandalos ceea ce se cere clerului şi credincioşilor, ca să se permită bise rici deschise pentru cult (cultul neputându-se săvârşi decât în locaşuri autorizate): impozite sângeroase şi de multe ori cu neputinţă de plătit, cu toate jertfele şi sforţările ce se fac33. În logica Sovietelor, chiar absurdul e logic: se cere bisericilor să dea statului şi produse agricole, în natură, deşi ele nu mai posedă pământ, pentru că le-a fost luat de stat34! Acestea sunt adevărate impozite pe credinţă, cum nu s-au cerut în nici un stat.
Clericul este un om interzis şi pus în afară de lege. El este oprit de a catehiza în şcoli, în adunări, în biserici, în familie, şi chiar de a vorbi în public35. Unor ierarhi nu li se permite ieşirea din casă fără autorizaţie, alţii sunt puşi sub continuă supraveghere poliţienească şi li se fac percheziţii minuţioase la domiciliu36. Pentru participare la demonstra ţii religioase se aplică pedeapsa cu moartea37, aşa că şi cre dincioşii sunt terorizaţi, ca să nu-şi manifeste sentimentul religios. Nici o mişcare, nici un gest, nici un cuvânt nu sca pă neobservat şi nepedepsit. Acuzaţiile tendenţioase de spionaj pentru puteri străine, de comploturi împotriva con ducerii statului, de sabotaj al programului comunist, de ac ţiuni ilegale sau contrarevoluţionare, de terorizare, de tră dare, de troţionism, de fascism, de banditism38, înscenări de găsiri de documente compromiţătoare, puse în locuinţele unor ierarhi de chiar agenţii poliţiei comuniste, pentru a-i ridica şi judeca sub acest pretext, nenumărate şi nesfârşite alte mijloace arbitrare şi neumane, fac din viaţa clericilor un martiriu trăit continuu. Medicii comunişti nu îngrijesc pe preoţi, factorii poştali nu-i servesc39. Preoţii sunt scoşi dintre oameni şi din viaţa socială, iar pentru a putea trăi, n-au decât să se declare atei şi comunişti. Este mai ales un mijloc de a constrânge la comunism şi ateism, pentru a răs cumpăra dreptul la viaţă în statul bolşevic: primirea în col hozuri.
Colhozul este – se ştie – proprietate de stat comunizată, gospodărie rurală colectivă, în care toţi muncesc lao laltă, supravegheaţi de agenţi evrei, şi nu are nimeni nimic propriu, ci doar cât i se dă cu bon, pentru a duce o viaţă de mizerie. În afară de colhoz nu există nici pămînt, nici unel te, nici produse. Cine nu intră deci în colhoz, acest paradis al „vieţii noi”, nu are cu ce să trăiască, neputând poseda, cumpăra sau vinde în particular şi neavând cu ce. În colhoz însă nu poate să intre oricine: intră doar cei pe care-i pri meşte Partidul Comunist, şi cei excluşi sunt – se înţelege – oamenii credincioşi şi clericii, toţi cei care au idei reli gioase şi mai ales influenţă religioasă.
Admiterea în colhoz implică mai totdeauna părăsirea religiei. Colhozul deci sileşte pe credincioşi să adere la mişcarea antireligioasă a ateilor, ca să poată trăi. Altfel, ţă ranii sunt ameninţaţi să moară de foame. Colhozul înseam nă, prin urmare, a alege între ateism şi religie, între viaţă şi moarte40. Persecutaţi în sistemul ateu bolşevic pentru con vingerile lor religioase, persecutaţi şi ca agenţi ai religiei, preoţii mai sunt persecutaţi şi în sistemul economic al co munismului, fiind asimilaţi cu „culacii”41 şi vexaţi în tot chipul, pentru a fi aduşi la disperare. Acelaşi lucru se în cearcă şi la oraşe, unde cei care nu dau declaraţii împotriva religiei sunt ameninţaţi cu foamea, din lipsă de lucru, sau cu închisoarea42. Pentru a obţine cartelă de pâine, de îmbră căminte şi adăpost, se cere declaraţie de apostazie. Sunt preoţi şi călugări care au ajuns cerşetori. Spectacolul pe ca re-l oferă e zguduitor. Iată mărturia unui martor ocular: „Am văzut cu ochii mei la Moscova, într-o zi cu ger de crăpau pietrele, un preot cerşetor, cu capul său alb gol, îm brăcat cu o rasă de bumbac şi cu nişte cârpe rupte în loc de ciorapi. Se putea vedea bine că rasa era îmbrăcată pe gol. Vânăt de frig, abia mai putea să vorbească, iar lacrimile îi îngheţau pe obraji”43
Tabloul mizeriei preoţeşti nu este sfârşit cu aceasta. Preoţii au fost opriţi la sate de a locui în parohii sau pe lângă biserici, fiind puşi la amendă cei care-i găzdu iesc44. Din unele oraşe au fost de asemenea îndepărtaţi, la Leningrad chiar până la o sută de kilometri de oraş45. Copiii lor nu sunt admişi în şcolile primare şi secundare şi au fost excluşi din cele superioare, pentru singura vină de a fi co pii de preoţi46.
Slujitorii Bisericii şi familiile lor sunt puşi astfel în imposibilitate de a munci şi de a trăi, sunt proscrişi, puşi în afară de lege, scoşi din societate, aduşi în starea de muritori de foame, a căror ajutorare, de teama rigorilor posibile, e un lucru foarte greu47. Trebuie recunoscut că Maximin Tracul (235-238), cel dintâi care a persecutat în special cle rul, Deciu şi Valerian, care au interzis adunările de cult creştin, pot fi cu drept cuvânt geloşi de progresul pe care l-a făcut ideea lor în statul ateismului bolşevic. Comunismul nu se mulţumeşte să combată pe preoţi, să-i persecute, să le ia ceea ce li se cuvine, nici chiar să-i oblige a renunţa la preoţia lor: el îi constrânge prin toate mijloacele să apostazieze şi îi sileşte apoi, în patima-i diabolică, să adauge la apostazie blasfemul, să devină misionari ai comunismului, propagandişti ai ateismului, să declare că vor căuta să con vingă şi pe alţi preoţi să facă acelaşi lucru48.
Preotul apostat, abătut de la misiunea lui şi de ia credinţă, întors împotriva lui Dumnezeu şi făcut agent al ateismului şi al comunismului, iată desigur o capodoperă a acţiunii antireligioase a bolşevismului. Dacă ea a ajuns la asemenea rezultate înfiorătoare, înseamnă că dispune în adevăr de o putere de constringere fără precedent în istorie, neputând fi desigur vorba de putere de convingere, ceea ce, de altfel, recunosc călăii înşişi49.
PROPAGANDA
Este adevărat că regimul bolşevic nu se mulţu meşte, în combaterea religiei, cu măsurile violente, cu persecuţia. El urmăreşte opera de ateizare a poporului şi printr-o intensă acţiune de convingere, prin propagandă, pe care o face cu o stăruinţă şi cu o bogăţie de mijloace cum nu s-a mai pus încă niciodată până acum în slujba unei idei şi a unui sistem. Organizaţi într-o „Uniune a Ateilor Mili tanţi50, dispunând de numeroase mijloace de propagandă, sprijiniţi de guvern, susţinuţi de Partidul Comunist, „bezbojnicii” (cei fără Dumnezeu) duc o acţiune antireligioasă uriaşă, pe măsura scopului lor de a desfiinţa religia. Dacă am putea face abstracţie de scopul monstruos urmărit de această propagandă a ateismului şi am privi-o numai în felul cum este concepută şi organizată, ea poate fi con siderată ceva desăvârşit; şi pentru că în scopul şi în spiritul ei este ceva diabolic, ea este cel mai desăvârşit lucru dia bolic din toate câte a imaginat bolşevismul. Combaterea religiei pe cale de propagandă este socotită şi predicată ca o datorie elementară a leninismului conştient51, leninismul fiind tipul comunismului adevărat, spre deosebire de „troţkism”, socotit ca un fel de „quietism”, care aşteaptă mai degrabă ca religia să dispară de la sine52.
Propaganda antireligioasă comunistă53 socotită moment important în toate domeniile construcţiei socialiste54, foloseşte toate mijloacele posibile, se întinde la toa te vârstele, la toate laturile societăţii şi la toate momentele vieţii. Ea trebuie să fie „masivă”55, adică să se adreseze maselor şi societăţii întregi, şi „activistă”, spre deosebire de cea administrativă, a măsurilor violente. Ea devine, de asemenea, din ce în ce mai „sistematică” şi mai „inteli gentă”, cum îşi zice singură, se reformează şi se desăvârșeşte continuu56 ţinând seama de experienţă şi de rezultate, ca şi de aşa-numita „autocritică” bolşevică. Tenacitatea şi ingeniozitatea ei este, în această privinţă, vrednică de cu noscut şi de urmat pentru succesul unei cauze mai bune.
Bolşevismul tinde să ateizeze prin propaganda sa antireligioasă poporul întreg: toţi cetăţenii Uniunii Sovietice trebuie să fie atei, şi anume atei militanţi57. Antireligia este obligatorie pentru un comunist; nu se admite indiferenţă şi pasivitate în această privinţă58, şi nici un compromis cu sentimentul religios59, între religie şi co munism fiind incompatibilitate absolută. În practică, însă, metodele de ateizare privesc îndeosebi pe copii şi pe tineri, pe lucrători, şcoala şi armata, adică poporul de mâine. „Tre buie să smulgem cu dinţii [din ghearele religiei] pe orice tânăr muncitor”, îşi recomandă bezbojnicii, constatând că ateizarea nu este destul de activă60. Rezistenţa întâlnită în campania antireligioasă la schimbarea în atei convinşi a unui întreg şi mare popor de credincioşi i-a instruit într-a devăr pe comunişti (care nu se pot resemna să ştie că mai sunt „religioşi” şi „zei” în Republica Sovietelor) să încerce cu o energie de posedaţi a „smulge” lui Dumnezeu, în schimbul celor de ieri, pe cei de mâine. În acest scop, nimic din ce poate să atingă şi să influenţeze în vreun fel copilărimea şi tineretul nu e trecut cu vederea de propagandă. Ea începe din familie şi urmăreşte pe copil şi pe tânăr pretu tindeni. Cel mai indicat şi mai încercat mijloc de îndoc trinare ateo-comunistă este, se înţelege, şcoala. Ea trebuie să dea educaţie nu doar areligioasă, ci antireligioasă61.
Copilul este, putem zice, luat în primire de regimul bolşevic încă de la naştere, ca aparţinându-i lui mai mult decât familiei. Bolşevicii combat obiceiul de a se da co piilor nume creştine obişnuite, şi mai ales nume de sfinţi, şi cer să se dea nume revoluţionare comuniste62, cum dau de altfel şi oraşelor, avioanelor, submarinelor63. Copiii munci torilor sunt, se ştie, crescuţi de foarte mici la un loc, după metoda sovietică, şi toţi apoi iniţiaţi prin şcoala bolşevică în doctrina şi binefacerile comunismului şi ateismului. Co piii sovietici sunt astfel ca şi substraşi părinţilor lor.
Şcoala sovietică este o instituţie sui generis, ca şi „cultura” bolşevică. Rolul ei nu este atât de a instrui şi a educa pentru viaţă, ci de a instrui şi educa pentru comu nism, iar aceasta nu se poate face decât prin ateism. Aceasta o declară şi corifeii bolşevismului, ca Râkov şi Lunacearski64, aceasta o şi face şcoala bolşevică, cu un zel şi cu metode potrivite întru totul cu ceea ce urmăreşte. Învă ţătorii, institutorii, profesorii trebuie să facă ei mai întâi confesiune de credinţă şi de ştiinţă atee. „Învăţătorii cre dincioşi sunt o contradicţie absurdă”, a zis Lunacearski65. Prin examene, inspecţii, control, declaraţii cerute corpului didactic, regimul se asigură că educatorii copiilor tăgă duiesc pe Dumnezeu, detestă religia, nu cunosc altă teorie ştiinţifică decât pe cea care trage pe om din maimuţă, nu cunosc altă „filosofie” şi sociologie decât pe cea marxistă, exclud din învăţământ orice idee religioasă66.
Ce pot învăţa copiii şi tinerii de la asemenea învă ţători, institutori şi profesori, este uşor de înţeles. Şi totuşi bolşevismul nu se mulţumeşte numai cu ceea ce s-ar putea înţelege. El stăruie, cu timp şi fără timp, asupra ateizării şcolărimii, o supraveghează atent, o controlează, o intensi fică, o urmăreşte de aproape în toate privinţele.
Anchetele şcolare repetate67 şi chiar vizitele la do miciliu68 constată ideile religioase sau antireligioase ale co piilor. Se înţelege de la sine ce teroare şi ce impietate se exercită prin acest procedeu asupra copiilor şi a părinţilor credincioşi.
Mai mult, copiii sunt întrebaţi despre ideile şi obi ceiurile religioase ale părinţilor lor, sunt chiar siliţi să le denunţe şi să le repudieze69.
Prima dintre cele zece porunci ale Uniunii Ateilor Mi litanţi pentru şcolari este aceasta: „Dacă vrei să fii un bun elev, fii tot aşa de ateu ca şi Stalin!”70. Şi exemplul se dă chiar din casa dictatorului bolşevic: copila lui, la 12 ani, era salutată ca secretară a secţiunii pentru tineret a Uniunii Ateilor Militanţi şi declara în această calitate că-şi va pune toată viaţa în slujba ateismului şi pentru câştigarea tinere tului sovietic71.
Ce altceva putea să declare fiica unui monstru care a profanat şi ultima dorinţă, ba până şi mormântul mamei sale credincioase?72
Copilul sovietic trebuie să fie deci ateu, şi şcoala are ca menire principală pe aceea de a-i face ateu, iar părinţii, dacă încearcă s-o zădărnicească, sunt opriţi de lege şi de autoritate. Organizaţiile atee poartă grija să nu scape nimeni influenţei şcolii atee şi cer măsuri aspre împotriva celor ce vor să i se sustragă. Nu este mult de când şeful ate ilor militanţi, Iaroslavski, constatând că sate întregi boico tează şcoala sovietică, cerea procurorului general Vîşinski să ia măsuri împotriva părinţilor care nu vor să-şi trimită copiii la şcolile atee. Răspunsul procurorului general este la înălţimea idealului bolşevic ateu: „Asemenea refuzuri – zice ei – vor fi pedepsite în viitor cu amenzi sau cu închisoarea”. În anumite cazuri, se va lua părinţilor chiar dreptul de educaţie şi li se va impune să-şi dea copiii la institute de educaţie de stat. Orice presiune asupra copiilor din partea părinţilor este ireconciliabilă cu legile sovietice, şi este în pregătire o nouă lege, care va da copiilor dreptul de a recurge la justiţie împotriva „exceselor şi represa liilor” venind de la părinţii lor. Legea avea să intre în vi goare la 15 mai 193173. În logica bolşevică deci, părintele care face copilului său educaţie religioasă, sau îl sustrage celei atee, se cheamă că face presiuni inadmisibile asupra copilului şi trebuie pedepsit; şcoala, care-l sileşte pe copil să fie ateu şi-i cere să-şi denunţe părinţii credincioşi, nu se cheamă că face presiuni asupra lui!
Regimul comunist nu se mulţumeşte însă cu ceea ce poate să facă şcoala pentru ateizarea copiilor şi a tine rilor, ci interzice educaţia religioasă în general, şi nu numai în familie, ci peste tot, deci şi în biserică, şi mai ales în bi serică. Mergerea copiilor în biserică este în adevăr oprită74, şi nici în particular preoţii nu au voie să facă educaţie şi instrucţie religioasă. Este drept că în teorie ea se admite, cu o autorizaţie specială cerută de părinţi poliţiei75 dar aceasta nu este decât o cursă întinsă părinţilor, pentru a-i descoperi şi urmări pe cei „religioşi”. Catehizarea devine deci impo sibilă şi este formal interzisă. Nimeni nu poate să facă par te dintr-o comunitate de cult până la vârsta de 19 ani76, dar poate să facă parte din Uniunea Ateilor Militanţi încă de la vârsta de 14 ani77, iar copila lui Stalin, cum am spus, tri umfa asupra lui Dumnezeu, în public, încă de la vârsta de 12 ani, cînd îşi închina solemn şi pueril viaţa întreagă cau zei ateismului în tineret. Trebuie să recunoaştem că nici un ateu nu s-a bucurat până acum de o glorie atât de precoce… După capodopera violenţei bolşevice, a persecuţiilor, care este preotul apostat, iată capodopera educaţiei bolşevice, a propagandei: copilul denaturat, pervertit întru ateism! Da că, din fericire, preotul renegat este un caz rar, copilul şi tânărul ateizat este aproape regulă – dureroasă şi tulburătoare, ca un blestem înfricoşat abătut asupra Rusiei comu niste.
Statistica ateismului moscovit arată că recordul „antireligiei” îl deţin, pe profesiuni, studenţii, atei până la 90%, mai atei decât muncitorii78.
Nu există în lumea întreagă nici atâta milă, nici atâta in dignare câtă trebuie să-i smulgă această singură impietate comunistă: copilul apostat, întors de două ori împotriva firii şi a celor ce i-au dat viaţa – a lui Dumnezeu şi a pă rinţilor lui.
Opera antireligioasă a şcolii e continuă şi întărită în organizaţia tineretului comunist79, numită „Komsomol.” Această organizaţie este una dintre marile griji şi mândrii ale bolşevismului. Ea este asigurarea şi afirmarea comu nismului prin tineret. Primind făclia comunismului de la protagonişti, tinerii o vor duce mai departe şi vor lumina sau aprinde cu ea lumea întreagă.
Spiritul Komsomolului este – se înţelege – ateu. El luptă cu putere împotriva „prejudecăţilor religioase”80. Este coruperea tineretului prin tineret şi totodată desăvârşirea coruperii copilului sovietic, prin ateizarea lui. Cei mai ti neri dintre komsomolişti, numiţi emfatic „pionieri”, de la vârsta de 12 ani, formează adevărate „pepiniere de ate ism”, în care trebuie aduşi chiar copiii celor lipsiţi de drepturi politice. Aceşti nefericiţi inconştienţi sînt îndemnaţi să contribuie cât mai mult la reuşita războiului antireligios81.
În şcoli sunt organizate „celule atee”82, tineretul comunist este înregimentat în Komsomol, cu „pionierii” săi. Copiii şi tinerii formează o mare armată atee, cu scopul monstruos al alungării lui Dumnezeu din lume chiar de către cei despre care Hristos zicea: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” şi care, la intrarea lui în Ierusalim, se întreceau cu poporul, în ciuda cărturarilor, să strige osana lui Iisus. Care învăţa cu acel prilej lumea că lui Dumnezeu I se cuvine la udă „din gura pruncilor şi a celor ce sug” (Matei 21,16). Pe aceştia bolşevismul îi întoarce şi revoltă împotriva lui Dumnezeu, pentru a fi rătăcirea lui întru totul consumată.
Copilul şi tânărul ateizaţi sunt urmăriţi apoi dincolo de şcoala primară şi secundară. Universitatea sovietică este şi ea atee şi ateizantă. Pentru comunism, cum am spus, nu există altă ştiinţă decât cea antireligioasă, ba ştiinţa este prin definiţie opusă religiei şi este atee. Spre deosebire însă de tot ce s-a făcut până acum de alţii, pentru a pune ştiinţa în conflict cu credinţa, comunismul a înfiinţat şcoli spe ciale de ateism, în care blasfemul se predă cu profesori speciali şi cu un program caracteristic pentru mentalitatea comunistă83.
Bolşevismul se poate astfel măguli, în impietatea sa, că a făcut din ateism obiect de învăţământ superior special. Că un asemenea învăţământ nu poate să aibă o bază ştiinţifică serioasă, aceasta este evident.
La Moscova s-a înfiinţat un institut central de în văţămînt antireligios, cu trei facultăţi: una pentru acţiunea asupra maselor, alta pentru propagandă, alta de pedagogie comunistă84. Acest institut este organizat pentru primirea a 1500 de studenţi din 49 de ţări85. El este deci pregătit să-i instruiască pe agenţii ateizării întregii lumi. În anul 1930 existau în Rusia sovietică peste 30 de institute de învăţămînt superior antireligios, şi altele noi erau proiectate86.
Pentru a înlesni şi răspîndi şi mai mult ateismul, şcolile atee au organizat cursuri antireligioase prin corespon denţă87.
La şcoala ateismului se pregătesc propagandiştii, care trebuie să-i răspândească intens şi metodic în toată ţara. Pe lângă propagandişti bărbaţi, există şi propagan diste, organizate în brigăzi atee feminine88. Brigăzile ur bane89 au menirea specială de a răspândi ateismul în oraşe, celulele atee la sate90. Uzinele au, de asemenea, celulele91 lor atee, care lucrează pentru convertirea la necredinţă a tu turor lucrătorilor. De altfel, orice familie comunistă trebuie să devină o celulă bezbojnică desăvârşită92. Pentru armată, ateismul se predă în academiiie militare, care au toate catedre de ateism.93 Legaţiile sovietice au chiar ataşaţi atei, specialişti în chestiunile religioase şi confesionale94. În felul acesta nici o instituţie sovietică, nici un domeniu de activitate, nici o vârstă, nici un colţ de ţară sau de viaţă nu scapă influenţei ateismului propagandist, organizat într-o reţea de „celule atee”. Demonul roşu face o sforţare uriaşă, folosind toate mijloacele şi metodele posibile, pentru a atrage la apostazie toată Rusia şi apoi toată lumea. În alte privinţe, comunismul va reuşi sau nu; în aceasta vrea cu tot dinadinsul să reuşească. Ateismul stă în fruntea pro gramului şi ţelurilor lui, şi pentru că bolşevismul vrea să creeze un om nou, obiectul marilor lui preocupări atee este, cum am spus, mai ales omul de mâine: tânărul şi copilul. Uniunea Sovietică trebuie să fie neapărat atee, atee mili tantă. Aceasta interesează mai presus de toate. Stalin o declara imui „eminent ateu”: „Cu toată libertatea de con ştiinţă asigurată în U.R.S.S., ţara trebuie să rămână fun damental atee, prin educaţia antireligioasă a tineretului”95. Amintind aceasta, învederăm o dată mai mult ce mare şi grav pericol înseamnă pentru Biserică ateismul comunist.
Mijloacele şi materialul de propagandă atee în po por sunt uimitoare. Propagandiştii atei cutreieră Rusia, în echipe de „conferenţiari roşii”96 sau individual, pentru a alunga de pretutindeni ideea de Dumnezeu. Succesul lor nu este întotdeauna asigurat. Ştiinţa atee este adesea surprinsă de auditori cu întrebări la care propagandiştii nu pot răs punde, şi nu o dată s-au compromis şi au plecat ruşinaţi. Uniunea Ateilor Militanţi şi autoritatea de stat dau însă cu atât mai multă atenţie acţiunii propagandiştilor conferen ţiari, ameliorând pregătirea lor, obligându-i să treacă exa mene97 şi controlându-i. În serviciul lor, şi al acţiunii antireligioase în general, stă totodată un imens material scris, revărsat asupra Rusiei ca un potop: ziare, reviste, cărţi de literatură şi de pseudo-ştiinţă, pline de blasfeme la adresa lui Dumnezeu şi a religiei, formează pâinea cea de toate zilele a cetăţeanului sovietic98. Ele se tipăresc şi se răspândesc cu avionul şi camionul, în zeci şi sute de mii, în mili oane de exemplare99, fiind scrise pentru toate profesiile şi pentru toate vârstele, chiar pentru copii100.
Literatura atee vrea să strice tot ce ar mai putea să rămână ca idee religioasă în statul comunist. Locul de frunte îl ocupă în această literatură Manualul ateu101 cartea de temei a comunismului, iar o aşa-numită „Biblie antireligioasă” în 13 limbi102 este desigur menită să fie pentru atei ceea ce este Biblia pentru credincioşi.
În acelaşi timp, comunismul a luat toate măsurile ca literatura religioasă să dispară complet sau să fie boi cotată103. Tipografiile au ordin să nu tipărească nici o carte religioasă104, iar dinafara graniţelor Uniunii Sovietelor nu se poate aduce nici una. Nici Sfânta Scriptură, nici cărţile de slujbă bisericească nu se pot tipări sau importa, şi se urmăreşte chiar distrugerea celor existente105. Este una dintre cele mai grele măsuri comuniste împotriva Bisericii şi a credinţei. Pe lângă aceasta, citirea în public a Sfintei Scripturi şi a cărţilor religioase, atât cât se mai găsesc, este interzisă şi pedepsită106. Cercurile de lectură religioasă, cercuri biblice, cercuri catehice – ca şi comitetele de ajutor – sunt şi ele interzise107.
Creştinii simţeau ca foarte gravă măsura lui Iulian Apostatul de a le interzice cartea păgână şi cultura clasică, trimiţându-i ironic la Matei şi la Luca ai lor. Comuniştii le iau creştinilor şi dreptul firesc de a-şi citi cartea sfântă! Din biblioteci se înlătură, de asemenea, tot ce cuprinde idei re ligioase, sau nu se dă pentru citit. S-au format chiar biblio teci întregi cu cărţi atee108. Se fac până şi excursii de pro pagandă anticlericală109, adevărate turneuri de ateism, şi totodată inspecţii antireligioase. Arta serveşte aceluiaşi scop antireligios: teatrul, cinematograful, literatura, muzi ca, artele plastice, toate sunt puse la contribuţie în lupta împotriva lui Dumnezeu, în toate este batjocorită credinţa110. Nu se admite nici refacerea picturii bisericilor, şi nu mai cu greutate s-a reuşit a se da aprobare unor pictori ca să restaureze monumente de artă religioasă. În schimb, muzeele antireligioase sunt numeroase, ele găsindu-se în toate oraşele mai mari, şi sunt pline de impietăţi grafice şi plastice şi de obiecte fabricate în atelirele speciale. Se or ganizează, de asemenea, expoziţii antireligioase care batjo coresc ideea de Dumnezeu, Biserica şi clerul111.
„Ştiinţa” şi tehnica sunt unul dintre mijloacele pre ferate de propaganda antireligioasă. Radioul, telegrafia fără fir112, televiziunea113 sunt folosite pentru a răspândi ideea comunistă atee până la mari distanţe, în toată Uniunea So vietică şi dincolo de hotarele ei. Staţii puternice de radio-difuziune114 trâmbiţează în mai multe limbi, în lumea în treagă, antireligia comunistă. Un observator ambulant duce poporului de pe tot întinsul „patriei sovietice” rus-lumina ştiinţei atee115.
Socotindu-se, în orgoliul lor inconştient, apologeţii şi campionii ştiinţei, în numele căreia Stalin însuşi, marele „savant” al veacului nostru, declară că luptă împotriva re ligiei, comuniştii văd în tehnică remediul tuturor relelor de care suferă omenirea116. „Sunt contra religiei – zice ţarul ro şu – pentru că sunt pentru ştiinţă”. „Suntem mândri de a cu răţa frumoasa noastră patrie sovietică de putregaiul super stiţiilor ignoranţei, al intoxicării cu «rachiul» spiritual care este religia. Suntem siguri că vom scăpa tot pămîntul de aceste murdării”117. Comuniştii îşi fac astfel o datorie şi o onoare din a opune „ştiinţei popilor” adevărata ştiinţă, care este a lor, iar oamenii de ştiinţă din restul lumii n-au pro testat, măguliţi poate de atâta cinste făcută ştiinţei!
În numele ştiinţei, bolşevicii insultă pe Dumnezeu şi religia în congrese atee monstre118, la care invită delegaţi străini (aproape o mie de delegaţi la congresul de la Mos cova din 10-15 Iunie 1929), şi-i trimit pe-ai lor la congrese atee străine, cum a fost cel de la Londra. În numele ştiinţei, combat religia pe toate căile, şi nu se mulţumensc doar să-şi predice ateismul, ci şi practică blasfemele lor. Scot din biserici şi din mănăstiri moaşte venerate de credincioşi şi le prezintă vulgului119 în muzee sau în expoziţii, ca pe corpuri descompuse, pentru a le ascunde apoi, atunci când văd că vizitatorii vin să le cinstească tot ca pe sfinte moaşte. În numele ştiinţei s-au ridicat crematorii120, dintre care unele stau încă goale; în numele ştiinţei se batjocoresc înmormântările făcute de credincioşi121, aşa cum se batjocoresc toate actele şi obiectele de cult; icoane, cruci, vase, veş minte bisericeşti şi celelalte.
Oricât şi-ar pune însă comunismul masca falsă a ştiinţei şi a liberei-cugetări, el apare aşa cum este: vulgar, grosolan, pervers, neruşinat. Mijloacele lui de propagandă sunt adaptate scopului lui distrugător, negator. Ele se acor dă toate în „critica” gen bolşevic, care profanează prin batjocură, satiră, ridiculizare, culminând în caricatura antireligioasă, expresie a geniului propagandei antireligioase. Bolşevismul nu se mulţumeşte să „convingă” popoarele Uniunii Sovietice pe calea instrucţiei şi educaţiei atee, impuse tuturor instituţiilor şi profesiunilor; nereuşind să convingă uşor, el caută cu atât mai mult să distrugă credinţa prin batjocură, s-o ucidă prin ridiculizare. Niciodată nu s-a mai revărsat asupra religiei atâta „critică” satirică şi niciodată, poate, efectele sarcasmului şi pamfletului n-au fost mai bine calculate şi mai mult urmărite decât în acţiunea antireligioasă a comunismului.
Este mai ales un punct în programul propagandei atee a Sovietelor, în care se concentrează tot ce poate co munismul ca artă şi ştiinţă antireligioasă, ca „inteligenţă” şi neseriozitate profanatoare de lucruri sfinte. Cel mai apre ciat mijloc de a lovi şi a jigni credinţa şi pietatea în Rusia sovietică sunt campaniile duse împotriva marilor sărbători creştine, Naşterea Domnului şi Sfintele Paşti122. Îndeosebi campaniile antipascale sunt „arma clasică” a impietăţii co muniste împotriva bisericilor ce au mai rămas, pline încă de credincioşi, ceea ce sporeşte furia atee. Este de neînchi puit la ce scandaluri şi parodii antireligioase se dedau co muniştii cu prilejul sărbătorilor creştine, organizând zeci de mii de conferinţe atee, spectacole profane, razii şi atacuri în biserici, orgii şi demonstraţii vulgare123 pentru a tulbura slujba religioasă, a-i scoate pe credincioşi din biserici sau a-i împiedica să meargă acolo. Este pur şi simplu ridicolă, în fanatismul ei, sforţarea de a-i abate pe creştini de la biserică în zilele sfintelor lor amintiri. Pe lângă cortegii carnavaleşti de stradă, se organizează cursuri, ore de lucru suplimentare, spectacole teatrale, cinematografice sau mu zicale, la care sunt chemaţi cetăţenii, pentru a nu merge la biserică, unde-i atrage chiar pe unii necredincioşi o irezistibilă nostalgie a unei mari bucurii pierdute. În grija pe care o au bolşevicii de a-i sustrage pe credincioşi bisericilor la aceste zile mari, au mers până la a trimite doici mamelor cu copii la sân, pentru ca acestea să poată merge la specta colele sau la conferinţele antireligioase organizate de ei cu aceste prilejuri!
Pentru a da idee mai concretă de impietatea ma nifestaţiilor comuniste, organizate de komsomolişti şi bezbojnici ca tablouri vii, spre a batjocori pe Dumnezeu şi cele sfinte, redăm, după revista Irénikon, dintr-o scrisoare de ia Moscova, publicată de ziarul Dni şi apoi reprodusă de Revue des deux Mondes, următoarele124:
„Figuranţii erau îmbrăcaţi în veşminte sacerdo tale: cei mai mulţi purtau costumul preoţilor ortodocşi, cu păr lung şi cu bărbi zbârlite. Automobile erau ocupate de indivizi travestiţi în Dumnezeu, în membri ai Sfintei Fa milii şi în sfinţi. Fecioara, cu Pruncul în braţe, era îmbră cată în uniforma unui soldat roşu. Inscripţii nelegiuite flu turau pe deasupra grupurilor”. Pe ele se putea citi: „Religia este opium pentru popor. Religia este un instrument în mâinile burgheziei pentru a stăpâni clasa muncitoare şi a o înrobi. Jos cu zeii! La urzici cu ei! Cardinalii, rabinii, pas torii, parohii, popii, hogii sunt duşmanii noştri cei mai crânceni. Suntem totdeauna gata să masacrăm popimea”. Şi altele asemenea insanităţi, de un cinism adesea revoltător, mai ales la adresa Sfintei Fecioare. În aceste cortegii este repre zentat un episcop, care binecuvântează poporul cu o mână, iar cu cealaltă mângâie o făptură care o închipuie pe Fe cioara Maria; sau un cardinal care binecuvintează pe un lucrător, în timp ce-i dă unui capitalist cătuşe pentru el.
Falşi călugări, în situaţii indecente, îşi sparg pieptul cântând cuvinte grosolane. Un popă beat, cu părul vâlvoi, rosteşte fraze incoerente, dintr-o căruţă trasă de o mârţoagă; unii se apropie de el cu mâinile împreunate, cerându-i binecuvântarea.
Toată această procesiune blasfemiatoare se opreşte în faţa bisericilor celor mai venerate de popor, pa rodiază slujba religioasă şi cântă în cor, pe melodii litur gice, cântece de desfrâu. Într-o zi, unul dintre aceste cortegii se îndreaptă spre catedrală la vremea liturghiei. Fu ridicat un rug cu icoane şi cu manechine în chip de sfinţi. De spânzurători atârnau chipuri ridicule ale lui Hristos, lehova, Buda şi Mahomed. În jurul rugurilor aprinse şi al spânzurătorilor, tineri comunişti de ambele sexe organizează dan suri obscene, însoţite de cântece şi de vociferări.
Bolşevismul nu se opreşte însă nici aici. El ştie că nu ajunge să persecute Biserica, să critice credinţa, să bat jocorească cele sfinte, ci trebuie să le şi înlocuiască. În lo cul sărbătorilor creştine a introdus sărbători comuniste125, a desfiinţat Duminica, a înlocuit emblemele şi simbolurile creştine cu cele comuniste126, a pus steaua roşie în locul crucii127 şi, voind să combată creştinismul cu propriile lui arme, a recurs la ideea de a înfrumuseţa ceremoniile profane, pentru a face concurenţă celor bisericeşti128. Ceea ce nu poate să combată sau să imite, bolşevismul interzice. Aşa a interzis, printre multe altele, caritatea creştină, oprind Biserica de a mai face binele129, pentru a se dovedi o dată mai mult că bolşevismul este domnia celui rău. Iar pentru că „religioşii” să nu poată avea nici o influenţă poli tică, nu se admite candidatura lor la alegeri130.
Credinţa nu mai are deci nici un loc, nici un drept, nici un cuvânt. Clopotele nu mai sună131, slujbele religioase sunt interzise sau tulburate, preoţii nu mai pot predica şi învăţa, punerea în discuţie publică a anumitor probleme sociale, ca pacea şi războiul, este interzisă credincioşi lor132; Biserica nu doar că mai poate vorbi pentru cei vii, dar nu se mai poate ruga nici chiar pentru cei morţi133. Ea trebuie cufundată în complet dispreţ, în tăcere şi în uitare. Compromiterea şi desfiinţarea ei pe toate căile, directe şi indirecte, de drept şi de fapt: aceasta urmăreşte odiosul re gim de persecuţie şi de propagandă comunistă. Seriozitatea acestei preocupări scelerate, de oameni posedaţi, o înve derează grija obsedantă cu care guvernul bolşevic a pre văzut în planul cincinal combaterea şi distrugerea Bisericii, exterminarea la termen fix a credinţei în Dumnezeu.
Şi pentru că demonul roşu vede că tot arsenalul şi aparatul său ateu nu-i ajunge ca să-şi atingă scopul, recurge la cel mai perfid mijloc de a profana şi a lovi Biserica, la compromisul ei cu satan. Compromisul este, într-adevăr, mai periculos decât persecuţia şi mai nefast decât propa ganda. El este punctul cel mai critic pentru Biserică în toa tă acţiunea antireligioasă a comunismului: este pătrunderea duşmanului de moarte al Bisericii în chiar incinta ei, insi nuarea anticristului deghizat în sanctuarul Domnului. A lovi Biserica în faţă este mai puţin primejdios decât a ridica împotriva ei o organizaţie similară, care ar putea, prin apa renţele ei, să-i amăgească pe naivi şi să-i satisfacă pe ipo criţi. A persecuta Biserica înseamnă a o întări; a o contra face înseamnă a o slăbi. Bolşevismul a încercat şi a reuşit aceasta, opunând Bisericii Ortodoxe o biserică roşie, aşa numita ,Biserică vie” şi „înnoitoare”134, care este a treia capodoperă de impietate a bolşevismului: după preotul a postat şi după copilul ateu, Biserica anti-Biserică!
N-am mai sfârşi cu procedeele de persecuţie şi de propagandă antireligioasă din Rusia sovietică dacă am înşira toate pretextele şi mijloacele folosite de comunişti pentru a combate şi a discredita religia în viaţa poporului rus, iar efectele acţiunii atee sunt mai grave decât putem arăta aci. Este drept că încă nu s-a putut şi nu s-ar putea stinge credinţa creştină din Rusia pravoslavnică. Dimpo trivă, ea s-a trezit şi rezistă cu eroismul primelor secole creştine. Rusia martiră dă bucurii şi nădejdi care compen sează durerea şi groaza inspirate de Rusia comunistă. Re adusă la epoca sângeroasă a catacombelor. Biserica a fost readusă şi la epoca glorioasă a muceniciei creştine. Sângele martirilor ei spală păcate şi întăreşte temeliile Bisericii de mâine. Rebotezată în acest sânge, Ortodoxia rusă va putea fi mai curată, mai puternică şi mai cinstită decât până acum. Dar răul făcut de ateismul comunist într-un sfert de secol este imens şi urmele lui nu se vor şterge tot atât de curând.
Biserica rusă a fost răzvrătită şi dezbinată, întoarsă astfel împotriva ei înseşi. Biserica „vie” şi „înnoitoare” (renovatoare) a fost făcută instrument de subminare a Bisericii ortodoxe135 o Biserică ucrainiană136 mijloc de sfâşiere a Bisericii panruse, un cler comunizat, pus sau agreat de guven137, opus ierarhiei canonice. Biserica întreagă a fost fărâmiţată şi descompusă în simple asociaţii de cult locale, care nu pot funcţiona decât cu aprobare specială, supravegheate sever şi strâmtorate din ce în ce mai mult, până la completa paralizare şi dispariţie a religiei.
Bolşevicii voiau să limiteze numărul preoţilor la unul la o sută de mii de credincioşi138. Circulaţia clericilor este interzisă în Rusia sovietică, iar din afară nu pot veni139. Chiar străinii care frecventează bisericile sunt consideraţi indezirabili140. Pregătirea şi recrutarea clerului nu se mai pot face regulat141.
Confuzia religioasă este mare şi dureroasă: spiri tul sectar s-a întins mult142, cultul a suferit în unele părţi atingeri şi reforme, rituri noi s-au impus poporului143, laici delegaţi iau adesea locul preoţilor144, până şi copii de 15 ani145.
Terorizaţi şi dezorientaţi, unii au căutat să împace inima lor cu legea, încercând „să slujească la doi domni”, lui Hristos şi comunismului. Şi au ajuns astfel să ţină adu nări de cult în care se citeşte Evanghelia şi se cântă Internaţionala146! Mulţi dintre aceştia pretind că aşteaptă cât de curând cea de-a doua venire a Mântuitorului147, alţii for mează asociaţii religioase clandestine148. Sentimentul reli gios se denaturează, superstiţia înfloreşte149.
Legal nu mai există o Biserică creştină în Repu blica Sovietelor, deşi mai există încă mulţi credincioşi. Ideea de bază a Bisericii, care este, adică adu nare, societate şi comunitate, în comuniune de credinţă, de nădejde şi de dragoste creştină, manifestată şi susţinută mai ales prin cult, organism unitar şi universal, cuprinzând şi asociind în acelaşi duh pe toţi credincioşii, formând un sin gur corp cu multe mădulare, este practic interzisă în statul comunist. Membrele au fost sfâşiate, corpul mutilat, dez organizat, dezmembrat: Păstorii bătuţi, oile risipite – principiu declarat de bolşevism cu cinism şi aplicat cu con secvenţă diabolică150.
Aceasta este imaginea Bisericii ruse, şi nu o simplă imagine, ci o realitate crudă şi tristă, cum creştinismul n-a cunoscut până acum. Când se zice că bolşevismul a întors Biserica înapoi cu 16 secole, luându-i ceea ce i-a dat Sf. Constantin cel Mare, se spune desigur un adevăr, dar ade vărul întreg este mai trist decât acesta. În Rusia comunistă, situaţia Bisericii este mult mai grea decât era în Imperiul Roman păgân. Atunci exista o Biserică tânără, puternică şi unitară, solid organizată şi bine adaptată la toate nevoile şi rigorile: aşa de puternică şi de rezistentă încât unul dintre cei mai cruzi persecutori ai creştinismului, cel cu care per secuţiile au atins punctul lor culminant, Galeriu, a întins tremurând, pe patul de moarte (311), Bisericii persecutate, mâna toleranţei şi a împăcării, recunoscând astfel învinşi şi ruşinaţi de creştini pe toţi persecutorii păgâni, de la Nero până la el însuşi.
Este momentul să amintim, cu aceasta, că nici unul din câţi au încercat până acum să contrazică opera lui Iisus Hristos, sau să combată Biserica, n-a îndrăznit atât de mult împotriva ei. N-a conceput aşa arme şi nu le-a mânuit cu atâta perseverenţă şi perversitate ca bolşevismul. Păgânii au întrebuinţat numai în parte metodele de reprimare a creşti nismului, şi abia dacă a conceput un persecutor târziu şi brutal, ca Maximin Daia, sau un rafinat rătăcit, ca Iulian Apostatul, să batjocorească pe Iisus Hristos în şcoală, să ridiculizeze creştinismul în pamflete sau să aţâţe patimile vul gului împotriva Bisericii.
Păgînismul şi islamismul au întrebuinţat mai ales violenţa şi măsurile administrative. Comunismul ştie că acestea nu ajung pentru descreştinarea omenirii şi a ima ginat metode de luptă şi de propagandă mult mai pericu loase. în Imperiul Roman şi în islamism, nici o măsură de stat şi nici o mişcare populară n-a putut lovi vreodată pe toţi creştinii. Metodele comunismului vizează şi ating însă pe toţi şi toate: oameni şi instituţii, suflete şi bunuri.
Imperiul Roman şi statele mahomedane nu puteau să urmărească pe creştinii de peste hotarele lor. Comunismul îşi trimite ideile şi agenţii şi se întinde, cu mijloacele mo derne de comunicaţie şi de propagandă, până la marginile lumii. În Imperiul Roman şi în statele musulmane era po sibil ca Bisericile să se ajute între ele, sau să primească ajutor din afară. Bolşevismul a izolat Rusia de toată lumea şi o ţine robită, fără glas, unui regim de teroare. Şi fiind, spre deosebire de păgînism şi de mahomedanism, propa gator al ideii atee, prozelitist al necredinţei şi al nelegiuirii, contând pe puterea şi pe efectul revoluţiei sale şi a proce deelor ei de luptă, el socoteşte să poată termina cu Dum nezeu şi cu religia într-un timp record: până la 1967 (adică: în 50 de ani de la izbucnirea revoluţiei comuniste, Uniunea Republicilor Sovietice va fi complet atee). Aşa cel puţin declara nu demult laroslavski-Gubelman151, şeful Uniunii Ateilor Militanţi, monstruoasa organizaţie antireligioasă ce terorizează un mare popor religios şi vrea apostazia lui.
Este drept că bolşevismul voia şi spera să termine cu religia în termene mult mai scurte: la sfârşitul primei perioade cincinale (1928-1933), sau poate în anul 1937. Într-adevăr, nimic n-a fost urmărit cu mai multă sete şi aşteptat cu mai mare bucurie în planul cincinal152 decât distrugerea Bisericii. Această forţare uriaşă, de a termina în numai 5 ani cu ceea ce omenirea păstrează şi cultivă de la începutul lumii, dă luptei antireligioase a comunismului un aspect grandios de efort titanic al unui antidemiurg ne bun, care întrece în impietate şi în groază oribila bestie a Apocalipsei. A încerca distrugerea credinţei în 5 ani este a încerca imposibilul. Bolşevismul ştia că lucrul este greu şi a învăţat apoi că este şi de lungă durată. Dar hotărârea lui de a ferici Rusia şi lumea cu ateismul comunist era şi a rămas atât de mare şi neschimbată încât el nu poate admite că n-ar reuşi s-o facă. Şi în măsura în care credinţa refuză, în chipul cel mai firesc, să se lase ştearsă din sufletul omu lui prin teroarea persecuţiei şi a propagandei atee, comu nismul se înverşunează cu sporită urgie şi demenţă să ter mine cu ea prin orice mijloace. Iar culmea neruşinării, a perfidiei şi a cruzimii, în această tragedie comunistă, este afirmaţia mincinoasă, mai jignitoare şi mai scandaloasă decât toate persecuţiile efective, că bolşevismul… nu per secută religia153.
Este adevărat că unele evenimente externe, ca şi imposibilitatea de a constrânge în practică la apostazie un popor întreg şi mare, au impus uneori bolşevismului oare care prudenţă154. Aceasta nu era însă o concesie, ci o tac tică. Idealul „lichidării religiei” şi principiul ateizării Ru siei şi a lumii, pe toate căile posibile, sunt cu atât mai mult menţinute şi urmărite. Anumite declaraţii categorice şi ră sunătoare şi lupta continuă dusă de comunism împotriva credinţei, de un sfert de secol, nu mai permit nici o iluzie în această privinţă. Un regim care declară cauza ateismului cauza lui Lenin155, care socoteşte şi pedepseşte combaterea ateismului ca pe o crimă de stat156 care vede în „religioşi” duşmani ai poporului sovietic157, care vrea ca toţi cetăţenii Uniunii Republicilor Sovietice să fie atei militanţi158 care proclamă ateismul problemă de stat159, care recunoaşte că noua Constituţie (1936) nu are ca scop să facă un „paradis al popilor” şi nu va împiedica să continue războiul împo triva religiei, război ce va dura până la victoria revoluţia mondiale160 un regim care consideră antireligia obligatorie pentru un comunism161 nu poate fi decât persecutor. Perse cuţia este pentru el raţiunea lui de a fi, este metoda şi mândria lui, este un titlu de glorie istorică: „Este prima dată în istoria omenirii – declară Oleşciuc – când chestiunea reli gioasă a fost deplin rezolvată” 162 iar Iaroslavski-Gubelman ţine să precizeze: „Dacă statul poate să tolereze religia ca pe o chestiune particulară, partidul este obligat, chiar prin principiile sale, să o combată”163. Dacă aceasta se înţelege în Rusia sovietică prin „libertatea de conştiinţă”, procla mată de Constituţie şi de Stalin, ce trebuie să fie în realitate o persecuţie!
Mărturiile şi faptele cu care am ilustrat-o sunt nu mai fragmente din marea tragedie religioasă a poporului rus, care este anticreştinismul comunist. Efectele lui mora le şi sociale sunt dezastruoase164, dar aceasta nu poate mişca un regim fără cuget şi fără inimă, al cărui scop principal şi mărturisit este unul singur: ateizarea cu orice preţ, dis trugerea religiei prin orice mijloc. Violenţa şi fanatismul lui fără precedent sunt explozia prejudecăţilor şi urii adu nate de secole împotriva Bisericii creştine.
Este lung şirul părinţilor şi bunicilor ateismului comunist şi de prisos să-i arătăm aci pe toţi. Un lucru tre buie însă spus: că destrămarea moral-spirituală care a dus la socialism, şi apoi la comunismul rus, a venit din Occi dent. Comunismul este, cu latura sa antireligioasă, rezul tatul practic al indiferentismului, naturalismului, senzualis mului, materialismului ateu al culturii occidentale moder ne, care a avut în acest sens promotori în Anglia pe deişti, în Franţa pe enciclopedişti, în Germania o lungă serie de filosofi şi naturalişti, pretutindeni pe francmasoni, al căror spirit nefast profana şi destrăma credinţa şi tradiţiile creş tine, pregătind, înaintea comunismului, o revoluţie antire ligioasă mondială, şi totodată pe evrei, adversari perma nenţi ai creştinismului, doctrinari obişnuiţi ai mai multor curente anticreştine.
Păcate şi greşeli bisericeşti au înlesnit, din nefericire, crearea unei atmosfere defavorabile creştinismului în cul tura modernă, dar ele nu sunt ale Bisericii Ortodoxe. Antireligia şi comunismul au venit din Apus. Este de aceea în dreptăţită revolta cu care profesorul rus I. Iljin165 pune pe seama anticlericalismului occidental vina şi răspunderea comunismului rus de azi166.
Numele unor Voltaire, Diderot, D’Alembert, Feuerbach, Büchner, Haeckei, Nietzsche, corifei şi apostoli ai necredinţei (câţiva dintre mulţi alţii) sunt suficiente pen tru a stabili paternitatea şi a explica virulenţa anticreştinismului comunist. Fr. Nietzsche îndeosebi este Înainte mergătorul şi profetul impietăţii anticreştine a veacului nostru. Scrierile lui conţin blasfemii îngrozitoare împotriva lui Dumnezeu şi a creştinismului, care nu puteau să rămână fără ecou în atmosfera laicistă şi anticlericală a timpului nostru. Noţiunea de Dumnezeu era pentru el cea mai funestă şi mai otrăvitoare din toate, iar noţiunea creştină de Dumnezeu – una dintre cele mai corupte din câte au existat pe pământ167. Nietzsche, mai ales, a trezit în omul secolului al XlX-lea bestia, pe care Karl Marx o înarma cu teorii filosofico-socialiste şi o asmuţea asupra lui Dumnezeu şi a Bisericii, iar comunismul rus, instigat de iudaism, avea s-o organizeze în stat ateu, pentru a termina o dată pentru tot deauna cu religia şi cu Biserica.
Antihristul roşu n-a avut timp să-şi termine opera, şi nădăjduim că nu v-a reuşi s-o mai facă. Încercarea lui va rămâne însă pentru totdeauna în amintirea şi în atenţia omenirii, nu numai ca un atentat la credinţă, (cel mai nele giuit de până acum), nu numai ca o criză de rătăcire sufle tească (cea mai gravă până acum), ci şi ca o mare lecţie de suferinţă şi ca o înştiinţare tragică adresată lumii de mâine de ceea ce înseamnă a nesocoti pe Dumnezeu şi a voi o viaţă fără El şi împotriva Lui.
Notă finală
Proporţiile reduse ale acestei expuneri nu ne-au per mis să citam decât o parte din bogata cronică religioasă a revistei Irenikon (Prieure d’Amay-sur-Meuse, apoi la Chevetogne, Belgia), în general bine informată asupra ce lor întâmplate în Rusia şi în Biserica Ortodoxă.
Bibliografia privitoare la situaţia religioasă din Repu blica Sovietelor este însă mult mai întinsă şi nu este locul s-o indicăm aci. Socotim totuşi util să însemnăm mai Jos câteva lucrări, pe lângă cele citate în expunerea noastră:
Milan P. Şesan, Biserica ortodoxă rusă de după răz boi, vol. I: Biserica rusă pe teritoriul U.R.S.S., Cernăuţi (Glasul Bucovinei), 1937, cu bibliografie (pp. 134-146).
Georges Goyau, Dieu chez Ies Soviets, Paris, 1929,
Waldemar Gurian, Der Bolschewismus, Freiburg im Breisgau, 1931.
A. Ziegler, Die russische Gottlosenbewegung, München, 1932.
N. Berdiaeff, Probléme du communisme. Paris, 1933.
N, Berdiaeff, Le Marxisme et la Religion, Paris, 1931.
Max Cramer, L’Internationale bolchévique contre la religion. Genéve, 1925.
Eugéne Dévaud, La pedagogie scolaire en Russie soviétique. La doctrine. Paris, 1932.
Pierre Chaplet, La familie en Russie soviétique. Paris, 1929.
În colecţia Orientalia Christiana (Roma):
M. d’Herbigny, L’âme religieuse des Russes, d’aprés leurs plus récentes publications. I. Sous la persécution sovietique.II. En émigration (vol. III, 1924, fasc. 7, pp. 1-117); L’aspect religieux de Moscou en Octobre 1925, (vol. V, 1925, fasc. 20, pp. 185-280).
J. Schweigl, Sowjet-Familie (vol. IV, 1925, fasc. 16, pp. 169-182); Russische Umschau: Religion, Bohchewismus (vol. XXII, 1929, fasc. 70, pp. 239-246).
La législation soviétique contre la Religion. Traduction des Documents officiels du Commissariat du Peuple à la Justice (vol. V, 1925, fasc. 19, pp. 1-135).
S. I, Im Sowjet-Russland: I. Der religiöse Abbau. II. Um die Seele des Kindes (vol, VIII, 1927, fasc. 32, pp. 211-219).
Adăugăm broşurile;
I. Iljin, Christentum und Bolschewismus. Woher die Christenverfolgungen des XX. Jahrhunderts, Lemgo, 1937.
Das Bekenntnis der russischen Märtyrerkirche: Jakob Kroeker, Bild und Zeugnis der russischen Märtyrerkirche [f. 1., f- a.].
(Prof. Teodor M. Popescu – Un martir al crucii. Viața și scrierile lui Teodor M. Popescu, ediție îngrijită de Gabriela Moldoveanu și Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2006, pp. 244-298)
* Partea cu caracter strict documentar din prelegerea inaugurală ţinută la Facultatea de Teologie din Bucureşti în noiembrie 1941. Textul s-a publicat în revista Biserica Ortodoxă Română (an LX, nr. 1-3, ianuarie-martie 1942), apoi, în acelaşi an, într-un extras de 40 de pagini, la Tipografia Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, sub titlul Anticreştinismul comunist. Deşi s-au scurs de atunci 65 de ani, lumea se resimte până azi de consecinţele dizolvante ale ateismului militant comunist, care, dacă nu a reuşit să distrugă Biserica, a reuşit totuşi s-o subrezească şi s-o discretiteze, per vertind în mare măsură sufletele oamenilor, astfel că radiografia de faţă îşi păstrează o tristă actualitate şi continuă să reprezinte un avertisment necesar şi în pragul secolului XXI, cînd Răsăritul, vorba lui Jean-Franţois Revel, a ieşit din comunism, dar este de parte de a fi ieşit şt din toate ‘consecinţele acestuia, iar Apusul forţează – mutatis mutandis – aceeaşi paradigmă a stângii, laicistă şi comunitaristă, nu fără un nou şi puternic lobby evreiesc. [N. ed.]
** Din păcate, de pe urma acestui conflict complex şi a marii con flagraţii mondiale, democraţia occidentală a triumfat politic şi militar, dar a eşuat sub multe aspecte în plan moral-spiritual, unul dintre ele fiind colaboraţionismul cu regimul de la Moscova şi sacrificarea globală a Estului european, părăsit pentru patru de cenii în ghearele imperialismului sovietic. Europa tradiţională a avut neşansa să se compromită pe mina nazismului, ceea ce a dus la supralicitarea unei (dez)ordini de stânga, antitradiţionaliste, materialiste şi laiciste, chiar dincolo de extremismul comunist. Autorul acestui studiu avea să fie el însuşi una dintre victimele greu încercate ale tragediei istorice în care sfârşitul războiului a aruncat Europa răsăriteană, din Carpaţi până în Balcani. [N. ed.]
1. Citat după ziarul Curentul, art. „Sfântul Maisky iudeul şi «ţuica spirituală»” (an XIV, nr. 4932, 7 noiembrie 1941, p. 4., col. 2-3).
2. Ibidem, col. 2 (ziarul zice „ţuică“).
3. După L. M., „Chronique religieuse”, în Irénikon, XVI, 5 (septembrie-octombrie 1939), p. 457, citat din Pravda („… Ies survivances religieuses humilient la dignite de l’homme sovietique“).
4. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în lrénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 325.
5. Idem, în rev. cit., VI, 3 (iunie-august 1929), p. 411.
6. Cit. de S. Broussaleux, „La persécution de l’idée religieuse en U.R.S.S.”, în Irénikon, XI, 5 (septembrie-octombrie 1934), pp. 429-430, după rev. Documentation catolique (Paris), 19.4. 1930.
7. Cf. D. C. L., rev. cit., VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 325.
8. Hiéromoine David, „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VII, 5 (septembrie-octombrie 1930), p. 591.
9. Cf. D. C. L., rev. cit., VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 591.
10. „Chronique religieuse”, în Irénikon, XVI, 2 (martie-aprilie 1939), p. 149.
11. D. C. L., „Chronique religieuse”, în Irenikon, XV, 1 (ianuarie- fe-bruarie 1938), p. 53. Cf. şi Curentul, ari şi nr. cit, col. 2: după Lenin, faptul de a aparţine unei religii este incompatibil cu mar xismul.
12. Cf Curentul, loc cit.
13. „Actualités religieuses”, în Irénikon, XIII, 5 (septembrie-octombrie 1936), p. 583.
14. „Chronique religieuse”, în Irénikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), p. 251.
15. Cf. D. C. Lialine, „Chronique religieuse. L’antireligion en U.R.S.S.”, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 323.
16. „Chronique religieuse. Actualites”, în Irénikon, XV, 1 (ianuarie-februarie 1938), p. 57.
17. „Chronique religieuse”, în Irénikon, XV, 3 (mai-iunie 1938), p. 256.
18. Ibidem, p. 258.
19. Citat după Reinhold von Walter, „Le chrétien russe” (con ferinţă) în Irénikon, VI, 5 (noiembrie-decembrie 1929), pp. 688- 689.
20. Citat după Documentaîion catholique (17.4.1926), de S. Broussaleux, „La persecution de l’idee religieuse en U. R. S. S.”, în Irénikon, XI, 6 (noiembrie-decembrie 1934), p. 581.
21. Citat după D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VI, 3 (iunie-august 1929), pp. 417-418.
22. Ibidem.
23. D. C. L., „Chronique religieuse. L’antireligion en U. R. S. S.”, în Irenikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 317.
24. Aşa este calificat comunismul de către cunoscători ai vieţii re ligioase şi morale din Republica Sovietelor. Cf. Joachim Muller, Dă-monen äber Russland. Das Zeugnis der Märtyrerkircke in der Sowjetunion {Furche-Schriten, nr. 1, Berlin, 1939, p. 6); Das Bekenntnis einer Märtyrerkirchei. {Furche-Schriten, nr. 8, Berlin 1939, pp. 29 şi 33); I. Iljin, Der Angriff auf die christliche Ost- kirche, hrsg, von der „Russischen Bruderhilfe” (Lemgo, Neukir- chen, 1937, p. 13); Was hat das Martyrium der Kirche in Sowjet- Russîand den anderen Kirchen zu sagen?, hrsg. von der ,„Rus- sischen Bruderhilfe” (Lemgo, Neukirchen, 1936, p. 18).
25. În câţiva ani se socoteşte a fi fost ucişi 30 de episcopi şi vreo 8000 de preoţi {cf. Reinhold von Walter, „Le chrétien russe”, în Irénikon, noiembrie-decembrie 1929, p. 688). Câţi alţii vor fi fost ucişi de atunci!
26. După Eastern Information, citat de Irénikon, XV, 2 (martie-aprilie 1938), p. 169, puterea sovietică a distrus, în 20 de ani, 24000 de locaşuri şi a schimbat destinaţia altor 120000. Pentru perioada cincinală 1938-1942, trebuia să se dărâme alte 2900 de biserici şi 63 de mănăstiri.
27. Cf. Actualités, în Irénikon, XVI, 5 (septembrie-octombrie 1939), p. 448, dar şi 3-4 (mai-august 1939), p. 250.
28. Cf. „Chronique (Russie)”, în Irénikon, V, 2 (februarie 1928), p. 102.
29. A se vedea Chronique religieus. Actualites, în Irénikon, XVI, 5 (septembrie-octombrie 1939), p. 449, unde se relatează cazul unui hoţ de biserici, achitat la judecată, pentru motivul că, furând din biserică, a luat doar „ceea ce acaparaseră alţii“. Statul a su portat şi cheltuielile de judecată ale procesului.
30. Nikolai Orloff, Russlands Schicksal, ed. 3, Neukirchen 1936, p. 44. Cf. şi D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 47. Le clergé aux Solovki”, în Irénikon, VI, 3 (iunie-august 1929), pp. 412-413.
31. Cf. N. Orloff, op, cit, p. 37, despre Patriarhul Tihon.
32. Hiéromoine David, „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VII, 6 (noiembrie-decembrie 1930), p. 687.
33. Cf. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XV, 1 (ianuarie-februarie 1938), p. 56; ibidem, XVI, 2 (martie-aprilie 1939), p. 147, şi XVI, 3-4 (mai-august 1939), p. 250. Chiar pic torii restauratori ai monumentelor bisericeşti sunt puşi la impozite mari, ca şi clericii (cf. „Chronique religieuse”, în Irénikon, XVI, 3-4, mai-august 1939, pp. 259-260).
34. De văzut Memoriul Mitropolitului Serghie, punctul 4, în Irénikon, VII, 6 (noiembrie-decembrie 1930), pp. 729-730.
35. Cf. „Chronique religieuse”, în Irénikon, XVI, 6 (noiembrie-decembrie 1939), p. 578.
36. Ibidem, XVI, 3-4 (mai-august 1939), p. 249.
37. Ibidem, XVI, 6 (noiembrie-decembrie 1939), p. 578.
38. Cf. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XV, 2 (martie-aprilie 1938), p. 169, şi XV, 1 (ianuarie-febniarie 1938), p. 53.
39. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 310.
40. Hiéromonie David, „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VII, 5 (septembrie-octombrie 1930), pp. 592-593.
Ibidem, p. 593. Cf. şi „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XVI, 2 (martie-aprilie 1939), p. 147.
41. A se vedea Memoriul Mitropolitului Serghie, punctul 12, loc cit., p. 731.
42. Hiéromonie David, loc cit., p. 593.
43. Citat de rev. Irenikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 310, după ziarul Vozrojdenie (Paris) din 19 mai 1930.
44. Memoriul Mitropolitului Serghie, punctul 16, loc cit., p. 732.
45. Cf. „Clerul catolic superior despre pretinsa libertate a cultelor la sovietici”, în Universul, anul 58, nr. 302 (6 noiembrie 1941), p. 6, col. 4.
46. Memoriul Mitropolitului Serghie, loc cit., punctul 17, p. 732.
47. Cf. „Chronique. Orthodoxie”, în Irénikon, V, 1 (ianuarie Î928), p. 37.
48. Hiéromoine David, „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VIII, 6 (noiembrie-decembrie 1931), pp. 710-711.
49. Unii au fost chiar de părere că se abuzează de apăsarea clerului prin impozite şi că acest abuz nu este un mijloc indicat pentru lupta antireligioasă (cf. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe”, 74, în Irénikon, VII, 3, mai-iunie 1930, pp. 342-343).
50. Înfiinţată în anul 1925 ca „Uniune a Bezbojnicilor“ (celor fără Dumnezeu), pentru a fi creierul mişcării antireligioase, având ca organ revista Antireligioznik, şi-a luat apoi (în 1929) numele de „Uniunea Bezbojnicilor Militanţi“, având şi un ziar Bezbojnik (v. D. C. Lialine, „Chronique religieuse. L’Antireligion en U. R. S. S. Les Sans-Dieu (S.V.B,)”, Irénikon, XII, 3 (mai-iunie 1930), pp. 307-327. Printr-o lege din 1 ianuarie 1940, Uniunea Ateilor Militanţi a devenit organism oficial al Partidului Comunist (v. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XVI, 6, noiembrie-decembrie 1939, p. 579). De văzut şi interesanta „Chronique de l’Orthodoxie russe. III. Lutte antireligieuse”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), pp. 317-344; Hiéromoine David, „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VII, 5 (septembrie-octombrie 1930), p. 591; D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe. III. Propagande antireligieuse”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), pp. 595-597.
51. D. C. L., „Chronique de TOrthodoxie russe. III. Lutte antireli- gi-euse”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 317.
52. „Chronique religieuse, Actualites”, în Irénikon, XV, 3 (mai- iunie 1938), pp. 258-259.
Pentru istoricul acestei propagande, cf, D. C. L., L ’antireligion en U. R. S. S. Les Sans Dieu (S. V. B.), în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), pp. 307-329.
53. Pentru istoricul acestei propagande, cf, D. C. L., L ’antireligion en U. R. S. S. Les Sans Dieu (S. V. B.), în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), pp. 307-329.
54. Ibidem, p. 321.
55. Ibidenm pp. 319-320; cf. şi D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe”, 88, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 594.
56. Cf. „Chronique religieuse”, în Irénikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), pp. 252-253.
57. Cf. D. C. L., „Chronique religieuse. L’antireligion en U. R. S. S.”, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 323.
58. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XV, I (ianuarie-februarie 1938), p. 57 (după un articol al lui laroslavski).
59. Cf. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe. III. Propa gande antireligieuse”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 591.
60. Citat, după rev. Antireligioznic, de D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe. IV. Propagande antireligieuse”, în Irénikon, VI, 3 (iunie-august 1929), p, 416.
61. Aşa cere şeful ateilor militanţi, laroslavski, în rev. Antireligioznik (cf „Chronique religieuse”, în Irénikon, XVI, 3-4, mai-august 1939, p. 253).
62. „Chronique religieuse, Actualités”, în Irénikon, XV, 5 (septembrie-octombrie 1938), p. 462.
63. Cf, „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XVI, 5 (septembrie-octombrie 1939), p. 455; D. C. L, „Chronique de l’Orthodoxie russe – 69”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 335.
64. Cf, D.C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 46”, în Irénikon. VI, 3 (iunie-august 1929), p. 412.
65. S. Broussaleux, „La persécution de l’iddé religieuse en U.R.S.S.”, în Irénikon, XI, 5 (septembrie-octombrie 1934), p. 435.
66. Cf. „Chronique. Orthodoxie”, în Irénikon, V, 10-12 (octombrie-decembrie 1928), p. 526
67. Ibidem, pp. 531-532.
68. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 63”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 321.
69. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 74”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 341.
70. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XVI, 2 (martie-aprilie 1939), p. 149.
71. Ibidem,p. 150.
72. Stalin a oprit executarea testamentului mamei sale, care ceruse să i se facă înmormântare bisericească (a murit în anul 1937) şi-şi lăsa averea de 9000 de ruble Bisericii din Tiflis. La mormântul ei a fost aşezat un monument cu semnul comunismului, secera şi ciocanul, care a fost inaugurat solemn în 1939 (v. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XVI, 5, septembrie-octombrie 1939, p. 448).
73. „Chronique religieuse”, în Irénikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), pp. 250-251.
74. Cf. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XV, 5 (septembrie-octombrie 1938), p. 461.
75. „Chronique religieuse”, în Irenikon, XV, 2 (martie-aprilie 1938), pp. 169-170.
76. Pentru aceasta şi alte opriri, v. „Chronique religieuse. Actua lités”, în Irénikon, XV, 5 (septembrie-octombrie 1938), p. 461.
77. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 91”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 597.
78. Cf. D, C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 95”, în Irenikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 599.
79. Tineretului i se dă o atenţie deosebită în opera nefastă a ate ismului comunist. Cf., între altele, „Chronique religieuse”, în Irenikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), p. 251.
80. Formulă modificată, din motive tactice, astfel: „Komsomolul trebuie să explice tineretului răul superstiţiei şi al prejudecăţilor religioase” (a se vedea D. C. L., „Chronique religieuse. L’anti- religion en U. R. S. S”., în Irenikon, XIII, 3, mai-iunie 1936, p. 327).
81. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 321.
82. Ibidem, pp. 320-321.
83. D. C. L., „Chronique religieuse russe – 17”, în Irénikon, XI, 1- 2 (ianuarie-aprilie 1934), pp. 70-71.
84. Acelaşi, „Chronique religieuse. L’antireligion en U. R. S. S.”, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 325.
85. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XVI, 2 (martie-aprilie 1939), p. 149.
86. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 69”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 337.
87. Acelaşi, „Chronique de l’Orthodoxie russe – 19”, în Irénikon VII, 1 (ianuarie-februarie 1930), 91.
88. D. C. L, „Chronique religieuse. L’antireligion en U. R. S. S.”, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 321, dar şi „Chronique de l’Orthodoxie russe – 63”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), .320-321.
89. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 68”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 332.
90. Ibidem, p. 320.
91. Ibid.
92. Ibid., p.321.
93. „Chronique religieuse. Orthodoxie russe”, în Irénikon, XVI, 4-5 (iulie-octombrie 1937), p. 428.
94. Pregătiţi în institutul de ateism (v. sursa cit.).
95. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XV, 5 (septembrie-octombrie 1938), pp. 462-463.
96. „Chronique. Orthodoxie”, în Irénikony V, 1 (ianuarie 1928), p. 38.
97. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 63”, în Irénikon, VI 3 (mai-iunie 1930), p. 320.
98. Acelaşi, „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1930), p, 539 (rolul presei în acţiunea ateismului). În fruntea presei atee stau publicaţiile Uniunii Atei lor Militanţi Antireligioznik şi Bezbojnik (cf. D C. L., „Chronique religieuse. L’antireligion en U. R. S. S.”, în Irénikon, XIII, 3, mai-iunie 1936, pp. 310-311).
99. „Chronique religieuse. Actualités”, în Irenikon, XVI, 5 (sep tembrie-octombrie 1939), pp. 452-453 şi 466 (n. 1); D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 54”, în Irénikon, VI, 3 (iunie-august 1929), p. 417.
100. „Chronique. Russie”, în Irénikon, V, 10-12 (octombrie-decembrie 1928), p. 526; „Chronique religieuse. Orthodoxie russe”. în Irénikon, XIV, 4-5 (iulie-octombrie 1937), p. 428.
101. „Chronique religieuse. U. R. S. S.”, în Irénikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), p. 254. S-a editat, de asemenea, un Manual pentru muncitorii din cercurile antireligioase.
102. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 1 (ianuarie-februarie 1938), p. 57.
103. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 57”, în Irénikon, XV, 3 (iunie-august 1929), p. 422.
104. Ibidem, pp. 421-422.
105. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon,XVI, 1 (ianuarie-februarie 1939), p. 41: „des autodafé de Bibles ont eu lieu à Omsk”.
106. Ibidem, p. 40.
107. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 5 (septembrie-octombrie 1938), p. 461.
108. În anul 1927 erau numai în Rusia centrală 30000 de asemenea biblioteci (v., de pildă, „Chronique. Russie”. în Irénikon, V, 1 ianuarie 1928, p. 38; cf. şi D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 18”, în Irenikon, VII, 1 (ianuarie-februarie 1930), pp. 89- 90 (ideea distrugerii cărţilor religioase a fost dată de văduva lui Lenin, Krupskaia).
109. „Chronique. Orthodoxie. Russie”, în Irénikon, V, 10-12 (octombrie-decembrie 1928), p. 533.
110. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 63”, în Irenikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 320. Acelaşi, „Chronique de l’Orthodoxie russe – 88”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 593.
111. Cf. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 72”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), pp. 338-339. D. C. L., „Chronique religieuse. L’antireligion en U. R. S. S.”, în Irenikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 325.
112. Cu ore atee speciale pentru copii (v. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.” în Irénikon., XV, 2, martie-aprilie 1938, p. 171). Cf. (pentru campania antipascală) „Actualites religieuses”, în Irénikon, XIII, 2 (martie-aprilie 1938), p. 211: 62 de posturi de emisie, cu un total de 2000 de ore, în 19 limbi.
113. „Chronique religieuse. U. R. S. S.”, în Irénikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), p. 254.
114. „Actualités religieuses, Orthodoxie russe”, în Irénikon, XIII, 4 (iulie-august 1936), p. 457.
115. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 4 (iulie-august 1938), p. 369.
116. A se vedea declaraţia lui laroslavski la congresul ateilor ţinut la Moscova, 10-15 Iunie 1929, la D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 90”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie), p. 596.
117. Citat de Dom C. Lialine, „Chronique religieuse. L’antireligion en U. R. S. S.”, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 316.
118. Cf. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 89”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 595.
119. Clarence Augustus Manning, „La Religion et les Soviets”, în Irénikon, VI, 1 (ianuarie-februarie 1929), p. 53 (trad. din rev. American Church Monthly, XXIV, noiembrie 1928).
120. „Chronique. l’Orthodoxie. Russie – 89”, în Irénikon, V, 1 (ia nuarie 1928), p. 39.
121. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 74”, în Irénikon,VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 342 (după Vozrojdenie, 19 mai 1930).
122. Cf, „Actualités religieuses. Orthodoxie russe”, în Irénikoiiy XIII, 2 (martie-aprilie 1936), p. 211; „Chronique religieuse. Actualités”, în Irénikon, XV, 1 (ianuarie-februarie 1938), p. 58; „Chronique. Orthodoxie. Russie”, în Irénikon, V, 5-6 (mai-iunie 1928), p. 271; D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 68”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), pp. 330-333.
123. Idee despre un „Crăciun ateu“, organizat de tineretul comunist în 1927, ne dă rev. Irénikon, V, 2 (februarie 1928), p. 102 (v. „Chronique. Orthodoxie. Russie”).
124. S. Broussaleux, „La persécution de l’idée religieuse en U.R.S.S.”, în Irénikon, XI, 6 (noiembrie-decembrie 1934), p. 575. Articol foarte interesant (pp. 572-583), cu continuare din nr. 5 (septembrie-octombrie 1934), pp. 425-437.
125. D. C. L,, „Chronique religieuse. L’antireligion en U. R. S. S.”, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 308.
126. Chiar obiecte tradiţionale obişnuite sunt ornamentate bolşevic, ca de exemplu pomii de Crăciun (v. „Chronique religieuse. Actualites. U. R. S. S.”, în Irenikon, XVI, 1, ianuarie-februarie 1939, p. 45), iar verigheta este combătută ca „simbol burghez al căsătoriei“ şi „semn al unei lumi capitaliste perimate “ (v. „Chronique religieuse, Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XVI, 5, septembrie-octombrie 1939, p. 449).
127. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 88”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 594. Monumentele fune rare trebuie să aibă pe ele emblema sovietică (secera şi ciocanul), în loc de cruce, emblemă care a fost pusă chiar la mormântul mamei lui Stalin, împotriva dorinţei ei (cf. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S,”, în Irénikon, XVI, 5, septembrie-octombrie 1939, pp. 448-449).
128. Cf. D. C. L., „Chronique de de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 594.
129. Cf D. C. L, „Chronique de l’Orthodoxie russe – 45”, în Irénikon, VI, 3 (iulie-august 1929), p. 411.
130. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 4 (iulie-august 1938), p. 368.
131. Cf D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 56”, în Irénikon, VI, 3 (iulie-august 1929), pp, 420-421.
132. Măsura a fost luată de N. Ejov (G. P. U.) împotriva predicato rilor creştini, opriţi, de asemenea, de a mai vorbi despre socia lism şi creştinism (v. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 2, martie-aprilie 1938, p. 170.
133. La Moscova (1936) au fost arestaţi 80 de preoţi, la Leningrad – 110, la Kiev – 95, cei mai mulţi pentru că au vrut să facă rugă ciuni pentru odihna sufletului Mitropolitului Antonie Chrapoviţki (v. ,Actuahtés religieuses. Orthodoxie russe”, în Irénikon, XIII, 5, septembrie-octombrie 1936, pp. 383-384). Un preot de la Kazan a fost ucis pentru vina… de a fi făcut rugăciuni pentru Tuchacevski (executat din ordinul guvernului bolşevic). Mătuşa lui Tuchacevski, o bătrână de 80 de ani, care ceruse acest serviciu preotului, a fost închisă şi a murit în închisoare (v. „Chronique religieuse. Actualités. Orthodoxie russe”, în Irénikon, XIV, 4-5, iulie-octombrie 1937), p. 429, n. 2.
134. Despre situaţia bisericească din Rusia în general, de văzut o lucrare bine informată: Milan P. Şesan, Biserica ortodoxă rusă de după război, vol. 1. Biserica rusă pe teritoriul U. R. S. S., Cernăuţi 1937. Despre „Biserica vie“, v. cap. IV, pp. 86-99..
135. „Renovatorii” au recunoscut regimul comunist. Ei nu se de osebesc doctrinar de Biserica Ortodoxă, dar îi detestă pe „Tihonieni“ (v. Chronique. Orthodoxie. Russie, în Irénikon, V, 7-9, iulie-septembrie 1928, p. 408).
136. Cf. Milan P. Şesan, op. cit., pp. 104-123.
137. Cf. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 5 (septembrie-octombrie 1938), p. 460. Cu toată te roarea regimului, poporul nu-i recunoaşte pe episcopii puşi de către guvern (v. „Chronique. Orthodoxie. Russie”, în Irénikon, V, 1, ianuarie 1928, p. 37
138. Propunerea îi aparţine lui E. laroslavski (v. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 2, martie-aprilie 1938, pp, 169-170).
139. Actualites religieuses. Orthodoxie russe, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1930), p. 333.
140. Şi chiar obligaţi să părăsească Rusia (v. „Chronique religieuse. Actualites. IJ. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 4, iulie-august 1938, p. 365).
141. Cf. „Chronique religieuse. Actualites. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 2 (martie-aprilie 1938), pp. 173-174, unde se vorbeş te şi despre spiritul clerului nou.
142. Cf. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 52”, în Irénikon, VI, 3 (iulie-august 1929), pp. 414-415; „Chronique. Or thodoxie. Russie”, în Irénikon, V, 10-12 (octombrie-decembrie 1928), pp. 541-544. A se vedea, de asemenea, Milan P. Şesan, op. cit., pp. 124-128.
143. Poporul le-a refuzat (v. Clarence Augustus Manning, art. cit., p. 55). Din cauza stării de persecuţie, cultul a fost mult simpli ficat (v. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Iréni kon, XV, 5, septembrie-octombrie 1938, p. 464).
144. Cf. ultimul loc indicat în nota precedentă (p. 256).
145. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 5 (septembrie-octombrie 1938), p. 465.
146. Secta numită „Reîntoarcerea la Evanghelie“, din care făceau parte şi unii comunişti. Şeful ei a fost în cele din urmă împuşcat (v. „Chronique religieuse. U. R. S. S.”, în Irénikon, XVI, 3-4, mai-august 1939, p. 248).
147. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XVI, 1 (ianuarie-februarie 1939), p. 47 (Apocalipsa este o ten dinţă generală).
148. Ibidem, p. 46.
149. Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XVI, 3-4, mai-august 1939 pp. 255-256. A apărut chiar fenomenul ma giei (a se vedea p. 256, n, 1).
150. „Chronique. Orthodoxie. Russie”, în Irénikon, V, 1 (ianuarie 1928), p. 37: Profesorul X, revenit de la Moscova, a făcut decla raţiile următoare: „Când am cerut unui comisar al poporului să-mi explice metodele sale ştiinţifice de luptă antireligioasă, el mi-a răspuns cinic că ateismul explică cuvintele Evangheliei: «Când păstorii vor fi îndepărtaţi, turmele se vor risipi»“.
151. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 4 (iulie-august 1938), pp. 368-369.
152. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 91”, în Irénikon, VI, 4 (septembrie-octombrie 1929), p. 597; Hiéromoine David, „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VII, 5 (septem brie-octombrie 1930), p. 589 (de la 1928, toate resursele Partidu lui Comunist au fost mobilizate în scopul unui atac formidabil, definitiv, împotriva oricărei religii). Planul cincinal (piatiletka) de comunizare este ideea lui Stalin, ajuns în 1928 la dictatura lui definitivă; acest plan trebuia să producă în 1933 o Rusie pur mar xistă în viaţa ei economică şi civilă, şi pur atee în cultura ei: un stat pur comunist, duşman al lui Dumnezeu, bogat şi puternic, în stare să cucerească şi să comunizeze lumea întreagă. Latura reli gioasă a acestui plan prodigios a fost încredinţată Uniunii Ateilor Militanţi şi susţinută de G.P.U. (ibidem, p. 591). Piatiletka antireligioasă a fost mascată pe cât s-a putut ca o mişcare populară şi susţinută de piatiletka economică, în special de colhozuri {ibid., p. 592).
153. Persecuţiile au fost dezminţite sau puse strict pe seama Uniu nii Ateilor Militanţi (S. V. B.), organizaţie „liberă“; cf. Declara ţiile lui Rîkov către ziaristul Ed. L. Kleen, la D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 66”, în Irénikon, VII, 3 (mai-iunie), p. 324. Rîkpv declara de altfel, cu aceeaşi neruşinare, la 10 februarie 1930: „Legislaţia sovietică garantează deplina liber tate de conştiinţă: în Uniunea Sovietelor nu poate fi niciodată vorba de persecuţii din cauza unei confesiuni religioase”. Aceas tă declaraţie o făcea ca preşedinte al comisarilor poporului Uni unii Sovietice în plină piatiletkă antireligioasă! (a se vedea S. Broussaleux, „La persecution de l’idee religieuse en U. R. S. S.” în Irénikon, XI, 5, septembrie-octombrie 1934, p. 424). Guvernul comunist a avut chiar cruzimea şi lipsa de scrupul să ceară sub ameninţare Mitropolitului Serghie, locţiitor de Patriarh, o decla raţie că Biserica nu este persecutată în Rusia (februarie 1930); cf. Hieromoine David, „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VII, 5 (septembrie-octombrie 1930), p. 595; acelaşi, în Irénikon, VII, 6 (noiembrie-decembrie 1930), p. 679. La procesul Papei Pius al Xl-lea, presa bolşevică a răspuns contestând faptele şi afirmând că n-a fost constrânsă niciodată conştiinţa cuiva în Rusia Sovietică (v. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 67”, în Irénikon, VII, 3, mai-iunie 1930, p. 327), Cinismul şi ridi colul unor asemenea afirmaţii îl învederează declaraţia lui Stalin: „Cu toată libertatea de conştiinţă asigurată azi în U. R. S. S., ţara trebuie să rămînă fundamental atee prin educaţia antireligioasă a tineretului” (v. „Chronique religieuse. Actualites. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 5, septembrie-octombrie 1938), pp. 462-463). De claraţii de libertate religioasă făcea Stalin şi ca secretar general al Partidului Comunist, în 1928 (v. S. Broussaleux, „La persecution de l’idee religieuse en U. R. S. S.”, în Irénikon, XI, 5, septem brie-octombrie 1934, pp. 424-425). Ipocrizia regimului bolşevic a fost legalizată oficial în art. 124 al Constituţiei sovietice din 1936, în următoarea formulare: „Pentru a asigura cetăţenilor li bertatea conştiinţei. Biserica în U. R. S. S. este separată de Stat, şi Şcoala de Biserică. Libertatea de a practica cultele religioase şi li-bertatea de propagandă antireligioasă sunt recunoscute tuturor cetăţenilor“ (v. „Actualites religieuses. Orthodoxie russe”, în Irénikon, XIII, 3, mai-iunie 1936, p. 332). De observat că numai propaganda antireligioasă este liberă, nu şi cea religioasă!
154. Cf. Hiéromoine David, „Chronique de l’Orthodoxie russe”, în Irénikon, VII, 5 (septembrie-octombrie 1930), p. 595.
155. D. C. L., „Chronique religieuse, L’antireligion en U.R.S.S.”, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 308 (deviza grupului Amicilor ziarului Bezbojnik).
156. În noiembrie 1929, au fost condamnaţi la moarte mai mulţi „cruciaţi“, între altele pentru vina de a fi combătut ateismul (v. D. C. L., „Chronique de l’Orthodoxie russe – 6”, în Irénikon, VII, l, ianuarie-februarie 1930, p. 78).
157. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1938), p. 256.
158. C. L., „Chronique religieuse. L’antireligion en U.R.S.S.”, în Irénikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 323.
159. Cf. „Chronique religieuse. U. R. S, S.”, în Irenikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), p. 251.
160. Declaraţia lui Iagoda, şeful G. P. U. (v. „Actualites religieuses. Orthodoxie russe”, în Irénikon, XIII, 5, septembrie-octombrie 1936, p. 583).
161. A scris-o laroslavski-Gubelman în Antireîigioznik (v. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XV, 1, ianuarie-februarie 1938, p. 57).
162. „Chronique religieuse. Actualités. U. R. S. S.”, în Irénikon, XVI, 1 (ianuarie-februarie 1939), pp. 42-43.
163. Ibidem, p. 43.
164. Cf. „Chronique. Orthodoxie. Russie”, în Irénikon, V, 3-4 (martie-aprilie 1928), p. 178. Cel mai trist lucru în trista situaţie familială şi socială din Rusia este nefericirea milioanelor de co pii abrutizaţi, care cutreieră ţara în lung şi-n lat, fără familie şi fă ră azil (v. „Chronique. Orthodoxie. Russie”, în Irénikon, V, 10-12 (octombrie-decembrie 1928), p. 529. Imoralitatea acestor co pii (hezprizorme) şi a tineretului este îngrozitoare.
165. Vezi broşurile Was hat das Martyrium der Kirche in Sowjet-Russland den Kirchen der anderen Welt zu sagen?, 1936, şi Der Angriff auf die christliche Ostkirche, 1917, Lemgo, Neukirchen (Mörs).
166. Aşa cum de altfel şi Nikolai Berdiaev [1874-1948] constată, în multe dintre scrierile sale, anumite slăbiciuni şi lipsuri ale creştinilor, în Rusia şi pretutindeni, ca motive de nemulţumire împotriva Bisericii.
167. Citate după scrierile lui (Ecce Homo, Wille zur Macht, Der Antichrist) la I. Iljin, Was hat das Martyrium der Kirche in Sowjet-Russland den Kirchen der anderen Welt zu sagen?, pp. 19-20.
