Apare Satana
Astfel intrăm încet în luna decembrie şi iată-ne ajunşi în ziua de Sf. Nicolae (6 decembrie 1950). Când -brusc- se deschide uşa şi în cadrul ei , înfiorător, Țurcanu.
-Unde-i Vişovan? urlase din toate puterile.
-Treci acolo! Îmi arătase un loc în partea opusă a camerei, după care citise de pe listă mai multe nume.
-Acolo, bandiţilor! O să vă arăt eu vouă, legionarilor!
Apoi adresându-se numai mie strigă:
– Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit.
La un semnal al lui Ţurcanu sărise asupra noastră o parte din cei ce erau cu noi în cameră, dar nu-i bănuisem.
Au urmat lovituri de bocanci, bâte, etc…
Căzut la pământ, nu simţeam durerea loviturilor, căci îmi îngheţase sângele în vine la ameninţarea deosebită cu care m-a avertizat Ţurcanu.
Eu care trecusem prin atâtea şi atâtea metode şi acum urma acel deosebit…
Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format… Am simţit doar că mi se prăbuşise mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune “Tatăl nostru” în gând mi s-a blocat la “Fie voia Ta…” şi n-am mai putut să continui.
Mă simţeam pierdut. Simţeam că nu mai am controlul gândurilor mele.
O pată neagră se aşezase peste tot.
În mine nu rămăsese decât acea groaznică aşteptare de clipă cu clipă a unei şi mai groaznice torturi -pe care nu mi-o puteam imagina- promisă de Ţurcanu.
Doamne, de ce m-ai părăsit?
Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit de unde nu primeam nici un răspuns.
Ce anume o fi aflat Ţurcanu despre mine ca să vină cu o asemenea groaznică ameninţare…?
Am aflat mai târziu că cel puţin unul din vitejii din camera cu Ionică Curăscu -care s-a lăudat c-ar fi murit cu oamenii lui Ţurcanu de gât- i-a spus tot, tot ce am vorbit în camera respectivă.
Culmea ironiei a fost că doar la trei săptămâni după ce eu i-am dezvăluit slăbiciunile mele, marele erou ajunsese şef de comitet de reeducare.
(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?, Vol. I, pag. 43-44)
