Apocalipsă

Acolo, sus, în munţi pustii de iască,

Prăpastie de flacără se cască

Şi focul linge-ntinderea cerească.

Un semn s-a arătat în cer, departe.

Citeam din flăcări vii, ca dintr-o carte,

Cuvântul sfânt al întreitei Arte.

 

Scria pe cer de noapte jerăgaiul.

Ce limpede-mi suna-n ureche graiul,

Ducând pe val de cântece tot Raiul.

 

Că limbile de flacără mi-arată,

Pe nori de armonie necreată,

Dumnezeirea, încă ne-ntrupată.

 

În piatra care n-a fost lustruită

Şi-n Poezia încă negândită,

Treimea stă şi azi înlănţuită.

 

Am tâlcuit, din flăcări, Întruparea;

Crescută-n Duh, din har ceresc, Cântarea,

Cum creşte-n zări, neţărmurită, marea.

 

Curgea, curgea, din veşnice izvoare,

Să lege rod în minţile fecioare,

Cum pică roua-ntr-un potir de floare.

 

Acolo-n adâncimi de taine sfinte,

Se întrupează cântecu-n cuvinte,

Cum Tatăl hotărât-a mai ?nainte.

 

S-a arătat în cer un semn mai mare:

Un cântec întrupat suia spre Soare,

Suia spre Slăvi, cu Crucea în spinare.