Arestarea şi condamnarea lui Dumitru Stăniloae

Aidoma majoritătii elitei românesti, Dumitru Stăniloae a avut si el parte de o experientă carcerală, consumată între 1959 si 1963 în închisorile de la Jilava si de la Aiud. Arestarea si condamnarea lui sunt strâns legate de actiunile Securitătii de la sfârsitul anilor  ’50, menite să zdrobească ultimele potentiale centre de rezistentă fată de comunism.

După experienta Revolutiei maghiare din 1956 si după retragerea Armatei Rosii din România, puterea comunistă de la Bucuresti initiază un nou val de persecutii, pentru a  împiedica orice manifestare de opozitie a celor care sperau că plecarea trupelor sovietice ar fi putut slăbi în vreun fel autoritatea partidului unic. Teama lui Gheorghe-Dej si a celor din preajma lui a făcut ca represiunea să capete dimensiuni monstruoase, chiar absurde. Fostii detinuti sunt „reintegrati” spatiului concentrationar, noi „recruti” îi urmează. Multi dintre acestia avuseseră de-a face cu Securitatea în anii precedenti, însă nu s-a considerat necesar ca ei să fie arestati. Acum însă toti luau drumul închisorilor sau coloniilor de muncă. Iar motivul în cazul multor intelectuali de vază era că ei reprezintă o autoritate în domeniul lor si pot clătina, într-un fel sau altul, „valorile” instituite de regimul comunist.

O atentie specială a avut din partea Securitătii în toti acesti ani Biserica Ortodoxă Română, care rămăsese singura institutie recunoscută oficial în care sistemul comunist nu se infiltrase pe deplin. Condusă, din 1948, de Patriarhul Justinian, Biserica Ortodoxă se supusese, oficial, regimului si, cel putin la nivelul declaratiilor, sprijinea puterea comunistă în împlinirea obiectivelor sale. Această colaborare s-a stabilit la început ca o expresie mai mult a relatiilor personale ale Patriarhului Justinian cu unii lideri comunisti. Încrederea de care se bucura Justinian a făcut ca amestecul si infiltrarea puterii în structurile eclesiastice să fie mai putin manifestă ca în alte domenii, Patriarhul având o anumită marjă de manevră de care se va folosi pentru a dezvolta, cât era posibil în conditiile de atunci, rostul principal al Bisericii: răspândirea cuvântului lui Hristos si păstrarea constiintei religioase în rândurile credinciosilor. În acest scop, el a căutat să dezvolte monahismul, unul din principalii stâlpi ai Bisericii, si învătământul teologic, căutând ca toti oamenii bisericii, preoti, monahi si monahii, să capete o pregătire cât mai bună, pentru ca acestia să fie capabili să reziste propagandei antireligioase. De aceea, Justinian a promovat si protejat în mod constant marile nume ale învătământului teologic de la noi, printre care cel mai ilustru era, desigur, cel al lui Dumitru Stăniloae.

Devenit, din 1947, profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, rupt de Sibiul în care si-a desfăsurat toată activitatea de dinainte de război, Dumitru Stăniloae trebuia să o ia de la capăt într-un oras destul de străin. Aici el stabileste legături noi, cu oameni pe care-i cunostea mai putin sau deloc. O apropiere trainică se va realiza, prin intermediul lui Benedict Ghius, asistentul său de la facultate, cu gruparea „Rugul Aprins”, condusă de Sandu Tudor (vezi amănunte despre „Rugul Aprins” în George Enache, „Daniil Sandu Tudor-pagini din dosarul 113.668” în Arhivele Securitătii, nr.1, 2002; idem, „Rugul Aprins”, în Dosarele istoriei, an. VII, nr.11 (75), 2002, p.49-57). Stăniloae participă la sedintele de la mănăstirea Antim si, după desfiintarea asociatiei, va păstra relatii de prietenie cu fostii membri ai acesteia.

După eliberarea din închisoare, în 1955, Sandu Tudor propune reluarea într-o manieră organizată a contactelor cu fostii membri ai asociatiei, într-un fel de centru de lectură si reflectie spirituală. Celor vârstnici li se adaugă un număr de tineri doritori să afle si alte lucruri decât materialismul oficial. Întâlnirile aveau loc de obicei când Sandu Tudor (devenit părintele Daniil) venea în Bucuresti si se desfăsurau fie la domiciliile lui Alexandru Mironescu sau Constantin Joja, fie la mănăstirea Plumbuita. La aceste „colocvii” va participa si părintele Stăniloae de câteva ori, în perioada 1955-1958.

Acesti ani marchează însă si pierderea încrederii puterii comuniste în Patriarhul Justinian, care este tot mai contestat. Rapoarte alarmate ale Securitătii consemnează dezvoltarea vietii religioase, înflorirea mănăstirilor, cresterea gradului de cultură a clerului când, din contra, obiectivul puterii era tocmai eradicarea religiei din societate. Bine consolidată, puterea comunistă era hotărâtă să nu mai tolereze „libertătile” pe care, din ratiuni tactice, le lăsase Bisericii Ortodoxe. În acesti ani se constată si în România o explozie a publicatiilor cu caracter antireligios si ateist. În acelasi timp cu actiunile propagandistice se hotărăsc măsuri dure împotriva principalelor centre ale Bisericii: mănăstirile si institutiile de învătământ. Personalitătile Bisericii urmau să fie înlăturate si să se instaureze un control mai strict asupra acesteia.

În timpul campaniei, puterea comunistă a avut doi dusmani majori: pe Patriarhul Justinian si chiar propria legislatie. Aceasta spunea clar că practica religiei este liberă atât timp cît nu vine în contradictie cu ordinea de stat. Mai precis, conform jargonului Securitătii, dacă sub „haina” religiei nu au loc manifestări cu caracter ostil la adresa puterii comuniste. Manifestări izolate de rezistentă au existat, dar ele nu justificau în nici un fel o actiune de asemenea amploare cum preconiza Securitatea (documente despre actiunile Securitătii în această problemă în Cristina Păiusan, Radu Ciuceanu, Biserica ortodoxă Română sub regimul comunist, Bucuresti, 2001, doc. 155, 167, 168, 169). Atunci, pentru a avea un motiv de interventie, este inventată o vastă conspiratie, evident legionară, care avea drept scop utilizarea Bisericii Ortodoxe pentru răsturnarea ordinii de stat. Legenda infiltrării cu legionari a Bisericii Ortodoxe, lansată de Securitate, are din păcate si azi „admiratori” fanatici. Nu era decât un pretext pentru ca sute, mii de oameni să poată fi condamnati mai lesne si să poată fi lovită biserica în institutiile ei cele mai importante. Decretul 410 care a dat o lovitură gravă vietii monahale de la noi prin scoaterea din mănăstiri a mii de călugări, arestarea a sute de preoti, toate s-au bazat pe acest subred „argument”.

Nu altfel s-a întâmplat în cazul lotului „Teodorescu Alex. si altii”. „Monitorizati” de mai mult timp, fostii membri ai asociatiei „Rugul Aprins” sunt arestati, în marea lor majoritate, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, cazul lor constituind unul din „argumentele” puternice la adresa conspiratiei legionare. Iată ce se spune în concluziile de învinuire din 26 septembrie 1958: „După 23 august 1944, unele din aceste elemente legionare, pentru a-si ascunde trecutul lor, au intrat în mănăstiri, unde s-au călugărit si de unde au desfăsurat activitate contrarevolutionară.

Aceste elemente dusmănoase, abuzând de faptul că în R.P.R. cultele sunt libere conform Constitutiei si celorlalte legi care reglementează aceasta, sub masca unor „întruniri religioase” desfăsurau o intensă activitate legionară organizată în secret, de îndoctrinare si pregătire din punct de vedere legionar a unor tineri, în special din rândul celor care studiau la institute de învătământ superior.”  Totul era o inventie, documentele referitoare la caz arătând limpede că nu era câtusi de putin vorba de o conspiratie legionară, ci de o mână de oameni care dorea să-si manifeste la un nivel superior aspiratiile de natură spirituală. Însă, pe baza acestei încadrări, membrii lotului vor primi pedepse grele.

Dumitru Stăniloae nu a fost arestat cu grosul lotului, ci abia pe 3 septembrie, când ancheta penală asupra celorlalti practic se încheiase. Ancheta sa este si cea mai scurtă din toate, doar pe durata zilei de 4 septembrie. Primul interogatoriu se desfăsoară între orele 7.45 si 11.02 si pune accentul pe activitatea sa politică de dinainte de 1944, cu intentia clară de a se stabili legăturile sale cu Miscarea Legionară. Stăniloae neagă categoric că ar fi fost membru al Miscării si arată că nu desfăsurat activitate politică înainte de 1944. Faptul era binecunoscut si anchetatorilor, care însă nu renuntă si îi cer să arate cu ce legionari a avut de-a face în perioada în care a functionat la Academia Teologică din Sibiu. Sibiul a fost un puternic centru legionar. Acolo si-au desfăsurat activitatea Spiridon Cândea, Zosim Oancea sau Liviu Stan, oameni de care Stăniloae a fost foarte apropiat, fiind imposibil să nege că i-ar fi cunoscut, dar, în afară de faptul că-i stia, mai mult a refuzat să spună.

Anchetatorii, perseverenti, merg mai departe si pun în discutie articolele sale din Telegraful român si Gândirea, materialul cel mai consistent de acuzare împotriva părintelui Stăniloae, acest lucru, desigur, din perspectiva logicii comuniste. Părintele Stăniloae afirmă categoric că aceste articole au toate un caracter religios, iar anchetatorii nu mai insistă, aceste probleme nemaifiind luate în discutie. Ori acestia se grăbeau, ori faptele erau pentru ei de domeniul evidentei, asa că nu conta dacă inculpatul recunoaste sau nu. Pentru a fi condamnat „cu acte în regulă” trebuia să se demonstreze că Dumitru Stăniloae a continuat „activitatea dusmănoasă” si după 23 august 1944 si aici trebuia demonstrată legătura cu grupul „Rugul Aprins”. Interogatoriul care urmează, între orele 10.45 (sic!) si 12.15, are drept scop să demonstreze activitatea dusmănoasă a Părintelui Stăniloae în cadrul lotului „Rugul Aprins”. „Ghidat” de anchetatori, el recunoaste că l-a cunoscut pe Sandu Tudor si că a participat la întâlnirile organizate, ultima din ele datând din 21 mai 1958, dar nu a purtat decât discutii cu caracter religios, fără nici o conotatie politică.

Cei care realizau interogatoriul nu s-au mai obosit să continue cu amenintări si presiuni, asa cum făcuseră în cazul celor arestati mai înainte. Presiunile cele mai mari se făcuseră asupra lui Alexandru Mironescu si a fiului său Şerban, care, în urma acestora, mărturisiseră că la domiciliul lor se purtaseră discutii dusmănoase regimului si se ascultaseră posturile de radio imperialiste, mai mult decât suficient pentru condamnare. Asa că, în aceeasi zi, între orele 12.30-14.15 si 14.15-15.30, Dumitru Stăniloae a fost confruntat cu Alexandru si Şerban Mironescu. Dacă după prima confruntare neagă categoric că ar fi făcut acest lucru, Părintele Stăniloae afirmă după cea de-a doua: „ Subsemnatul nu cunosc discutiile dusmănoase care au fost purtate acolo, nu mi-am manifestat decât regretul că regimul democrat (n-?)are o bază nationalistă si nu se face o apropiere fată de religie, lucru pe care-l doream. Acesta era punctul meu de vedere în cadrul acestor discutii si nu m-am manifestat niciodată pentru schimbarea regimului democrat din R.P.R.”

Aceasta a fost tot. Pe 6 septembrie i se prezintă ordonanta de punere sub învinuire după care urmează interogatoriul de rigoare, între orele 8.30 si 10.30. Acesta nu este decât o recapitulare a celor discutate anterior. Părintele Stăniloae „recunoaste” că a colaborat la revistea Gândirea cu articole de tip „nationalist-religios” si că a participat la întâlnirile fostilor membri ai asociatiei „Rugul Aprins” unde au avut loc o serie de „discutii defavorabile la adresa regimului democrat popular”, cu care el a fost „de acord”.

Pe baza acestor elemente, Dumitru Stăniloae este acuzat de infractiunea prevăzută si pedepsită de art. 209, pct. 2, lit. B, alin. ultim, C.P. (uneltire contra ordinii sociale), subliniindu-se în actul de acuzare că a dus o intensă activitate legionară prin contributiile la revista Gândirea si participarea la întâlnirile „Rugului Aprins”. Totul este o fortare evidentă, dar care s-a căutat să fie subliniată cu orice pret. Pe fisa personală din dosarul de penitenciar se poate vedea cum initial s-a scris la rubrica „apartenentă politică”: APOLITIC, pentru ca apoi să se revină si să se scrie LEGIONAR (vezi foto).

Prin sentinta 125 din 8 noiembrie 1958 părintele Stăniloae a fost condamnat la 5 ani muncă silnică si 5 ani degradare civică. A fost închis la Aiud, în 20 octombrie 1960 a fost transferat la Jilava si din nou la Aiud în martie 1962. De aici, el a fost eliberat  în data de 15 ianuarie 1963, în urma decretului de gratiere nr. 5/1963, fiind reintegrat în rândul profesorilor de la Institutul Teologic.

Rămâne însă întrebarea: de ce a fost arestat părintele Stăniloae? De ce abia în 1958 si nu imediat după 1948, dacă activitatea lui era atât de gravă? Cert este că destinul său seamănă foarte bine cu al altui mare profesor al Institutului Teologic din Bucuresti, si anume Teodor M. Popescu. Nici acesta nu mai fusese arestat în anii precedenti. La fel si Teodor Popescu si a fost anchetat în ianuarie 1959 fără o motivatie clară, tot ca legionar, condamnat si si-a ispăsit pedeapsa la Aiud, fiind eliberat tot pe 15 ianuarie 1963! Mai mult, în dosarul de penitenciar al lui Stăniloae, există o adresă din 13 august 1962 prin care D.G.P.C.M. cere comandantului de la Aiud câte o adeverintă caracterizare despre fiecare dintre cei cei doi: Dumitru Stăniloae si Teodor M. Popescu. Aceste lucruri ne fac să credem că ei au fost arestati cu scopul de a îndepărta pe cei mai buni profesori ai Institutului si a lovi indirect în Patriarhul Justinian, care îi proteja. Legătura cu „Rugul Aprins” a fost în cazul lui Stăniloae numai un pretext. Ambii profesori erau în primul rând cărturari, fără implicări notabile în viata politică, pentru care se pare nu aveau înclinatie. Amândoi au avut în perioada interbelică tendinte nationaliste, dar au tratat problema la modul pur teoretic, fără a fi legati de o doctrină politică anume. După 1945 amândoi îsi făceau datoria la catedră fără a supăra pe nimeni. Mai mult, ambii scriseseră si unele articole de complezentă la adresa puterii comuniste, cum făcea multă lume, continuând însă să învete pe studenti la modul cât se poate de serios valorile perene ale credintei crestine. În conditiile isteriei de la sfârsitul anilor ’50, atât Stăniloae si cât si Popescu au fost arestati tocmai pentru autoritatea lor stiintifică, de care unii se puteau folosi, pentru a-si legitima din punct de vedere teologic unele atitudini. Faptul e valabil si azi, multi ascunzându-se sub pulpana celor doi uriasi teologi. Astfel că, desi ei nu si-au făcut decât datoria de profesori, la un moment dat au fost considerati un potential pericol pentru putere comunistă si au fost arestati.

Anchetatorii comunisti au redus opera celor doi teologi la o apologie a nationalismului. Procusti contemporani îi limitează si ei la acestea, dar si la unele compromisuri fată de Cezar în anii comunismului. Operele majore a celor doi transced însă inevitabilele „căderi în timp”, fiind mărturisiri viguroase ale puterii credintei în Hristos. Cine contestă acest lucru se coboară pe sine la nivelul unui anchetator penal de Securitate din anii ’50.

(George Enache – Revista Rost nr. 9 din noiembrie 2003)