Arestarea și condamnarea
Am scris aceste amintiri nu când mă aflam în văpaia suferințelor din închisoare, nici după câțiva ani de la eliberare,ci după douăzeci și cinci de ani, când gândurile mele au fost eliberate de patima sentimentelor. Sunt gânduri curate, care înfățișează suferințele din închisoare în lumina adevărului, și la fel și pe făptuitori în cruda lor comportare. Și așa să ajungă ei înșiși să se condamne pentru cruntele torturi la care: au înrobit pe părinții, pe frații și pe surorile ce aparțineau aceleiași țări Românești; au umilit și înjosit pe cei ce au fost fruntea Neamului; au batjocorit credința creștină; au lovit și au călcat în picioare însăși valorile vieții pe baza cărora se ajunsese la înflorirea țării generație după generație!
Ei au supus la degradări cumplite tot ceea ce a constituit cultura, umanitatea și creștinătatea de veacuri ale poporului român; au răstignit și scuipat pe strămoșii Neamului românesc, pe părinții, pe frații, pe surorile, și pe tineretul unui popor care nu aveau altă vină decât aceea de a fi apărat „altarul spiritualității românești”, cum bine l-a numit Arhimandritul Haralambie, fratele nostru, care a murit în închisoarea de la Gherla. […]
În anul 1959, când s-a dezlănțuit prigoana împotriva călugărilor din mânăstiri și schituri, numai din eparhia Mitropoliei Moldovei, fără judecată, au fost scoși peste 300 de călugări și călugărițe.
După patru ani de intensă activitate duhovnicească și restaurare a Mânăstirii Antim din București, am fost trimiși la schiturile și mânăstirile din Moldova și Maramureș, după care am ajuns egumen al schitului Pocrov din ținutul Neamțului, cel mai sărac și ruinat schit, pe o culme de munte, pe care vreme de zece ani l-am restaurat și înfrumusețat și duhovnicește și material încât ajunsese un punct de mare atracție pentru pelerini din toată țara. De la Schitul Pocrov am fost scos împreună cu Părintele Arhimandrit Mitrofor Haralambie și apoi trimiși la familia părintească, fără dreptul de a purta haine și insignele călugărești, fără dreptul de a mai sluji ca preoți.
Și așa din 26 mai 1959 – ne aflam la casa părintească din comuna Vutcani, județul Fălciu. Singura mângâiere era de a fi fost împreună cu bătrânul nostru Tată și cu frații. Eram în cuibul părinților, dar norii întunecoși și păsările de pradă dădeau târcoale mereu. Singura liniște ce ne-o găseam era în scrisul cărților sfinte. Eu dădeam zor la terminarea unei traduceri a Bibliei, iar Părintele Haralambie la seria mai multor volume ale Spiritualității românești. Chiar și în clipele grele ale vieții noastre, am căutat să nu ascundem talentul pe care-l primisem de la Dumnezeu.
Așa a trecut vara celor trei luni de zile, ca o zi înaintea lui Dumnezeu, când am pășit în luna Septembrie cu bogate rodiri duhovnicești pentru sufletele tuturor binecredincioșilor creștini de pretutindeni. Pe când Sfânta Cruce își înălța brațele ei în văzduhul toamnei, o cumpănă a vremurilor veni nu numai pentru natură, dar chiar și în viața oamenilor, și îndeosebi asupra noastră. Data de 14 Septembrie 1959, sărbătoarea revenirii lui Christos la Ierusalim după ce a fost prins de perși[?], a marcat pentru noi începutul răstignirii, o prăbușire în ani grei și îndelungați de închisoare. Nu ne mai rămânea o altă sfântă speranță decât brațele sfinte ale Crucii lui Hristos care să ne înalțe iarăși la viață, din iadul și focul multor suferințe.
Chiar în ziua Înălțării Sfintei Cruci, în noaptea de 14 Septembrie 1959, îmi apare în vis însuși Gheorghiu Dej care întinde brațul către mine, și dispare, fără să zică nimic. A doua zi pe când luam ceaiul cu fratele Haralambie, ultimul în viața aceasta pământească, văd pe geam ograda casei plină de oameni străini (în total 15). Intră în casă și așa precum ei înșiși s-au recomandat, toți erau oamenii securității din Bacău si Huși, care veniseră până la poartă cu două mașini. Cu ei aduseseră și pe cei de la Sfatul și Miliția satului Vutcani. Din acea clipă ne declară arestați pe mine și pe Fratele Haralambie.
Încep a face o percheziție generală a casei, răstoarnă tot prin odăi pe jos și pe paturi, confiscă cele20 de volume de manuscrise ale mele, în frunte cu Viața lui Iisus de 2000 de pagini. Nu ne-au luat manuscrisul cu traducerea Bibliei la care lucram, dar l-au aruncat și călcat în picioare. De asemenea confiscă și iau cu ei și cele 15 volume manuscrise ale Părintelui Haralmbie, începând cu o lucrare de mare valoare teologică „Misterul Tainei Sfintei Împărtășanii” la care lucraseră ani de zile. Confiscă și puținii bani ce-i aveam și ordonă echiparea pentru plecare.
Părintele Haralambie spune nepoților, ce erau sub zece ani: „Uitați-vă la mine, căci de acuma nu mă veți mai vedea niciodată.” Era o presimțire a adâncului ființei sale. Grea a fost despărțirea de bătrânul nostru Tată, care-și avea durerea a doi feciori morți pe front și înaintea lor a soției. Acum era în vârstă de 77 de ani și căruia sărutându-i mâna îi spun:”Rămâi cu Dumnezeu”, iar Părintele Haralambie îi cere tatei binecuvântarea pentru calea suferințelor. Amândoi ieșim din casa cu ochii înlăcrimați escortați până la poartă ca prizonieri, și urcați în una din mașini.
Îndată ce mașinile s-au pus în mișcare, ne-au și pus ochelarii de tabla neagră la ochi. Și așa ne scot din sat trecând prin mai multe localități, până când în miez de noapte, mașina se oprește la securitatea din Bacău, cum ne-au informat deținuții, după ce am fost încarcerați. […]
În ziua de Paști a anului 1960, pe când ne aflam în grajdurile închisorii din Bacău, în zorii zilei Învierii Domnului, am cântat cu fratele Haralambie ”Hristos a Înviat”! și ne-am rugat pentru toți deținuții și pentru omenirea toată. Era înainte de ora deșteptării. La auzul acestui cântec de biruință asupra suferințelor și a morții toți cei optzeci de deținuți din celulă s-au trezit într-o atmosfera cereasca, în care Hristos Domnul era cu fiecare din ei. O bucurie a lumii de dincolo venea și pentru ei și pentru noi toți, de la Acel care a spus după Înviere: „Datu-mi-sa toată puterea în cer și pe pământ”…Și așa Acel ce poate face totul era cu noi în splendoarea Biruinței și Puterii Sale! […]
În ce ne privește pe noi, anchetatorul Ciobanu și tovarășul de anchetă ne spuneau cele scrise de Opațchi – contabilul Mânăstirii Neamțu că ”ascultam radio Vocea Americii” și că ultima dată am ascultat la 20 Iunie 1959, la Mânăstirea Neamțu”. Eu le-am spus că acuzația este cu
totul falsă fiindcă fusesem scos din călugărie și de la schitul Procov și Mănăstirea Neamțu, încă din luna aprilie 1959. Și că am plecat definitiv din Mănăstirea Neamțu la 25 Mai 1959. De o lună de zile mă aflam în comuna Vutcani, județul Fălciu, aproape de Prut. Satul se afla la o depărtare de 300 km de Mănăstirea Neamțu. Și dovada că mă aflam la Vutcani o pot avea de la Sfatul Popular al acestei comune, unde eu și fratele eram înscriși încă de la 26 Mai 1959. „Cum vă închipuiți Domniile Voastre, că străbăteam noaptea 300 de km., ca sa mă duc să ascult radio la Mănăstirea Neamțu, cum scrie domnul Opațchi”?.
”Taci”, țipă la mine anchetatorul, „că-ți crap capul cu călimara asta”, care o avea pe birou.
Altă învinuire ce mi s-a adus e aceea a Arhimandritului Victor Ojog, că la Mânăstirea Neamțu vorbeam cu Protosinghelul Petru Pogonat, fostul profesor universitar de la Facultatea de drept din Iași și fostul decan al Baroului de Avocați din Iași, care acum se făcuse călugăr la Mânăstirea Neamțu, precum și cu Prințesa Olga Sturza. Înfățișându-se și la proces cu această acuzație, îl întreb: „Poți sa ne spui ce vorbeam”?
El raspunde că: „nu știe ce vorbeam, pentru că nu lua parte la aceste convorbiri, dar întrucât toți erați prigoniți de regimul comunist, sigur ca vorbeați împotriva lui”…
La fel și la Părintele Haralambie la proces apar acuzatorii Protos. Policarp Filaret Dutcovici și seminaristul Purcariu pe care l-am avut ucenic la Schitul Pocrov și pe care l-am trimis la Seminar și permanent l-am ajutat, cu toții spunând, că am primit de la fostul lor Stareț, cartea tipărită în Mănăstirea Neamțu „Altarul spiritualității românești”.
De asemenea se aduc învinuiri, că noi în predici vorbeam și contra comunismului, la care săteanul din Pipirig spune că nu pricepea așa ceva fiindcă predicile erau la un nivel înalt, dar președintele juriului îl întreabă, „dar nu se înțelegea că nu-i bun comunismul”?. Săteanul ridică din umeri anchetatorului care spusese, că în predici de hramul Schitului am vorbit contra comunismului. I-am răspuns, că nu-i adevărat, căci nu făceam politică în predici. Rog cercetați în manuscrisele ce mi le-ați luat, unde se află și predica pe care o încriminați. Atunci el răcnește la mine: „Taci, fiindcă tu una scriai și alta vorbeai”. După care îl întreb, de unde știe el aceasta? Ați fost prezent la predicile mele cu manuscrisul în mână? El se repede asupra mea și mă lovește: „Tu banditule mă anchetezi pe mine” ?…
Dar și cu acestea s-a putut vedea, că în toate manuscrisele confiscate nu au găsit scris nimic care să constituie învinuiri la proces. Și totuși nu am putut să recuperez cele douăzeci de volume de manuscrise ale mele și cincisprezece ale Părintelui Haralambie, au dispărut, probabil că le-au pus pe foc.
Toate acuzațiile, precum mai sus s-au arătat, erau simple urziri de păianjen care nu puteau fi temei de condamnări juridice. În scris mai erau și declarațiile Arhimandritului Vladimir Muscă și ale profesorului de la Seminar (A) care spuneau, că vizitând Schitul Pocrov,au „văzut între cărțile ce le aveam acolo și cărțile mele, care erau interzise”. Dar aceștia nu au apărut la proces.
În concluzie, anchetatorii ne-au cerut să fim condamnați la închisoare pe mine si pe Părintele Haralambie, pe Protos. Nifon C. și pe un învățător oltean, care era cu domiciliul forțat la Mânăstirea Neamțu. Realitatea era că noi ne aflam la Schitul Pocrov, la 6 km. (prin pădure) depărtare, iar ceilalți doi erau în Mânăstirea Neamțu. Noi la Schitul Pocrov nu aveam lumină electrică si nici un fel de radio. Și cât am stat acolo 10 ani Părintele Haralambie nu a coborât la Mânăstirea Neamțu, iar ceilalți doi n-au urcat niciodată la Schit. Astfel că însăși judecătorii au văzut că totul era fictiv în acuzație și ne-au scos de la conspirație organizată, dându-ne condamnare, mie de 8 ani închisoare, Părintelui Haralambie 7 ani, Protosinghelului N. C. 6 ani și învățătorului 5 ani, precum și confiscarea averii și zece ani de suspendare a drepturilor civile. […]
Condamnați fiind de Tribunalul Militar din Iași, ce ne-a judecat în deplasare la Bacău, am fost selectați pentru a fi trimiși la alte închisori. Curând, la câteva zile, șase caralii vin cu bâtele în mână, ne scot din celulă pe mine și pe fratele meu și ne duc sub escortă la o altă încăpere, unde frizerul ne aștepta se ne tundă. Ei socoteau că ne vom opune, dar noi ce eram duși „ca oile spre tundere și înjunghiere”, ne-am supus acelora care nesocoteau orânduielile lui Dumnezeu pe care noi le urmaserăm vreme de 25 de ani. […]
În taina sufletelor noastre, însa nu au putut să coboare, să sfâşie făgăduinţele pe care le făcusem lui Dumnezeu. În marile mistere ale vieţii ei nu puteau coborî cu forţa bâtelor! Însuşi Mântuitorul a spus ucenicilor Săi: „Iată! Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii si nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10:16). Cu această speranţă divină, ne-am supus să ne tundă, ca pe nişte oi date spre tăiere. Lucrul acesta era doar unul din umilitoarele experienţe, mai nimic în comparaţie cu alte bătăi şi torturi făcute direct asupră-ne, ce să mai vorbim de crimele săvârşite, cum s-a întâmplat cu fratele meu Haralambie.
(Arhim Dr. Vasile Vasilache – O altă lume. Amintiri din închisorile comuniste, manuscris, pp. 4-5, 8-11, 13-15, 17)