”Arhimandritul Haralambie Vasilache strălucea prin multe calități”
Arhimandritul Haralambie Vasilachi îşi dobândise iubirea tuturor prin puritatea vieţii şi gândurilor sale, pe care le prezenta ca pe o euharistie transformată în revărsarea de lumină spirituală, aşa precum o parte din ele le şi prezentase în cartea sa de curând tipărită, pe care o şi intitulase în chip cu totul remarcabil „Altarul spiritualităţii româneşti”, în care prezintă pâinea vieţii în Cuvântul vieţii. […]
Imediat după adormirea întru Domnul a Patriarhului Nicodim, la 26 Februarie 1948, noul locotenent de patriarh Justinian, la trei zile după înmormântare, dă ordin să predau stăreţia Mănăstirii Antim din Bucureşti Arhimandritului Valerian Zaharia… Şi pentru că nu spunea ce urma să fac eu, personal am încercat să mă duc la Schitul Balamuci de lângă Bucureşti, care m-a acceptat, dar ordin li s-a dat să nu mă primească. La fel încerc şi la Mănăstirea Căldăruşani, şi la fel s-a întâmplat. De asemenea, am cerut la Schitul de lângă Târgoviştea, dar nici pentru acolo nu am primit aprobarea. Vorbesc cu episcopul Iosif al Argeșului să mă primească la Mănăstirea Trivale ori Stăneşti din Argeş, care-n faţă îmi spune da, dar a doua zi îmi trimite vorbă că nu mă primeşte în Eparhia sa. Acuma nu rămânea decât Mănăstirea Neamţu. Mai aveam însă şi pe Fratele, Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi. Dispoziţie categorică de la Patriarhie acuma se sloboade: „Nu împreună. Unul la Neamţu, altul în Eparhia Huşilor, la Schitul Vovidenia”.
Credincioşii de la Mănăstirea Antim – în număr de 300 – se duc la Ministrul Cultelor, apoi la Patriarh, să ceară să rămân în Bucureşti. Şi unul şi altul aveau una şi aceeaşi voinţă: „Să fie stins focarul mişcării mistice din Bucureşti…”
Plecăm amândoi spre Moldova, eu la Mănăstirea Neamţu, iar fratele Haralambie la Schitul Vovidenia de lângă Huşi, unde episcopul Grigorie îl primeşte şi-l trimite. Plecarea din Bucureşti a fost ordonată în noaptea din Duminica Floriilor din acel an 1948, când nori negri erau în frământare şi neodihnită alergare pentru Săptămâna Sfintelor Patimi.
La Huşi, fratele Haralambie – ilustru elev al Seminarului din acel oraş, vestit predicator de la Mitropolia din Iaşi şi de la Mănăstirea Antim, precum şi fost stareţ al Mănăstirii Neamţu, devine un centru duhovnicesc pentru credincioşii din acel oraş. Curând, în o altă noapte, episcopul Grigorie dă ordin să fie încărcat în carul cu boi ai Episcopiei şi să fie dus la Mănăstirea Dobrovăţ, în cea mai depărtată parte a Eparhiei. Dar şi de acolo, pentru aceleaşi pricini, e mutat la Schitul de lângă Crasna. Iar de acolo în satul Tupilaţi, ca preot de parohie, unde în curând ajunge în aceeaşi veneraţie pentru satele toate din împrejurimi. De la Episcopie primeşte ordin de eliberare şi de acolo şi de trimitere în satul natal ca simplu cetăţean al satului. […]
ARHIMANDRITUL MITROFOR HARALAMBIE VASILACHI strălucea prin alte calităţi. Banii ce i se dădeau, el îi ţinea cu gunoiul sub mătura din colţul casei. De venea cineva să-i ceară, îl trimitea acolo să ia cât îi trebuie… În afară de orele de slujbă, la care era nelipsit, rugăciunea particulară o făcea în chilie ore întregi, până către miez de noapte. Ziua şi-o dedica scrisului şi cetitului. Zeci de manuscrise i s-au luat la arestare, manuscrise de spiritualitate creştină, de filosofie şi-ndeosebi de adânci studii de psihologie creştină. Un studiu despre Euharistie era o rară ilustrare de înţelegere adâncă a acestui mister.
Problema iubirii creştine, a tineretului şi toate temele majore ale moralei creştine le prezentase cu o fineţa rară de înţelegere. „Altarul spiritualităţii româneşti” fusese numai un început a tot ceea ce a scris mai târziu… A fost un duhovnic preţuit şi căutat de sute şi mii de credincioşi, ori unde a fost, la Iaşi, Bucureşti, Cernica, Neamţu, Pocrov şi în închisoare.
În 1962, şi-a dat duhul în închisoare, întru nevinovăţie. Osemintele i se odihnesc acum în Mănăstirea Cernica, unde bunii creştini le-au adus şi depus în anul 1970.
Veşnică să-i fie răsplata la Dumnezeu!
(Pr. Vasile Vasilache, De la Antim la Pocrov. Mărturii și mărturisiri, Detroit, Michigan, USA, pp. 23-24, 41-42, 60-61)