Arsenie Papacioc – un om paradisiac, un monah desăvârșit

În vara anului 1942 am fost transferat la penitenciarul Vaslui împreună cu alți tineri. Aici nu aveam regim de celulă, clădirea fusese proiectată pentru o școală normală, care desființându-se a fost transformată în închisoare de către Carol al II-lea în 1938. Dormitoarele  erau fostele săli de clasă, cu paturi suprapuse de lemn, unde încăpeau 25-30 de persoane.

Aici se și lucra. Peste drum de închisoare se afla așa-zisa Vale a Vasluețului. În această vale deschisesem noi un șantier pentru fabricarea cărămizilor, ce trebuiau folosite la ridicarea unui gard în jurul închisorii, care să-l înlocuiască pe cel de sârmă ghimpată. […]

Pe acest șantier ne petreceam toată ziua frământând pământul și discutând, apoi turnând în tipare cărămizi. Aici l-am cunoscut pe luminatul macedonean Anghel Papacioc, astăzi duhovnicul mănăstirii de maici de la Techirghiol, sub numele de monah Arsenie Papacioc. Începutul a fost așa:

Într-o zi, în timp ce dânsul vorbea unor tineri, m-am apropiat și eu de el. La un moment dat a spus ceva care m-a determinat să intervin cu cuvintele de întărire: Și Nae Ionescu susținea același lucru. Acesta a fost începutul apropierii mele de Anghel Papacioc, căruia-i datorez o mulțime de lucruri privind experiența sufletească și căruia-i mulțumesc și acum pentru răbdarea și înțelegerea față de slăbiciunile mele. Am cunoscut zeci de preoți și de oameni de duh, dar despre nici unul nu pot spune ca despre dânsul: A fost și este un iluminat. Dânsul rămâne un munte de înțelepciune, răbdare, bunătate, puritatea gândului și a intenției, clarviziunii și smereniei, un adevărat model.

Când vorbea de sine vorbea cu lacrimi în ochi ca să nu cadă în capcana mândriei și-a laudei de sine. Un om paradisiac, un monah desăvârșit.

Vasluiul a fost o mare școală de educație, de unitate și entuziasm, mai ales datorită prezenței aici a bădiei Anghel Papacioc.

(George Popescu – Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 9-10)